duminică, 11 iulie 2010

Cărți noi! Livius Ciocârlie Cu fața la perete, Cartea Românească * * *


S-a întîmplat să citesc jurnalul lui Livius Ciocârlie în paralel cu recitirea Vieții ca o pradă, reeditată de Jurnalul național. Mi s-a părut ciudat și totodată benefic, reconfortant că doi oameni pot vedea viața în chip atît de diferit. Nu schimbă nimic faptul că Marin Preda avea 55 de ani, iar Livius Ciocârlie are 75. Este o chestiune de formulă de chimie sau alchimie interioară (și de raportare la exterior). Livius Ciocârlie scrie: `Un om fierbinte va găsi inadmisibilă existența mea. Eu rece, indiferent, o admit pe a tuturor`. În volumul său, care este un jurnal nedatat, Livius Ciocârlie se vede asemănător lui Bernardo Soares, un heteronim al lui Fernando Pessoa. Autorul citează adesea din Soares (care-i apărea/se sustituia lui Pessoa cînd acesta era obosit și somnolent). Se identifică lui, marcînd și unele deosebiri. Asta în partea a doua, mai extinsă, a volumului. Prima parte „La două mîini” este o reluare comentată a unor note mai vechi. Profesorul se tot declară, în direct ca și la reluarea notelor: bătrînicios, obosit, leneș, amorf, blazat, devitalizat, inutil, confuz, incompetent fizic și pe deasupra, de la o vreme, surd. Oricum inapt să smulgă ca un cîine tînăr (metafora lui Preda), din hoitul calului, ceea ce este „prada” existenței. De fapt nici cîinii lui Preda nu puteau pentru că nu știau de unde să apuce. Livius Ciocârlie știe de unde să apuce viața, dar se face că îi este lene. El se preface inactiv și stîngaci ca să fie lăsat în pace, să nu i se reproșeze, la o adică, faptul că n-ar avea (deși are) rigoare și coerență. Ar vrea să acrediteze ideea că scrie și el cum poate și despre ce poate! În realitate, un inactiv nu scrie, un blazat nu publică, un obosit se odihnește. Autorul se comportă ca scoțianul lui Jerom K. Jerome care îi înșiră iubitei toate defectele lui ca, în caz de căsăstorie, ea să nu ridice nicio pretenție. Dincolo de acest joc, Livius Ciocârlie este foarte iute și precis. Volumul abundă de maxime, de vervă. Citez doar una: dacă ar avea spirit de competiție, moartea nu s-ar lua de niște prăpădiți ca noi. De fapt pe mine, cititor, mă doare-n cot dacă Livius Ciocârlie seamănă sau nu cu Bernardo Soares, mie îmi place mai mult primul, cu modul său de a se preface ezitant ca să nimerească la fix.
`Cu fața la perete` este o lectură captivantă pentru că este o tolbă de idei. Dai peste tot de ascuțișuri. Matricea, sosul, aspicul, important și el stilistic, are doar rolul de a face plăcută și accesibilă consumarea bucățelelor de sens. Livius Ciocârlie posedă ceea ce numea Mircea Martin `dicțiunea ideilor`. Adică știe să formuleze în chip memorabil. Dar și să comenteze vorbele memorabile ale altora pe care are dexteritate să le găsească. Autorul a întors fața la perete și se preface adormit. Dar, ca la soacra lui Creangă, ochiul veșnic treaz din ceafă e chitit asupra noastră. Avea dreptate Preda cu formula lui, ironizată repetat de Alexandru George, a ”vieții ca o pradă”? Înclin să cred că avea îndreptățirea lui, diferită de cea a lui Livius Ciocârlie. Întrucît mă privește, echilibrul punctelor de vedere mă seduce și de cîte ori mă voi agita (inutil) să mușc din hoit, gîndul că există și „varianta Ciocârlie” o să mă tempereze și o să mă însenineze.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog