Cărți noi! Emilian Galaicu-Păun - Arme grăitoare, Ed. Cartier * * *

Neobișnuit poet acest Emilian Galaicu-Păun! Știu că fiecare poet e neobișnuit, unic etc. Totuși în cazul lui ciudățeniile sînt mai multe și mai mari, efortul cititorului de a-l descifra este substanțial deși, la un anumit nivel, poezia sa poate „trece rampa” într-un recital la prima audiție. Emilian Galaicu-Păun este spectaculos, artificios, contraface totul și lovește simultan mai multe ținte ca un pistolar care doboară simultan doi inamici cu pistoalele din ambele mîini. Poetul practică decis bivalența, trivalența... n-valența frazei. Nu mereu, dar foarte adesea poemele sînt ample, cu versuri lungi și ele care aglomerează imagini, sensuri diveregente, citate, imagini surprinzătoare: ziua albă cît ai căptuși-n interior un sicriu și-ar rămîne de-o palmă chiar anecdote (precum cea cu moartea care bate la ușă și destinatarul răsuflă ușurat că nu-i meliția). Fiecare fragment este mustitor de ingeniozitate. Unui mort polițiștii îi desenează conturul pe asfalt ca pe o literă necunoscută, cu creta cît încă e cald. Poezia, metaforizează Galaicu-Păun e un scrînciob
(tip basculă înțelegem noi) la un capăt ea pielea, la altul el oasele. Ea oscileazî vertical între cer-suire și cer-josire. Iar dragostea, ehei: love is... cînd excavat pătratul cel mare nu are colțuri, un cub de pămnt negru (al meu) dat de-a dura se rostogolește sincron cu un cub negru (al tău) de pămînt. Dialoguri, descrieri, metafore largi, fragmente dintre cele mai tranzitive, se aglomerează în poezia lui ca o mulțime înghesuită la o adunare populară la care stau academicieni lîngă gunoieri și nababi îndesați în cerșetori, toți cerînd același lucru. Poezia lui Emilian Galaicu-Păun poate seduce atît prin fluxul străvilit și nestatornic ca albie al discursului cît și prin eternul mecanism al șaradei: ce-a vrut ăsta să zică? Un fel de transă, poate provocată de un metru de vodcă la cub, dar sigur o puternică iluzie a salvării prin poezie, îl mînă înainte pe textier ca un suflu de bombă. Complexitatea metaforei, fiecare enunț are numeroase conexiuni posibile, se arată uneori convergentă într-un vers grav: și atunci, ca o umbră a trupului ei de sabat, peste corpul de literă cade duminica mare. Armele grăitoare ale lui Emilian Galaicu-Păun (adică emblemele nobiliare ce vorbesc în imagini despre istoria neamului cavalerului) sînt, după mine, o fecioară tăiată cu o lamă pe conturul (P)rutului, părțiile fiind apoi cusute cu sîrmă ghimpată și răstignite pe o cruce de os. Ei, ce ziceți?