marți, 30 martie 2010

Cărți noi! Paul Aretzu - Jurnal de lecturi, Scrisul Românesc


Un titlu plin de modestie – cu totul excesivă! – adună sub el noi cronici de Paul Aretzu. Două sînt trăsăturile care îl caracterizează pe criticul oltean, aflat de cîtăva vreme într-o ascensiune evidentă și meritată a box-office-ului propriu. Acestea sînt competența și bunăvoința. Ele îl și fac îndrăgit de confrați care, cu orice prilej electiv (jurii, comisii ale Uniunii), îi acordă încredere și îi oferă numărul maxim de voturi. Toți știm, firește, că ajunse sub ochii lui Paul Aretzu, volumele noastre se vor bucura de o cercetare atentă, precisă, de o reflectare într-un text scris cu seriozitate, fără nici măcar o undă de batjocură, cum folosesc excesiv de-alde Horia Gârbea și alții de teapa lui. De asemeni, știm că, la cota reală a cărții, criticul va adăuga de la el una sau două șchioape, ridicînd ce e la genunchiul broaștei și suflînd aer în părțile mai fleșcăite. Deși cronicile lui din acest volum sînt din categoria „întîmpinărilor”, unele chiar din 2009, anul apariției volumului, ele sînt niște adevărate studii, minuțioase, negrăbite și care dau seama de o cunoaștere foarte bună a tuturor antecedentelor, cît de îndepărtate, ale autorului. Se vede limpede că poetul-critic are o precunoaștere a operei anterioare a celor despre care scrie, dar și că ea este consolidată cu ocazia scrierii textului prin noi și temeinice reveniri. Paul Aretzu scrie cu egală aplicație despre poezie, proză și critică, acestea fiind și secțiunile volumului, acordînd preferință genului liric, dar descurcîndu-se remarcabil și cînd vine vorba de proză. Cît despre critică, doar e (și aceasta), domeniul său. Exegetul prinde repede nota specifică a unui autor și insistă asupra ei, citînd elocvent dar nu și abundent, ceea ce e bine. El caută, spre cinstea lui, să înțeleagă proiectul fiecărei cărți și locul ei în evoluția autorului, mai puțin să vîneze erorile și incoerențele acestora, chiar cînd ele nu lipsesc. Paul Aretzu trece cu multă delicatețe peste părțile slabe, cu o milă creștinească demnă de laudă, avînd o toleranță de vicar. Nu biciuie păcatul și nici măcar nu sugerează direct îndreptarea păcătosului, ci doar îl încurajează în faptele sale bune, cît de puține ar fi. Din alți critici care s-au referit la autorii ce-i analizează, Paul Aretzu preia de regulă pasajele comprehensive și generoase, nu execuțiile sumare. Asemenea porniri catalitice pot conduce un cititor mai superficial la impresia că autorii analizați joacă prin aceeași divizie. Adrian Popescu, Petre Got, Gabriel Chifu, Virgil Diaconu, Constanța Buzea și Eugen Evu par să ocupe aceeași treaptă a podimului, bulucindu-se pe ea, ceea ce pe unii s-ar putea să-i enerveze. Cred că, de fapt, Paul Aretzu are un top foarte exact, numai că, în deplină consecvență cu propriul principiu al exaltării părților bune, se străduiește să realizeze un sistem de vase comunicante în care, surplusul unora să compenseze lipsa altora. În fața criticului și a lui Dumnezeu, toți sîntem egali și-n pielea goală! Acesta ar fi paradisul literaturii, iar un creștin care nu crede în Paradis nu e un creștin adevărat! Oricum, cronicile lui Paul Aretzu se citesc cu plăcere și folos, cunoscătorul fiind liber să-și deniveleze singur valorile, pe propriul risc.

luni, 29 martie 2010

Cărți noi! Doina Ruști - Cămașa în carouri, Ed. Polirom

De la „Omulețul Roșu” la „Zogru” (Premiul ASB) și apoi de la „Fantoma din moară” (Premiul USR) la „Lizoanca la 11 ani”, Doina Ruști a parcurs, într-o viteză puțin obișnuită, drumul de la debut la o afirmare indiscutabilă, marcată și de traduceri în alte limbi. „Cămașa în carouri” este un pas în plus pe acest drum ascendent. Este o carte pe cît de serioasă și profesionist scrisă, pe atît de plăcută lecturii, de fascinantă pentru cititor. Temele favorite și obsesiile Doinei Ruști se regăsesc în acest volum care cuprinde, după titlul complet, Cămașa în carouri și alte zece întîmplări din București (Editura Polirom). Întîlnim trecerea sufletului prin avataruri situate la distanțe felurite în timp, prezența duhului în lucruri și locuri sub forma unei ”bîntuiri” fantomatice, chiar și fantome în toată puterea cuvîntului, interferența spiritelor dispărute și a personajelor din alte epoci în cea strict imediată și în decorul ei banal. Totul este narat cu farmec, cu suspans, dar fără nicio îngroșare care ar duce faptele în zona unui kitsch rezervat „poveștilor cu stafii” sau romanelor „de groază”. Fantomele Doina Ruști sînt atipice, una fiind chiar spiritul impregnat în „cămașa în carouri” a unui biet instalator din cartierul Andronache, mort de tînăr ca urmare a manevrei malefice a unui… papagal. Dar cea mai ciudată este fantoma unui strigăt, e drept unul scos de o tînără femeie în pragul morții accidentale, în timp ce traversa aiurea spre Universitate spre iubitul aflat pe trotuarul de vis-à vis. Cristian nu își va auzi numele strigat și va afla de moartea fetei abia spre seară, dar chemarea ei va rămîne în memoria programată cu meșteșug a noului ceas (muzical) de la Universitate. Piața Universității cu ceasul vestit și cu fast-food-ul din colț e unul dintre toposurile recurente ale cărții. Altele sînt Cișmigiul și toată zona centrală a urbei, cartierele Andronache și Colentina, biserica Silvestru și Calea Moșilor, străzile Eminescu și Traian, pe unde locuiește și autoarea, strada Batiștei, cu sediul framacistului Iane, personaj cheie al volumului, ca și dispărutul Turn al Colței. Toate aceste locuri trec de la o povestire la alta, împreună cu personajele sau numai cu sufletele lor migratoare. Volumul este simfonic, temele se reiau în formule narative și unghiuri de reflectare diferite, pe întinderi mai mari sau numai prin flashuri care le proiectează o clipă pe fundalul altei povești. Foarte abil meșteșugit, cartea e un corp unitar de ficțiuni care potențează locuri banalizate din Capitala noastră - în care numai la asta nu te-ai gîndi - și le mitizează amintind oarecum de poezia și proza filo-bucureștene ale lui Mircea Cărtărescu. Parfumul care adie și însuflețește toate aceste locuri și personaje, în principiu anodine, este „spiritul” nemuritor, indestructibil. Doina Ruști posedă toate cheile prozei realiste plus spirit ludic și o imaginație puternică. Scrisul ei este seducător și de un desăvîrșit profesionalism în conducerea scenariului și înodarea finală a tuturor firelor epice. De aceea, acum mai mult chiar decît la volumele precedente, cititorii și superlativele criticii nu pot și nu trebuie să o ocolească.

sâmbătă, 27 martie 2010

Cărți noi! Lucian Vasilescu - aproape. atât de departe/ close. so far away, Ed. Integral și Vinea


Astfel nu se stinse, nici în al unsprezecelea lustru de viață, talentul unuia dintre cei mai mari poeți ce i-a ivit și-i va ivi (sigur!) vreodată generația 90! Ape vor seca în albie și prin albiile secate vor curge vodcă și bere fără ca, după Nichita Stănescu și Lucian Vasilescu, orașul Ploiești să-și mai concentreze harul în creierul unui muritor capabil să compună versuri de tăria lor.
Primind cu ceremonie, legat cu sfoară și sigilat cu ceară, volumul lui Lucian Vasilescu, prefațat de Dan Silviu Boerescu, tradus de Lidia Vianu (and her band, de la masteratul pentru traducerea textului literar contemporan), stilizat de Anne Stewart, am rupt pecetea și sfoara și l-am citit în picioare, simțind deseori că trebuie să stau chiar drepți. Am fost înfiorat deopotrivă de o mare bucurie și de o mare tristețe. Cu un ochi rîdeam gîndindu-mă că soarta m-a făcut să fiu coleg de generație și chiar prieten cu poeți ca Lucian Vasilescu, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Mihail Gălățanu a căror înzestrare în acest domeniu – nu exagerez – sfidează cotingența. Cu alt ochi plîngeam, gîndindu-mă că am plecat acum vreo 30 de ani cam de pe aceeași linie, într-o cursă cu final imprevizibil. Ei sar încă obstacolele iar unul (Cristian) a și trecut linia de sosire a veșniciei, în timp ce eu am urcat în tribună și doar flutur spre ei stegulețul cronicilor de întîmpinare, încercînd să-i încurajez. M-aș consola cu gîndul că poezia e un dat nativ. La Lucian Vasilescu, care revine, de fapt, în poezie după zece ani, e mai mult decît atît. Volumul lui este și o probă de tenacitate, de travaliu greu, comparabil cu al sculptorului monumental în competiție cu miniaturiștii. Dacă ar fi să citez din cartea lui, nu m-aș mai opri, aș cita-o toată. Tocmai de aceea comparația cu sculptura ține, pentru că poemele par săpate în piatră, nu turnate în ghips. Am renunțat de la început la ideea de a cita, o voi face doar pentru prefață, întrucît am întîlnit acolo o caracterizare de esență a lui Dan Silviu Boerescu: „marea poezie a lui lucian vasilescu este întotdeauna mărturisirea unei grozăvii. cu ochii dilatați de uimire, te face părtaș la o minune.” Lipsa majusculelor nu e o eroare, e regula cărții. Vreo treizeci de poeme în zece ani, cam acesta e bilanțul lui Lucian Vasilescu, care între timp a condus reviste importante, a muncit extenuant pentru un trust de presă dar, spre onoarea lui, nu și-a trădat marele talent și nici scrupulul artistic. Iată într-un timp al superficialității și grabei - deseori justificate, chiar pentru domeniul artistic – un poet care se ia în serios cu arta sa cu tot. El scrie poezia unei vieți obositoare, trenante, pline de dubii și dezamăgiri, dar care este minunată pentru că este viață și pentru că își conține salvarea: poezia. Aceasta este arca pe care „vom lua cu noi cuvinte-perechi”, cum zice autorul. Ce altceva mai e de spus? El, poetul, va fi sigur salvat. Dar noi, cititorii? (În imagine, de la stînga, Mihail Gălățanu, Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu)

vineri, 26 martie 2010

Nichita Stănescu - 77


La 31 martie, Nichita Stănescu ar fi împlinit 77 de ani.

Nod 19

Murise îngerul,
dar nu l-am putut ține în brațe,
se făcuse de apă și mi-a curs printre degete,
mi-a umezit genunchiul
și mi-a spălat picioarele
cele cu care alerg,
cu felul lui de a se duce
și de a mă lăsa singur
și în veșnică alergare.

Nichita Hristea Stănescu,
(31 martie 1933, Ploiești -13 decembrie 1983, București)

Trecute vieți de fanți și de birlici...


În 1988 la festivalul poetic de la Sighetul Marmației, organizat și prezidat de regretatul Laurențiu Ulici cu sprijinul unor localnici, au participat si au fost premiați mulți nouăzeciști pe atunci în formare. Lucian Vasilescu a găsit o poză cu patru birlici (ași!) ai palmaresului de atunci. Țin minte că eu am luat premiul USR. În poză apar Lucian Vasilescu și Horia Gârbea (în picioare), Andrei Damian (cu ochelari de soare), Paul Vinicius. Fotografie producătoare de nostalgii celor patru muschetari (”după 20+2 de ani”), poate si altora. Mai erau acolo, în juriu sau ca laureați, Ion Mircea, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Nicolae Prelipceanu, Vasile Baghiu, Gh. Pârja, Gh. Bârlea, Echim Vancea, Lucian Perța... De alții nu îmi mai amintesc. Gabriela Adameșteanu, Mircea Handoca parcă, nu sînt sigur. Dintre toți, singur Ulici nu mai este printre noi.

joi, 25 martie 2010

Proza mea la Editura Limes

Anunț în premieră apariția iminentă a volumului meu de proză scurtă inedită „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov” la Editura Limes din Cluj, redactorul cărții fiind însuși directorul editurii, eminentul poet Mircea Petean. Volumul conține texte nepublicate încă în volume. Vă voi ține la curent cu apariția, programul lansărilor, modalități de achiziție.

Cărți noi! Ioan-Pavel Azap Toga de gală, Ed. Grinta

O antologie zgîrcită cu numărul textelor ca și cu vorbele fiecărui poem publică clujeanul Ioan-Pavel Azap. Toga de gală abia îl acoperă pe exigentul cu sine poet. El practică și prozodia clasică, preferînd aici exprimarea în distihuri, dar nu ocolește nici versul liber. Poetul își dă liber la melancolie, la nostalgia boemei și constată cum teiul își scutură floarea post eminesciană în halbele cu bere în timp ce „albinele, la stup, se-mbată crunt cu miere”. Apoi „ Bluzele femeilor se lipesc, ude, de trup,/ Cuvintele plutesc în aer și se rup”. De fapt cuvintele lui Ioan-Pavel Azap nu se prea rup, ele sînt elastice ca niște mingi de tenis pe care el le lansează în toate direcțiile. „Rămîi să ne-mbătăm de lacrimi/ cu sila smulse din oglindă/ să dezbrăcăm a doua oară/ mireasa pripășită-n tindă”. Poezia este pentru autor o mireasă mereu tandru dezbrăcată și… soție niciodată. Versurile plutesc, agreabile.

marți, 23 martie 2010

Mîțele din Tei, cum știi, / miaună cu î din i!


„Acest blog este scris, ca şi cărţile autorului, cu î din i. Autorul, care a învăţat să scrie în secolul trecut, consideră că, pe de-o parte, folosirea a două litere pentru acelaşi sunet este o risipă, iar pe de altă parte, introducerea entuziastă, dar prost elaborată, a lui â din a, ca semn de ieşire din totalitarismul lui î din i, nu ţine seama de etimologia cuvintelor, expunîndu-ne ridicolului. În acest sens, rugăm forurile în drept să explice de ce verbul „ridere” devine a râde.”

Textul de mai sus e preluat (cu minima adaptare a genului) de pe blogul scriitoarei Lucia Verona. Consider că este exact ceea ce aș fi scris și eu în cauză. Nici mai mult nici mai puțin. Pentru referințe, a se vedea și „Dicționarul limbii române” de Candrea-Adamescu, Cartea Românească 1931. Aș fi adăugat numai că mîță cu diminutivul „miți” e incompatibil cu oribila grafie „mâță”. Toate mîțele din cartierul meu sînt de acord, în frunte cu Dosia. Numai eu rămîn Gârbea de la Garbea (rîu în Spania de unde, cu Traian, veniră strămoșii).[În foto: Arlechino, fiul Dosiei, în prezent în custodia poetului Viorel Lică].

Cărți noi! Daniel Pișcu - Puțină adrenalină, Editura Tracus Arte


Un volum succint și ciudat în care autorul își povestește, cu jubilație, în versuri mici, trăirile de călător prin lume, mai exact prin Grecia, Spania, Portugalia Andorra, Bulgaria. Cel mai consistent ciclu este cel consacrat Nisipurilor de Aur ale vecinilor de la Sud, dintr-o zonă ce fost-a și-a noastră o vreme. Acolo, văzînd hotelurile construite de nemți, Daniel Pișcu înțelege în fine „ce căuta neamțul în Bulgaria”. Am căutat înfrigurat o referire, măcar una, la berea Kamenitza draught, cea mai bună din sud-estul Europei și, negăsind-o, m-am consolat s-o găsesc la Balcicul de lîngă Perla căruia îi fac cu acest prilej reclamă mascată. Pișcu strigă fericit: „Da, am văzut Barcelona, da, l-am văzut pe Dali!” și ne bucură și pe noi cu bucuria lui. În fond poezia e scrisă în primul rînd ca să îl mîngîie pe cel ce-o scrie!

Cărți (relativ) noi! Marian Truță - Vremea renunțării, Ed. Bastion

Marian Truță este un cunoscut autor de SF. Cunoscut adică între așii domeniului. A debutat încă din 1986 cu o povestire care se regăsește în această primă culegere de texte (apărută în 2008, ajunsă la mine abia la începutul lui 2010). Un păcat al autorilor de SF este ezitarea în fața alcătuirii unui volum, o anumită reticență care se datorează și timidității dar și unui tip special de orgoliu. Autorii autohtoni de SF se tem că vor fi luați de sus de scriitorii main-stream și au rămas adesea într-o splendidă izolare în cadrul publicațiilor de gen. În cazul lui Marian Truță, asemenea rezerve sînt cu totul nejustificate, el este un autor profesionist care conduce bine epicul și are un dialog firesc, cu miez și credibil chiar cînd vorbesc creaturi din alte lumi. Căci destule dintre povestirile volumului narează contacte ale pămîntenilor cu lumi în principiu transcendente. Una (De ce cad îngerii?) reia ingenios motivul îngerului prăbușit accidental pe pămînt într-un ev mediu obscur și obscurantist. Nimeni nu crede că țăranul căruia îngerul i-a distrus acareturile în cădere nu e eretic și nici că o creatură înaripată e un trimis divim și nu un demon. Altă istorie se referă la un arhanghel-adjunct trims să vestească sfîrșitul lumii dar, fiind un mesager mai mărunt, ajunge la pușcărie și singurul căruia îi poate împărtăși secretul iminentei catastrofe finale este colegul său de celulă. Povestirile lui Marian Truță nu sînt tocmai niște SF-uri clasice, mai degrabă niște istorii insolite și paradoxale care mizează pe fantasticul inclus în lumea noastră și revelat pe neașteptate. Scrise cu elan și limpezime, ele se citesc repede și cu plăcere.

vineri, 19 martie 2010

Cărți noi! Liviu Radu - O după-amiază cu bere și zâne, Ed. Tritonic


Un roman spumos, încîntător, din genul fantasy propune vechiul SF-ist Liviu Radu, unul dintre primii experimentatori ai genului la noi. Autorul știe toate rețetele genului și le aplică în mod voit „la vedere”, într-un mod care constituie și o elegantă autoironie. Cîțiva prieteni stau (ne)liniștiți la o bere, cînd unul dintre ei este răpit din spațiul-timpul nostru și transferat într-o lume paralelă, a zînelor. Desigur este la această întîlnire și personajul Liviu despre care ghicim cine ar putea fi. Regatul zînelor este prezentat și el într-o cheie parodică, iar limbajul personajelor de basm e foarte modern și dezinhibat. Liviu Radu este stăpîn pe arta dialogului și domină teritoriul cu o fantezie mereu proaspătă. Realitatea contemporană și universul utopic al zînelor coexistă și autorul are capacitatea de a le descrie la fel de natural pe amîndouă.

joi, 18 martie 2010

Cărți noi! Mircea Bârsilă - Monede cu portretul meu, Ed. Pământul

Poemele lui Mircea Bârsilă din noul său volum dezmint titlul aparent orgolios. Da, ele sînt niște monede cu portretul autorului în sensul în care îl reprezintă și au putere de circulație. Dar, dacă de regulă pe aversul monedei este profilul vreunui stăpînitor, autorul se retrage de această dată din această posibilă calitate. El se dorește anonim și cenușiu ca vrăbiile, pe care le invidiază, scrie adesea despre gîndaci și gîze cu simpatie pentru condiția lor de vietăți confundabile între ele. În texte apar foarte multe animale și plante, iar ele sînt dintre cele obișnuite. Poetul, în versurile sale lungi și aparent necăutate, în fraze simple, cîntă melancolia trecerii timpului, a îmbătrînirii într-o lume de ale cărei rosturi și coerențe nu e sigur și asupra cărora, din pricina unui posibil sfîrșit, renunță să se întrebe. De ce este bună, pe-alocuri chiar excelentă, această lirică? Pentru că autorul ei refuză vanitatea și o face firesc. El are dileme, neliniști, sensibilități acute pe care le expune cu o omenească stîngăcie. Invers decît atîți poeți care își poartă rănile la vedere, exclamînd în tot locul: priviți-mă, am dileme și anxietăți! Uriașul și minusculul fac parte din lume și importanța fiecărei categorii e greu de descifrat: „Laudă florilor înalte ale fînețelor, dar și celor mici, lipsite doar în aparență de prestigiu și care se numără, în felul lor, printre lucrurile mai greu de îndeplinit ale acestei lumi (…) laudă bârnelor, pe care se trece în partea cealaltă a râurilor, și buruienilor…” Tăietura versurile nu prezintă interes la Mircea Bârsilă, aproape că nici împărțirea cărții în poeme nu contează, volumul fiind un discurs unic, o confesiune continuă și unitară. Poemele lui Mircea Bârsilă dau cititorului impresia reconfortantă a unui dialog inteligent, în care și el, cititorul, poate interveni oricînd. Poetul îi anticipează replicile și întrebările, pare să-i răspundă cu versul următor la un comentariu al versului precedent. E greu de spus cum izbutește lucrul acesta, cert este că îi iese. Volumul lui Mircea Bârsilă este în mod sigur unul dintre cele mai bune pe care le-am citit în ultima vreme.

Trofeul Guță Popîndău


În calitate de blogger, ajung uneori la paginile unor colegi de suferință, bolnavi de aceeași maladie. Constat că există un număr uriaș de bloguri în care autorii își etalează maximele și aforismele, uneori chiar și textele mai ample, ”filosofice”, extrase din puțul gîndirii proprii. Ele concurează de regulă indimenticabila cugetare a lui Guță Popîndău („Amorul e un lucru foarte mare”) imaginată genial de Topârceanu. Și aici I.L.Caragiale e cu noi, atribuind lui Mitică maximele: ”Viața e un vis, moartea o deșteptare” și ”Ei, madam Popescu, nu există roză fără spini”. În fața acestora, bietul Vlahuță („Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”) s-ar retrage din competiție. De la o vîrstă, excesul de sirop filosofic-reflexiv dăunează grav sănătății! De aceea propun „Trofeul Guță Popîndău”. Dacă vă alăturați inițiativei mele, preluați imaginea de altături și trimiteți-o în chip de comentariu la postările care se întrec cu gluma în materie de filosofeme. Să mai diluăm puțin kitschul filosofard, pentru o lume virtuală mai curată și mai sănătoasă! În ceea ce mă privește, voi realiza și o mică antologie a celor mai cretine cugetări de pe bloguri și sper că, la viitoarea decernare a „Premiilor Blog de Blog”, dna Lucia Verona va accepta să atribuie și „Trofeul Guță Popîndău”. Nu va fi ușor, concurența fiind mare! Cînd vă vine să lăsați pe ecran ceva „profund”, uitați-vă la Guță (Spermophilus citellus) și (poate) o să vă treacă! Evident, animalul omonim nu are nicio vină și trebuie protejat, cum afirmă pe un excelent site dl. Arthur Mustafa, de la care am preluat poza.

marți, 16 martie 2010

Cărți (?) noi. E jale la mare! Nicolae Caratană - Lampadoforie, Editura Ex-Ponto

Editura Ex-Ponto, de la care mă așteptam la un oarecare spirit critic, ne propune în acest volum sute de pagini de inepții versificate. Uneori pretinsele versuri ale cîte unui agramat nenorocit pot stîrni rîsul, au un anumit haz involuntar. Clănțănelile lui Caratană nu au din păcate nici măcar această calitate. Documentează în schimb despre altceva: există oameni pentru care semnificația cuvintelor nu are nicio importanță. Cum, este de presupus, în spatele stihurilor lui buimăcite există un proces rațional, oricît de haotic, ar fi o aventură a cunoașterii să poți să-l reconstitui, să imaginezi ce-ar fi vrut să spună dacă se putea exprima în mod coerent. Din păcate și o asemenea încercare este interzisă pentru că opacitatea acestor cretinisme este totală. Nu mai rămîne răbdătorului cititor decît să selecteze măcar cîteva mostre care să poată stîrni ilaritatea, în lipsă de orice alt rezultat: „Scoate-mă din basorelief,/ mă vreau întîmplare, mă vreau relief!// Vino, tată, cu armă de foc/ și împușcă-mi șederea pe loc!// Vino, mamă, cu greul topor/ și taie-mi lipsa de dor!//...//Vino, soră, cu-andrea și cârlige/ și mursică-mi partea ce nu vrea să strige!” (Scoate-mă din basorelief). „Deși avusese ceva de ciclop,/ un fel de-al lui născîndu-se șchiop,/ un altul olog,/ nu și-a dat nici un decalog,/ nici nu a ținut să creadă/ într-o upanișadă.// Pentru el tablele legii/ se preschimbau în arpegii, se preschimbau în culoare.// De-aceea durerea nu-l doare.” (De-aceea durerea nu-l doare). Nici prostia nu doare, din păcate. Vino, soră, chiar fără cîrlige, și condu-l pe poet în salon!

duminică, 14 martie 2010

Adrese de contact. Personală și la România literară

Reamintesc că pentru mesaje personale puteți să-mi scrieți la horiagarbea@gmail.com, iar dacă doriți să îmi trimiteți texte pentru a le comenta și eventual publica în „România literară”, adresa este posta.romlit@gmail.com . Textele trimse la această din urmă adresă vor primi un ecou (și) în paginile revistei, de două ori pe lună, în numerele fără soț.

Cărți noi, probleme noi! Adina Laura Achim - Inimi frânte, Ed. Primus

Literatura zilelor noastre se confruntă cu o problemă serioasă. Există o sumedenie de inși școliți, chiar bine școliți, care știu să redacteze texte în chip gramatical și funcțional, care în plus au lucrat încă de tineri în poziții ce le-au facilitate o anumită cunoaștere a lumii, ca și a unor tipuri umane relativ diverse. Acești oameni, avînd prin natura profesiei lor, care este de regulă una de hîrțogar de lux, mult timp liber, se apucă de literatură. Mai exact, ei pun pe hîrtie sau pe laptop, înșiruiri de fraze corecte, uneori vag spirituale, despre universul destul de larg, de complex ce le este accesibil, scăldate într-un lighean de exotism. Apar astfel niște cărți de duzină care, vorba lui Alex Ștefănescu, seamănă cu literatura, uneori seamănă chiar foarte bine. Pentru un cititor hîrșit, aceste ciubuce sînt mai grețoase decît un eșec literar cinstit, pentru că propun un paralelism pernicios cu ceea ce este arta. Despre un papagal nu poți să spui că nu vorbește. Dar nici nu poți afirma că vorbește. Exterior, el scoate pe plisc cuvinte, chiar propoziții articulate. Un cîine, care doar latră, e totuși net superior. Povestea de dragoste a Adinei Laura Achim, în decorul voit pitoresc al Budapestei, este o astfel de făcătură a unei persoane care s-a instruit bine în multe domenii, dar nu a aflat deocamdată ce este literatura. Începînd cu titlul kitsch și continuînd cu dialogurile lipsite de miez, dar „artistice”, cum o fi citit autoarea prin Paulo Coelho sau naiba știe pe unde, cartea este una dintre cele pe care mi-a venit, efectiv, să o calc în picioare. Volumul de versuri șchioape ale unui veleitar din Ghimpați nu îmi stîrnește o asemenea pornire. Acela nu a studiat în SUA, Germania, Spania, Belgia și Italia, nu are diplome de la Schiller International University și nu e master în Drepturile Omului la Roma, nu a lucrat în instituții guvernamentale și nu a văzut Budapesta, ba nici Varna. El ratează fără să lase cuiva, unui „om nou” la fel de școlit ca Adina Laura Achim, impresia că asta e literatura. Trec peste numele de mașină de gătit comunistă al editurii: „Primus”! Citind volumul Adinei Laura Achim am avut cu groază o viziune a ceea ce ar putea trece drept literatură într-un timp foarte scurt, cînd oamenii vor crede că frecangeala spirituală și filozofia lui Guță Popîndău sînt artă. Ele, doar ele, vor fi – Doamne ferește - „literatură” și nu cuvîntul, bătut ca o efigie de neșters, a unui neșcolit urmaș de plăcintar din comuna Haimanale care, sub creștetul aplatisat de tava cu plăcinte, avea ceva greu de regăsit în ziua de azi?!

sâmbătă, 13 martie 2010

Cele trei surori ale Unchiului Vania


O surpriză și pentru mine! Volumul meu "Cele trei surori ale Unchiului Vanea" mai poate fi achiziționat de la Editura Princeps Edit. Poate fi evident comandat on-line la linkul din această postare. El conține eseuri și tablete despre teatru și lumea teatrală.

Cărți noi! Mircea Stâncel - Lucruri și limbaje, Ed. Limes


Se știe că Mircea Stâncel este un senior al poeziei optzeciste! Vai, optzeciștii au devenit și ei seniori! El scrie poezie cu rigoare combinată cu fantezie, ca și cum ar juca șah. Fiecare mutare este premeditată, fiecare deschidere a fost exersată, iar la finaluri este expert. Pînă și arta subtilă a miștoului se exercită ca un sacerdoțiu: „cu o privire piezișă nu pot intra în pădure,/ e acolo eminescu, cel care caută tinere ramuri,/ iată-l pe tata cu mîinile lui pline de lucruri, uneori inutile,/ s-au șters proprietăți evaporate sau puse la index, apoi închisori pline ochi”. În orice caz, „mirosul de adevăr stă cu mine la masă”. Mircea Stâncel scrie agreabil, inteligent, cu un umor ardelenesc. Culegerea de față, cu texte din 1983 dar și din 2008, subînțelege prin selecția autorului egalitatea cu sine a unui poet destul de sobru ca să inspire încredere, destul de glumeț ca să ne destindă: „hai să glăsuim puțin despre mistreți/ sunt curajoși, atacă noptea bulevardul,/ să nu superi gonacii... să-i răsfeți/ fac rute prin boschete folosind cardul”. Hîtru el însuși, Mircea Stâncel parcă te invită să-l ironizezi. Dar, cînd în toiul cronicii, mi-am propus să o fac și mi-am amestecat - în cinstea lui și a faptei mele - o vodcă cu suc de roșii, am constatat, de la prima sorbitură, că sucul era cu mirodenii de ciorbă. Dumnezeul poeziei optzeciste nu bate cu bățul! Ci cu lucruri și (uneori) limbaje!

vineri, 12 martie 2010

„Rață cu portocale” în maghiară


A apărut la Editura Nouă în condiții bune pentru care mulțumesc foarte mult editorului, dl. Ciprian Furtună, volumul de tablete „Rață cu portocale” în traducerea dnei Boroka Balazs. Lansarea va avea loc la Budapesta, la tîrgul de care din aprilie. Fragmente din volum au apărut tot în aceste zile în revista „Vàrad” de la Oradea.

joi, 11 martie 2010

O leapșă despre... I.L. Caragiale


Am primit de la Lucia Verona o leapșă incitantă lansată inițial de dl. Dan Voiculescu. În rezumat întrebarea este:

„Pe cine ar alege nenea Iancu – sosit azi cumva de la Berlin – pentru a-l portretiza cu prioritate în comediile sale? Ce politician, analist, politruc, divă s.a. ar merita un rol principal în opera bardului (sic!) din Haimanale?"

Eu ce să zic? Mulți, dacă nu toți ar merita o baie de „vitrion” dar cum să strici cerneala unui I.L. Caragiale pe ei. Avem omologi pentru Cațavencu pe care „plînsul îl îneacă” la întrunirea din actul III, pentru primarul care (totuși!) trimite lemne în martie la Școala de fete din Urbea Z, cu deosebirea că doctorul nostru nu repară ce a promis că va drege „mîine” nici după un an, membrii USR știu de ce... Există Costăchel Gudurău care se pupă în piața Endependenți ca și numeroși Coriolani Drăgănești și Rică - studinte cu mandatul de dipotat în mapă. Și chiar azi mă duse un taximetrist care visa „o tiranie ca-n Rusia”. Despre „lacuna” pedepsei cu moartea am citit pe bloguri. Dar I.L. Caragiale avea și el lacune: pe vremea lui femeile nu făceau politică militantă ci numai de alcov. Așa că îi lipsea o dimensiune picantă a vieții noastre publice. Ei... cîte ar mai fi de spus...

Dau și eu leapșa mai departe lui Dan Mihu, Octavian Soviany, Micului Fitiriadi, I.B.Martin, Constantin Stan, Mircea M. Ionescu., Bogdan Ulmu,Șerban Tomșa

Cărți noi! Aurel Udeanu - Femeia din creierul fiecăruia, Ed. Brumar


Efigia cărții e din regretatul Gh. Crăciun: „creierul știe că trupul știe mai mult”. Rezon! Aurel Udeanu propune mai ales o poezie „de cap”, o poezie livrescă. Tema este, totuși, dragostea fizică. Astfel, „cel mai frumos dar care i se poate face unei curve” este să inițieze un virgin, iar pentru bărbat să culeagă „puțină moarte” dintre coapsele doamnei. E cert că, de la Camil Petrescu - Ștefan Gheorghidiu citire, imaginația erotică a intelectualului este mai presus de orice „blestem al pămîntului” rebreanian. Poezia lui Aurel Udeanu documentează cu talent și cu subtilitate despre asta, venind cu parodii indecente pînă și la castul panteist Blaga: „eu nu-ți consum savarina ce-ți tronează între coapse/ și nu-ți mănînc/ cu ochii cireașa ce mă așteaptă/ veșnic/ pe sîni pe abdomen pe șolduri ori pe fese/ pofta altora/ evacuează din tine și mută în ei înșiși/ ceea ce oricum aveau dintotdeauna/ dar eu/ eu cu pofta mea sporesc a ta dulceață” etc. Învățătorul Aurel Udeanu, pe numele adevărat și postmodern Aurel Curcă - născut acum 45 de ani în comuna cu nume descurajant Uda (posibil Macondo, pe Argeș în jos) – nu se uită în Kama-Sutra ca-n lemne, ci le zice răspicat: „sexul tău nu se află între copasele tale/ se află în creierul/ meu”, cum le-a aflat de la taica Freud și de la guru Cărtărescu („fac dragoste cu mine însumi ca să-l parafrazez pe cărtărescu”). Dascălul din Tîrgoviște, în serile lui interminabile de provincie, pe care le evocă uneori cu tristeți din Topârceanu, a citit poezia română de șaptezeci și șapte de ori cîte șapte, o știe pe dinafară ca pe un declaog, ba o și aplică! El se vădește ispitit de formele ei mai ceva decît de cele ale unei adolescente. Deși, cînd o lasă mai ușor cu livrescul, Udeanu o nimerește mai bine, ca în poemul „ea nu are decît 18 ani” în care „ea îl servește pe dumnezeu spălînd toată ziua wc-ul public” iar „eu o privesc și uit că voi muri”. Aurel Udeanu își cunoaște dimensiunea talentului și îl drămuiește bine, știe cît și cum să ia din alții sub pretextul postmodern că totul s-a scris și trebuie doar reinterpretat. Omul are finețe și glumește inteligent. Cartea lui e plăcută, veșnic făcînd cu ochiul parodic („sînt cîțiva trandafiri în sexul tău iubito”), dar știindu-și măsura. Uneori, la o adică, poetul știe să se dezbrace de hlamida memoriei culturale. Udeanu poate fi el însuși arătînd că posedă (un) sînge (de roman) acolo unde trebuie. Vorba regretatului Ioan Flora: „s-ar fi putut și scrie, s-ar fi putut și fute”. Aș zice despre autor, în limbajul epocii: un tip super.

miercuri, 10 martie 2010

Cărți noi - Valeriu Butulescu Insula femeilor, Ed. Măiastra


Cu piesa Insula femeilor, Valeriu Butulescu a cîștigat în 2009 premiul FestCo, al concursului de comedie românească oferit de Teatrul de Comedie, un fel de Roland Gaross al teatrului. Premiul a fost, zic eu, meritat, pentru că acțiunea piesei e ingenioasă iar replica pică excelent. Valeriu Butulescu este un reputat autor de aforisme și replicile lui au un fel de maximalism. Patru femei naufragiază pe o insulă pustie unde, normal, întemeiază o republică și un… bar. Lidera grupului e o Lady Robinson, fostă și oricînd viitoare patroană de bordel. Lipsa bărbaților le dă naufragiatelor fantezii erotice și le prilejuiește replici spirituale. Ulterior naufragiază pe insulă Olaf și Iva, din păcate niște „bărbați fără convingere”, după formularea memorabilă a lui Boy George. („Mi se pare normal ca un bărbat să iubească un alt bărbat. E o chestiune de solidaritate masuculină!” explică Iva). Comedia curge repede. În final, o navă românească va salva grupul. Valeriu Butulescu este un comediograf abil, dotat cu umor și ingeniozitate.

marți, 9 martie 2010

Luceafarul nr. 11-12/2009

Miercuri 10 martie va apărea revista „Luceafărul de dimineață” într-un număr de 24 de pagini cu un sumar bogat și variat: literatură originală, cronici, recenzii, pagini dedicate altor arte. O parte dintre cărțile recenzate la rubrica mea vor fi prezentate prescurtat și pe acest blog. Revista va găzdui și un comunicat asupra festivității de premiere „Blog de blog 2009”.

duminică, 7 martie 2010

Utopia. Şase parabole despre teatru

Pe insulă, teatrul nu era cunoscut, lucru de care primii exploratori nu au întîrziat să se mire. Totuşi, o dată văzute cîteva spectacole, teatrul a devenit arta cea mai îndrăgită. Localnicii se întreceau să alcătuiască trupe de teatru cu repertoriu variat şi să ridice în grabă săli tot mai încăpătoare. Foarte curînd, oamenii de pe insulă au dorit să creeze propriile lor piese de teatru. Cu spiritul de ordine care îi caracterizează, ei au trasat pe hîrtie diagrame complicate cu linii, coloane şi diagonale pe care au înscris toate personajele, situaţiile, locurile şi timpurile posibile. Aceste adevărate capodopere tehnice aveau să-i ducă în curînd la piesa ideală. Singurul neajuns al metodei, care a şi dus la abandonarea ei, a fost acela că, în punctele cele mai promiţătoare ale reţelei de linii, apăreau piese cunoscute deja spectatorilor: „Comedia erorilor”, „Nora”, „Pescăruşul”.
*
Toate teatrele de pe insulă sînt din lemn şi incendiile izbucnesc adesea. În asemenea împrejurări sălile ard cu decor, actori, spectatori şi maşinişti pînă cînd în locul lor rămîne un maldăr de jar. Ar fi desigur foarte simplu să se construiască teatre din cărămidă. Lutul roşu al insulei este ideal pentru facerea cărămizilor. Localnicii spun însă că atunci împrejurările nu ar mai fi atît de favorabile nevoii de înnoire pe care o simte atît de des arta teatrală.
*
Pe insulă, profesiunea de actor este încredinţată în exclusivitate femeilor. Bărbaţii nu au voie să urce pe scenă. Astfel, într-un spectacol cu „Hamlet”, pe insulă, pot fi văzute femei travestite cu meşteşug care îi închipuie cu talent pe Laertes, Polonius, Claudius şi pe toţi ceilalţi. Europenii care asistă la aceste spectacole îi întreabă pe localnici despre o hotărîre atît de neobişnuită. Li se răspunde că, după înţelepţii locului, un bărbat cu adevărat capabil de prefăcătoria pe care o presupune arta actorului ar fi prea periculos pentru a fi lăsat să trăiască liber printre semenii lui.
*
După obieciul străvechi, pe insulă se judecă pînă în ziua de azi procese de vrăjitorie. Aborigenii nu tolerează cu niciun chip farmecele. Totuşi, pentru vina de a fi chemat prin vrăji seceta, vinovaţii primesc o amendă neînsemnată. Spre deosebire de vracii care provoacă ploaia şi care sunt condamnaţi la moarte după dezbateri de cîteva minute. Aceasta, spun legiuitorii, deoarece seceta usucă doar plantele cîmpului, în vreme ce ploaia împiedică oamenii să se mişte liber sub cer şi să meargă la teatru.
*
Pe insulă, orice femeie poate să practice arta teatrului. Totuşi actriţele cele mai bune sînt cele crescute încă de la naştere pentru această meserie. Părinţii hotăresc, îndată ce li se naşte o fată, dacă o vor educa pentru a fi actriţă. În acest caz, ea este botezată Augusta. Europenilor asemenea obicei li s-a părut bizar pentru că astfel, în breasla actriţelor, toate femeile se numesc la fel. Li s-a explicat că, pentru actriţe, numele şi caracterul civil nu au nici o importanţă. Ele vor împrumuta oricum, toată viaţa, numele şi personalitatea personajelor pe care le vor întruchipa.
*
Cei care se ocupă de teatrul din insulă nu au adoptat ca emblemă a artei lor măştile, simbol european, străin de spiritul acelei comunităţi. La intrarea teatrelor şi deasupra scenelor, în locul măştii care rîde şi a celei care plînge, ei aşează un cap de bour cu două feţe. Fiecare faţă are propriile ei coarne şi ele privesc, părţi ale aceluiaşi cap, una spre stînga, alta spre dreapta, într-un efect cît se poate de plastic. Turiştii care ajung pe insulă îi întreabă negreşit pe localnici de ce semnul celei mai iubite arte de pe insulă este acest cap de bovină cu dublă înfăţişare, dar cu priviri în sensuri opuse. Li se răspunde că o stemă a teatrului se cuvine să onoreze cele mai de seamă elemente ale nobilei arte: regizorul şi spectatorul.

Cărți noi! Andreea Hedeș - Cartea cu fluturi, Editura Limes, poezie


Pentru un debut la 33 de ani, volumul este destul de știurlubatic, chiar zgubilitic pe-alocuri. Această trăsătură e simpatică dacă nu se abuzează de ea. Andreea Hedeș practică un avangardism netemperat și bine agrementat cu umor, cu ecouri din Urmuz și Cugler, cu sugestii din Topârceanu. Însuși poemul incipient este un fel de fabulă urmuziană lipsită, ca să pună capac, pînă și de săltărețele rime ale înaintașului: „prin mărăști trecea un cal/ cu clăparii pășea pe pian/ în spirală peste asfaltul din cer/ fără aripi doar cu o căruță de/ os jurasic/.../și-mi era simpatic ca o călimară/goală”. Din poemul „triunghiul bermudelor”: ”duduia galbenă cu geana șleampătă/.../ trecea pe lîngă lemnul verde și caii verzi la o bere rece/ dar vai capacul de la canal era la/ fier vechi”... Apar imagini interesante (mori de vînt cînepiu emigrate deodată pe cer, inimile pesmeți care încep să bată nume de cal, de pisică, de femeie). Totul îmi amintește de adolescență cînd ne distram în autobuz întrebînd cîte o babă dacă după stația Ceiakovski urmează Buniakovski-Schwartz sau, la cîrciumi, cîte-o chelneriță dacă șef de sală mai e domnul Cauchy-Laplace. În comicăria și degajarea ei, poeta are gust și măsură, sper că asta se va vedea cînd, la al doilea volum, va mai îmbogăți registrul, că așa nu poate s-o mai țină încă o carte. Pînă atunci să strigăm odată cu cronicarul: nasc și la Cluj copii ciuguliți de bărzoi!

sâmbătă, 6 martie 2010

Cota 5000!

Iata că am ajuns şi depăşit cota 5000 de vizitatori!
Mulţumiri deosebite tuturor celor care iubesc literatura şi accesează acest blog.
Vor fi mereu informaţii literare la zi şi mai ales scurte cronici la volume ce devin, din pricina difuzării deficiente, tot mai greu de găsit.

Ioana Bogdan - Poeme înainte și după Claudiu, Ed. Brumar


Nu trebuie - totuși - absolutizat principiul după care (am în vedere volumul comentat mai demult al Angelei Marinescu) toate mărunțișurile unei vieți, expuse alb, se transformă de la sine în poezie. Textele Ioanei Bogdan sînt voit oarecare, etalează banalitatea dar, aici e problema lor, nu se ridică prin nimc deasupra ei. „O mai iau pe Prelungirea Ghencea/ pe unde mă plimba, acum vreo cinșpe ani, un iubit/ care mă iubea.// Am văzut băncuțele, mesele rotunde din fața blocului/ unde jucam tarnim (probabil „tarnib” n.m.)// Nu puteți înțelege, n-ați fost acolo. // Pe urmă luam 368 pînă la Cișmigiu,/ mergeam în sus, spre Sf. Iosif”. De ce acest text nu este un poem? Dacă autoarea nu înțelege, nu e nimic de făcut. Un altul se intitulează, presupus programatic: „Nimic nu e poezie”. De fapt, descoperim mai tîrziu, nu e decît o consecință a absenței iubitului (un anume Claudiu ce apare și în titlul volumului): „Nimic nu e poezie fără tine”. Există un derizoriu straniu, care generează poezie, și unul de toată ziua, din care nu iese nimic. Micile amintiri personale nu se prefac automat în emoții lirice: „Azi am fost la repetiții la Eduard al III-lea,/ am rîs și am plîns/ Futu-vă muma-n cur, țipa Tocilescu/ păi voii sînteți războinici sau ce”. Oricît de zguduitoare pentru un „civil” ar fi reacția marelui regizor, acest episod n-are nimic de-a face cu literatura. Dintr-un accident tipografic, o parte dintre paginile exemplarului primit de mine au rămas albe. M-am gîndit să le completez ca exercițiu dadaist, fiind convins că orice aș scrie, chiar rezumatul meciului Bistrița-Ceahlăul, ar suna automat mai impresionat decît conținutul paginilor care au ieșit cu bine din mașina de tipărit.

Clara Mărgineanu - Măștile Cleopardei, Ed. Nouă


Cine să fie Cleoparda? Cine dacă nu „Femeia albastră”, „Fata de asfalt”, „Prizoniera libertății”, cea care „dansează cu cuțitul în inimă” din 1995 pînă în zilele noastre? Cine alta decît însăși Clara Mărgineanu, care apare pe copertă la fel de proaspătă, deși cu fața savant mîzgălită de fantezia artistului Ștefan Daday? După 15 ani și nouă volume, după ce s-a „lăsat acordată ca un instrument ca să existe trăirile prințului Hamlet”, poeta își adună într-o selecție destul de severă textele la care ține mai mult. Le adaugă și un ciclu inedit în care solicită, între altele, „un inventator (care) să-mi implanteze/ în creier/ un microcip/ cu alte amintiri”. Se poate, probabil, dar n-ar fi păcat? Căci amintirile Clarei sînt însăși poezia ei atît de confesivă și vitală. Am scris de atîtea ori despre Clara Mărgineanu încît nu știu ce aș mai putea adăuga acum. Poate doar că afirmația ei „la nașterea mea/ ursitoarele au fost bete” nu se susține integral pentru că destinul său, cel poetic cel puțin, nu apare „nesigur”, ci merge drept, ca pe sîrmă, pe aceeași cale, clară, a poeziei.

Premiile "Blog de blog 2009" au fost decernate la Uniunea Scriitorilor



Vineri 5 martie, la sediul Uniunii Scriitorilor a avut loc festivitatea de înmînare a premiilor pentru cele mai reușite bloguri în limba română: "Blog de blog 2009", concomitent cu lansarea volumelor "Labirint obligatoriu" de Lucia Verona și "Parfumul Văduvei Negre" de Oana Stoica Mujea, ambele apărute la Editura Tritonic. Cele două scriitoare au făcut parte și din juriu, împreună cu alte personalități ale lumii bloggerilor și nu numai, printre care și fostul premier Adrian Năstase. Evenimentul a fost organizat de Lucia Verona, vicepreședinte al Asociației Scriitorilor București și în acest moment autoarea blogului de scriitor cel bine situat în topul ZeList, și Grupul Editorial Tritonic, condus de prozatorul și ziaristul Bogdan Hrib. Cum spațiul virtual nu are limite geografice, mulți bloggeri laureați, rezidenți în afara țării, au fost aplaudați în absență. Au luat cuvîntul, prezentînd volumele lansate precum și scopul și rezultatele concursului, Lucia Verona, Bogdan Hrib, Adrian Năstase, Horia Gârbea, unii dintre laureații premiilor pentru cele mai bune bloguri din 2009. (Foto: Mădălina Ionescu)

joi, 4 martie 2010

Ocazie! „Căderea Bastiliei” în stoc la Corint


Mi s-a comunicat abia acum că Editura Corint are încă un stoc din romanul meu Căderea Bastiliei, ediția definitivă tipărită în 2007. Nu e clar de ce nu a ajuns în librării, dar nu mai contează. Îl puteți comanda acum, beneficiind de mari reduceri pentru comenzi on-line. Prețul fără reducere era 20 lei/ex. Aveți mai sus un link către situl editurii, căutați în colecția Scriitori români.

Evocare





Cu prilejul sărbătorilor de primăvară țin să evoc cîteva persoane feminine din familia mea: Nicolița „Bobo” Câlniceanu(1910-1994), sora mai mică a bunicii mele paterne, cea care a fost pentru mine una dintre cele mai apropiate prezențe din copilărie pînă la maturitate, Ioana Câlniceanu, născută Pociovălișteanu, pe care nu am cunoscut-o, mama bunicii paterne, vară primară a generalului Aurel Pociovălișteanu, soțul Irenei Tătărăscu, sora liderului liberal, Silvia Gârbea, născută Câlniceanu (1901-1979) bunica mea paternă. Fie ca amintirea lor să nu se șteargă.

In urcare 2000 de locuri!

Stimați cititori,
Blogul acesta, pe care vă mulțumesc ca îl accesați, a urcat în saptămîna curentă cam 2000 de locuri în ZeList, de la locul 3630 la 1678. Acest progres vi se datorează și vă mulțumesc călduros!

Narancsos kacsa - Rață cu portocale

În scurt timp va apărea volumul meu Narancsos kacsa (Rață cu portocale).
Versiunea maghiară (fordította) datorez cu recunoștință doamnei Balázs Boróka, fiica unui cunoscut poet: Balázs Attila. Cititorii de limbă maghiară pot dobîndi acest volum de la autor. El urmează versiunii germane (Ente mit Apfelsine) datorată prietenei mele, emintenta scriitoare germană Veronika Dreichlinger. Volumul în maghiară va fi lansat în aprilie la Tîrgul de carte de la Budapesta în prezența autorului care nu va înțelege nicio vorbă din ceea ce se va spune despre el. Versiunea originală, în limba română este accesibilă la portalul www.liternet.ro. Tot acolo puteți găsi în germană, în traducerea doamnei Veronika Dreichlinger o „Poveste românească de Crăciun”.

miercuri, 3 martie 2010

LA MULŢI ANI, LUCIA VERONA!


Peste 25 de minute începe ziua de 4 martie, aniversarea doamnei Lucia Verona, distinsă prozatoare, autoare dramatică, vicepreședinte al Asociației Scriitorilor București, cea mai bine situată scriitoare din ZeList (locul 81) și, mai presus de toate, prietena mea și a scriitorilor de pretutindeni. Vineri la ora 14.14 își va lansa la sediul USR romanul „Labirint obligatoriu” pe care vă invit să nu îl ocoliți. Îi urez public și solemn LA MULȚI ANI!

Cărți noi! Victoria Milescu - Conspirații celeste, Ed. Dominor,


Acest titlu pretențios e mai puțin reușit decît poemele conținute în volum. Victoria Milescu are deseori curajul de a lăsa hîrtiei viziuni și confesiuni puternice, ocolite de banalitate: „cînd lucrurile nu se mai împotrivesc/ lucrurilor/ unde te pot găsi ușor și repede/ pentru o biată iscălitură/ pe pielea mea de pisică/ pe pielea mea de tatoo” ori „din orice poți muri/ din orice/ spune viermele harnic/merită să încerci/ să fii o zi vierme/ tu care zbori/ protejat împotriva fericirii”. Uneori s-ar zice că autoarea se sperie de propria-i forță și atunci dă curs unor monede false, unor semi-clișee care nu cred că o definesc: „lacrima mea căutînd altă lacrimă”, „ninsoarea pare că plînge”, „lovește-mă ploaie” etc. Nici kitsch-ul provincial de a centra toate versurile textului, obicei ridicol, de cenaclu de veleitari nu are nimic de-a face cu poeta care poate să fie Victoria Milescu. „Sunt încă preferata lui Dumnezeu/ unde să fug/... sunt încă preferata lui Dumnezeu” scrie poeta și chiar este uneori, cînd angoasa necontrafăcută își găsește expresie în texte limpezi și violente. Poezia de calitate se află mai la fiecare pagină, minată cîteodată de facilitate, dar este cert că din fiecare piesă se pot decupa fragmente demne de reținut în ciuda unor ușor reperabile și corectabile neglijențe: „viața mă ține în gheare/ nu știu dacă ceea ce o animă/ e binele ei sau preabinele meu/ într-o zi voi da drumul cînilor/ între dușmani/ dușmanilor printre cîini”. Iată cum această mărturisire care poate impresiona e și ea vag atinsă de un pleonasm (ce animă viața?) și de o cacofonie. Tot Victoria Milescu este autoarea unui volum recent care cuprinde poeme în română traduse și în limba albaneză de infatigabilul Baki Ymeri precum și recenzii ale sale la volumele unor poeți albanezi. Titlul său este „Bucuriile triste”: „În fiecare poem e vorba de moarte/(oh, inteligența mimetică a poemelor) versul tău cel mai gîngav/strivind bulbul incandescent al astrelor/ versul tău, paznicul tău/ nici nu exiști pentru el”

marți, 2 martie 2010

Cărți noi! Denisa Mirena Pișcu - Omul de unică folosință / Disposable People, Galaway Print, Ireland


După debutul reușit cu memorabilul titlu „Pufos și mecanic”, Denisa Mirena Pișcu trece la al doilea volum, bilingv și publicat în Irlanda, cu versiunea engleză de Florin Bican. Poezia încă tinerei autoare, acum în pragul celor treizeci de ani, a rămas elegantă și clară, mizînd pe observația rece și pe simțul detaliului relevant. Cred că autoarea face totuși unele concesii trendului generației sale și practică pe-alocuri o poezie voit minimalistă și prozaică indiferent că veșmîntul ei nu îi stă bine chiar întotdeauna. Sînt mici comodități de gîndire pe care Denisa Mirena Pișcu le acceptă prea ușor punîndu-le pe seama banalității și anodinului existenței care trebuie să transpară în poezie. Nu e deloc așa, dovadă stau chiar versurile gîndite, bine țintite ale poetei care coexistă cu unele scăderi de tensiune. În momentele ei bune, Denisa Mirena Pișcu știe să observe în miezul celei mai simple imagini forma inedită și să evite descripția ternă, necum s-o cultive ca pe o modă. „Vîrful unui munte care iese/ dintre nori/ ca genunchiul unei femei/ dintr-o cadă cu spumă”. Iată un scurt poem redus la o comparație insolită și care este chiar o metaforă pentru poezia din volum: ceea ce contează este ceea ce se extrage din mărunta „spumă a zilelor”. Denisa Mirena Pișcu rămîne o poetă admirabilă.

luni, 1 martie 2010

Reinventarea poeziei

Primul poem al fiului meu Tudor (Huppy) a fost un cîntec de vînătoare pe care îl intona mai ieri singur, repetat, în timp ce se juca vînînd un mistreț imaginar. Am transcris acest text fiind convins că așa a apărut poezia: ca o incantație, ca un cînt magic rostit de unul singur de primul vînător. În mod spontan, la cei 3 ani și 3 luni, Huppy a redescoperit poezia. Ca fiecare dintre noi probabil.

[cîntec de vînătoare]

Am auzit un zgomot în tufiș.
Am apăsat pe trăgaci.
Cocoșul a lovit cremenea.
A făcut scînteie.
Pulberea s-a aprins.
Pulberea s-a aprins.
Butoiașul [pistolului] s-a învîrtit.
Glonțul a plecat.
Am vînat!
[L-] am vînat pe mistreț!

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog