miercuri, 28 aprilie 2010

S-a născut „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov”


A apărut la Editura Limes din Cluj, editură condusă de poetul Mircea Petean, volumul „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov” de Horia Gârbea. Conține proză scurtă pe teme actuale și eterne (politica, erotica, religia, arta, războiul, ludicul). Prezentarea de pe coperta a IV-a îi aparține lui Alex Ștefănescu:

„La concursul "Cel mai simpatic scriitor român de azi", Horia Gârbea ar câştiga fără îndoială locul întâi. Ca dramaturg şi prozator, mereu ingenios, dezinvolt, nu plictiseşte niciodată. Iar ca publicist face să crească tirajul revistelor la care colaborează. Ironia sa prietenoasă, mobilitatea intelectuală, modul politicos în care îşi exercită autoritatea sunt principalele elemente de atracţie.”

În scurt timp voi cunoaște detaliile privind modul de achiziționare a cărții de către cititori. Ca și data unor lansări publice. În cazul comenzilor pe acest blog, vizitatorii blogului vor beneficia de un preț promoțional.

Cărți noi! Ioan Viștea - Jurnalul de la Mahala și alte poezii, Ed. Nouă

Poetul Ioan Viștea este o prezență mai curînd discretă în peisajul literar. S-ar putea să fie vorba de o rezervă orgolioasă, de un război personal cu îngerul liricii sau cu lumea literelor. Ciclul „Jurnalul de la Mahala” este un „La Lilieci” mai liric și adus la zi în domeniul formal: Pentru că Valea Voievozilor e aşezată/ la nici o aruncătură de băţ de Târgovişte/ la distanţă egală de orice punct cardinal,/ oamenii locului i-au spus Mahala./…/ De pe urma lor ceapeul a avut la intrare lei din piatră/ până când un mecanizator ameţit a intrat cu tractorul în ei/…/ Aici, Mihai I cobora de la Dealu cu Buickul pe două roţi, de-şi făcea lumea cruce,/…/ Astăzi a mai rămas un tinichigiu,/ ce se roagă la Lună să-i împrumute carbid,/ un fost puşcăriaş care face recensământul găinilor/…/trei privatizări unde se vinde pâine şi rachiu pe caiet;/ doi preoţi cu dantură din aur. Iată toposul. Cît despre personaje ele sînt derizorii dar pitorești: Auzi tu cum lucrează anchiloza, soro?/ (Gina, doftoroaia, e surdă de tot. Nici cât o ceapă degerată n-aude./ iar când vorbeşte pare că ţipă, că se răsteşte la tine.)/ Ziua şi noaptea lucrează în toate anotimpurile anului./ Oasele mici şi subţiri ca sticla de lampă se fac./…/ Ia, întinde piciorul şi lasă-l la mine. Trosc! Istoria pe vreo șaizeci de ani a unei lumi mărunte dar înzestrate cu vivacitate și umor, asta face Ioan Viștea. Autorul nu se pierde în meditații și nici nu mîngîie limbajul, nu construiește metafore. Lirismul lui vine din impactul vizual, din cromatică și forme prinse cu exactitate (Ioan Viștea este și artist plastic). Totul se petrece cam ca la Topârceanu, neuitat creator de imagine, grafician și el: Locomotiva roşie spintecă verdele câmpului/ unde vacile comunale rumegă tristeţea / înghiţitorului de săbii ierboase./ Mai înainte ca mica busolă aflată între albele coarne,/ să le arate drumul spre casă,/ lângă rambleul căii ferate,/ opreşte autocarul cu străini în extaz. Versurile lui Ioan Viștea au un fel de afurisenie, un aer mereu revoltat și morocănos, pe care poetul s-a învățat să-l joace cu talent și care îi stă bine: Ce pace secretă să încheie frunzişul pădurii/ cu zeii bolnavi?/ Şi semnată cu ce? Cu briceagul?/ I love you Mary, negru pe verde,/ într-o inimă sângerândă. Aceste indignări sînt mimate ca să ascundă tandețea ce răzbate totuși dar, evident, numai atunci cînd calculatul și exigentul poet îi dă voie să se ivească, ehei, la zile mari. În loc de cioara lui Topârceanu, pe stîlpul de telegraf al lui Viștea se oprește, statuară, o rîndunică. În fața ei, personajele comunității defilează pe ritmuri argheziene: Apoi pădurarul tomnatec rămas fără frunză,/ primarele, marele, înecat în osânză,/ doftoroaia cu leacuri băbeşti, ghicitoarea în stele,/ negustorul de mături din sorg şi nuiele,/ degrabă gospodina cu şorţul înflorat de untură,/ preoţii de la pagina întâi cu mina de aur în gură,/ de la moară, de la dispensar, de la coada vacii,/ din vie, pe catalige, or să coboare aracii,/ braţ la braţ tuşa Mia cu nepoată-sa Suta,/ pelerini pe sub streşini şi sârma de rufe,/ unde cândva a-nnoptat dispăruta. Hîtrul Ioan Viștea este un bătrîn poet de viitor.

luni, 26 aprilie 2010

Ilustrate din Budapesta



Tîrgul de carte de la Budapesta a prilejuit și întîlniri informale foarte plăcute care îmi vor rămîne în amintire. În fotografiile alăturate apar Reka Bartha, Cosmin Ciotloș, Paul Aretzu și, împreună cu mine, Boroka Balasz care mi-a tradus cu multă dăruire „Rață cu portocale”. Toate exemplarele aflate la stand au ajuns la cititorii maghiari. Mulțumiri speciale se cuvin și Editurii Nouă (director Ciprian Furtună) care a tipărit volumul în maghiară și desigur Editurii Premier (director Marian Ruscu) care l-a editat în versiunea originală în 2001.

Tîrg de carte la Budapesta




Standul României la Tîrgul Internațional de carte de la Budapesta - 22-25 aprilie 2010 - a fost organizat de Ministerul Culturii. A fost bine plasat, bine organizat, cu multe lucrări traduse, s-a bucurat de atenție. Au avut loc două lecturi: vineri 23 lansarea cărții mele în maghiară "Rață cu portocale” și lectura a trei tablete. A fost prezentă dra Boroka Balasz, traducătoarea, a citit în maghiară și a moderat discuția care a durat cam o oră, fiind foarte animată, dna Reka Bartha de la Minister. A prezentat autorul criticul Cosmin Ciotloș. Sîmbătă 24 a avut loc un recital poetic în română și maghiară al lui Paul Aretzu. Autorul a fost prezentat de Cosmin Ciotloș, traducerea poemelor a fost făcută de Ciki Attila iar lectura lor și traducerea discuțiilor ce au avut loc de dna Reka Bartha. Doamna Bartha și colega ei, dna Gabriela Răducanu au fost gazde excelente pentru autori și publicul prezent. Tot cu prilejul tîrgului a fost lansat de către o editură maghiară un roman al Gabrielei Adameșteanu în prezența autoarei. Invitatul de onoare al tîrgului a fost Israelul. S-a lansat între altele o traducere din opera lui Amos Oz, scriitorul fiind prezent și el la Tîrg. În fotografie, de la stînga, Cosmin Ciotloș, Horia Gârbea, Paul Aretzu.

miercuri, 21 aprilie 2010

Cîte cărți recitim? Eu cel mult 1%

A venit momentul, după ce am aflat cîte cărți deținem, să ne întrebăm cîte dintre ele sperăm să recitim. Excepție fac lucrările de referință (dicționare, enciclopedii, memoratoare tehnice etc.) și manualele care constituie instrumente de lucru. În ceea ce mă privește nu sper să recitesc mai mult de 1% integral și să revin asupra unor pagini pentru 5% dintre volumele pe care le posed. Cauze: prima e fluxul aparițiilor noi, apoi valoarea scăzută a celor primite/cumpărate și de care totuși nu mă îndur să mă despart definitiv, măcar din pricina dedicațiilor, păstrarea unor volume strict pentru uzul generației(ilor) viitoare și în unele cazuri speranța, vagă, a realizării unor antologii, sinteze etc. pentru care ar fi incomod să caut prin biblioteci. De altfel și depozitul legal e o iluzie. Mediul electronic de stocare al cărților e o soluție salutară. Puteți vota la sondajul alăturat.

Următoarele 6 zile

În perioada 21-26 aprilie accesul meu la internet nu e sigur. Vă rog să fiți răbdători la moderarea comentariilor și la așteptarea noilor articole. Între timp puteți să vă distrați citind postările mai vechi. Pe curînd!

marți, 20 aprilie 2010

Nostalgia. Fanți și birlici de arhivă

Am găsit o fotografie ce îmi apare ca străveche. De fapt a fost făcută în vara lui 1993 la Casa Vernescu, în sala de la parter, acum restaurant, cu ocazia lansării debutului meu editorial ”Doamna Bovary sînt ceilalți”. Sînt alături de Paul Nancă și de regretatul Laurențiu Ulici. Interviul ce mi s-a luat după acea lansare a fost realizat pentru TV Soti de o debutantă: Andreea Esca. În stînga lui Laurențiu Ulici, (i se vede doar mîneca) era Dan-Silviu Boerescu care și-a lansat tot atunci volumul de debut : „La noapte, pe strada Toamnei”. Strada Toamnei era locul unui bordel de lux, imaginar firește, dintr-un serial realizat de Dan Medeanu în revista „Prostituția”.

Cum o fi cu zodiile?

Azi, 20 aprilie, s-au născut Adolf Hitler și Daniel Varujan (poet național armean). Primul a făcut războaie și a provocat victime. Al doilea a fost pașnic și a devenit el o victimă fiind omorît la 31 de ani. Dacă întrebi despre asta un amator de zodii, o să spună că spune că „devine după ascendent”. Alt poet născut azi este Mircea Florin Șandru care nu a ajuns nici dictator, nici martir și căruia îi urez La Mulți Ani liniștiți.

Carti noi! Gelu Negrea Secretul lui Don Juan, Ed. Palimpsest


De o pagină cu aforisme mă apropii cu neîncredere, de o carte de aforisme – cu spaimă. E genul cel mai ușor de ratat, căderea în „puțul gîndirii” e mai posibilă decît a Luciei di Lamermoor. De la La Rochefoucauld la Gîgă nu e un pas, ci o șchioapă sau un lat de… palmă. Orice autor de maxime poartă în raniță bastonul lui Guță Popîndău sau al lui Mitică după care „Viața e un vis, moartea o deșteptare”. Gelu Negrea, omul care îl știe pe I.L. Caragiale (probabil și pe Topârceanu) pe dinafară, e perfect avizat asupra acestor periculoase vecinătăți. Probabil de aceea „se riscă”, așa cum zic oamenii recenți. Aici reflexivul e cam la locul lui, căci autorul riscă să ”se” piardă pe sine în imensul ridicol pe care îl aduce un aforism ratat. Căderea unui roman sau a unei piese e rareori rușinoasă, a unui aforism va fi zdrobitoare! Na, că m-am molipsit și eu de facerea maximelor.
Lui Gelu Negrea îi plac șahul și, presupun, mersul pe sîrmă. El vrea să se convingă și eventual să ne convingă de faptul că rațiunea te poate salva de prăbușirea în hilar. Culmea e că reușește! Nu l-am prins, din 1001 de aforime, cu mai mult de 15 banalități iar dulcegării n-are mai mult de 5, îl ferește stilul său acid. Selectînd mostre în vederea citării, adunasem 4000 de semne, mai mult decît toată posibila recenzie. Succesul lui Gelu Negrea pleacă de la luciditate: ”A scrie aforisme în plin post-postmodernism, echivalează cu a te ocupa de trasul cu arcul în epoca rachetelor balistice” – zice el. Dar adaugă:”...dar probă olimpică rămâne tragerea cu arcul!” Autorul se revendică de la clasicitate! „A ieși pe piață cu un volum de aforisme este un act de curaj, dar și de nesăbuință. Mă consolez optimist cu gândul că, de multe ori, curajul este o nesăbuință care se termină cu bine...” mai spune. La Gelu Negrea, nesăbuința se termină cu bine. Îl ajută o formă de cinism jucat, ca al lui Ambrose Bierce, modelul său cel mai clar, altoit pe bufonii lui Shakespeare și stropit cu mult Murphy (cel cu legile). Gelu Negrea e un murphist calificat „Când nu avem acces decât la o parte a problemei, adevărul se va afla întotdeauna în cealaltă parte”. Sau: „Norocul este înșelător; cu ghinionul, în schimb, mergi la sigur!”. Deseori depășește însă acest nivel, devenind memorabil altfel decît prin paradox isteț. Iată maxima care dă titlul volumului: „Secretul lui Don Juan este simplissim: să determini femeia să facă ceea ce gândește!” ori „Niciodată și pentru nimic în lume să nu-ți subestimezi publicul; ignoră-l!”
Cugetătorul dialoghează fără complexe cu modelele ilustre ale genului: „Blaga a remarcat că multe dintre ideile eminente ale omenirii au fost susținute, în momentul apariției lor, cu argumente stupide sau chiar caraghioase. În compensație, vă rog să observați câte sinistre imbecilități beneficiază de argumentări dintre cele mai rezonabile”, respectiv „La Rochefoucauld spune: Este mai rușinos să n-ai încredere în prietenii tăi decât să fii înșelat de ei. De unde rezultă că ne prețuim mai mult noblețea sentimentelor decât inteligența”. Multe texte posedă acel dar al glumei deștepte pe care îl admirăm la Huxley de pildă: „Iosif a murit convins că fiul său, Iisus, ar fi putut deveni, cu ajutorul lui Dumnezeu, un dulgher remarcabil...” Genul acesta de cugetări sînt cele mai prețioase. Nu lipsesc - folosite cu măsură - calambururile: „Deștepții se împart în mai multe categorii. Proștii, în schimb, nu se împart; ei doar se înmulțesc...” sau „Cui pe cui se scoate. Ei și? Cui prodest?”. Gelu Negrea, după critică și jurnalism, realizează hat-trick-ul genurilor. El își valorifică din plin tendința pe care o are și în vorbirea curentă de a fi apoftegmatic. Trage concluzii din piatră seacă și cu poantă seacă. Închei și eu cu una: singura șansă în istorie a lui Gelu este de a fi simultan Glad și Menumorut.
[în imagine, autorul volumului]

duminică, 18 aprilie 2010

Pe asta n-o știați: Iisus – fiul lui Zamolxe!

O revistă care publică de regulă autori serioși, cu articole pertinente, și face eroarea de a publica o singură aberație (sau două) pune sub semnul întrebării calitatea tuturor celorlalte articole și a autorilor respectivi! În Ex-Ponto nr. 1 din 2010 (ianuarie-martie) puteți citi cu stupefacție că Iisus a fost dac! Semnatarul articolului crede că poate demonstra, după 2010 ani, cu argumente care nu pot fi decît iluzorii, pentru că se bazează doar pe texte străvechi, interpretate discutabil că Iisus n-a fost evreu, ci că era fiul lui Zamolxe (alt personaj neatestat cu precizie). Autorul acestei elucubrații este un anume Const. Miu și articolul lui anulează efortul revistei de a-și asocia nume onorabile ca Angelo Mitchievici, Doris Mironescu, Ștefan Cazimir, N. Rotund etc. În aceeași revistă și în același număr, un anume Nistor Bradu, nume obscur în literatura noastră, scrie articolul „Nicolae Caratană sau devenirea întru poezie”. Răposatul Caratană, cum se poate dovedi irefutabil, cu citate elocvente, a fost un sărman imbecil, un pretins poet basarabean fără nicio valoare, ce nici românește nu știa ca lumea, despre care altă nulitate (unul Enache Puiu - ?) scrie că ar fi fost „unul dintre cei mai valoroși poeți ai timpului său”. Orice ins poate lansa orice aserțiune, oricît de sinistră. Dar faptul că o revistă cu pretenții de seriozitate, purtînd egida Uniunii Scriitorilor, și un trecut onorabil o preia ca atare provoacă descalificarea acesteia.

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Cărți noi! Florentina Florin - Soare vandut (sic!) la fiare vechi, Ed. Ateneul Scriitorilor

Nu numai căciula de pe â din titlu lipsește acestui volum. El conține vreo două sute de texte scurte , cu pretenții de haiku. Pentru a nu știu cîta oară, remarc faptul că un poem minimalist, lapidar e posibil și în limba română, cu condiția să fie scris cu har. Dar un autor care își impune să scrie doar așa, avînd impresia că fabrică într-adevăr poezie japoneză este asemeni unui caucazian s-ar vopsi cu galben pe față, și-ar machia ochii ca să pară oblici și ar vrea să treacă, în tramvaiul 21, drept japonez. Textele Florentinei Florin (și pseudonimul spune ceva despre gustul autoarei, iar dacă o fi chiar numele real, merita un pseudonim) frizează uneori absurdul: „pernă de vulpi/ în stupi/ fulgerări de frică” sau ”sub stîncă/frunză betegită -/ un vișin mai mocnește încă” sau „într-o pleură de zmeură/ se ascund/ jucării de copil”. Perna de vulpi din stupi, vișinul care mocnește și pleura de zmeură (oribil!) sînt lucruri nu de vîndut la fiare vechi, ci de aruncat fără regret, ca niște cepe degerate, înainte ca mirosul lor să se întindă. „Jucării de copii” mi s-a părut mai întîi un pleonasm, dar mi-am amintit că există și jucării pentru adulți și adulte. La sex-shop, firește. Poeta nu știe ce-i iese de sub condei și de aceea numirea „poetă” este cu totul improprie în ceea ce o privește.

Cărți noi! Mara Paraschiv - Respirația trupului, Ed. Opera Magna (?)

Notații personale ale unei autoare de haiku în care, în mare, își propun să explice inaexplicabilul: cum îi vin ei ideile cînd scrie cîte un haiku. Aceste chestii, autoarea le numește „haibunuri” ceea ce e un abuz lingvistic de prost-gust. Haiku-urile sînt uneori reușite, deși n-am înțeles niciodată de ce românii scriu în acest gen tipic sensibilității nipone. „Explicațiile” în schimb sînt banale și dulcege, ca niște poeme în proză și, normal, nu pot explica nimic. Pe coperta a IV-a un necunoscut, Vasilian Doboș crede că numitele „haibunuri” „pleacă din Inimă și se întorc în Inimă”. În șapte rînduri, prezentatorul folosește multe substantive comune scrise prețios cu majusculă neînțelegînd că, și scrise cu majusculă, kitschul și prostia rămîn kitsch și prostie. Problema Marei Paraschiv este că -așa cum a nimerit-o fără să vrea anonimul său exeget cu nume de tort – totul pleacă din inimă și nu trece deloc prin filtrul rațiunii. Ceasul rău!

joi, 15 aprilie 2010

Primiți cu literatura?


Recenta atitudine intransigentă a noii Comisii de validare a USR va stîrni desigur nemulțumirea celor rămași în fața porților Uniunii. Și, eventual, satisfacția celor sătui de veleitarii amatori de pensii conform legii 8/2006. Filialele, mai permisive ca oricînd, au adus vrafuri de dosare cu aplicanți puțin sau deloc cunoscuți. În contrapondere, la prima sa întrunire Comisa a ras mai tot. Dar să nu uităm că votul final îl va avea Consiliul și că s-au judecat doar trei filiale din 16. Vă propun alături un sondaj despre atitudinea pe care ar fi potrivit s-o aibă Comisia de Validare a USR (11 membri din toate filialele).

Juriul de nominalizări USR a lucrat

Azi 14 aprilie, juriul de nominalizări pentru premiile Uniunii Scriitorilor s-a întrunit la sediul USR și a conturat nominalizările din care juriul de decernare va avea de ales pe 11 iunie premianții. Decizia finală a juriului de nominalizări (Paul Aretzu, Dan Cristea, Horia Gârbea, Mircea Ghițulescu, Vasile Spiridon) va fi luată pînă la 30 aprilie, dar practic volumele nominalizate sînt stabilite în proporție de 95%. Tot azi, Comisia de validare, întrunită în prima ședință din 2010, în noua componență, a analizat dosarele a peste 50 de candidați la intrarea în USR și s-a comportat cu o exigență meritorie, din primele 50, 45 fiind amînate și numai 5 propuse spre validare. Dosarele filialei București nu au fost încă luate în discuție.

miercuri, 14 aprilie 2010

Cărți noi! - Iolanda Malamen Ironiada, Editura Vinea, poezie

Puține cărți mai vii și mai dramatice am citit în ultima vreme precum aceste confesiuni ale Iolandei Malamen care trec natural ca o viitură peste zăgazurile poeziei în accepțiunea ei convențională. Textele le-aș numi memorii în stare fluidă. Ele au o lipsă de contrafacere – poezia presupune totuși o doză de convențional, ca și teatrul – care impresionează și tulbură lectorul. În același timp ele sînt poezie pînă la ultima silabă adică folosesc expresivitatea lirică și nu mijloacele prozei, jurnalului etc. (ceea ce n-ar fi un defect în sine). Calitatea acestor poeme este că ele transpun automat, ca o respirație naturală, confesiunea absolut firească a poetei în sintagme poetice, în metafore profunde și zguduitoare.
Fenomenul mecanic al rezonanței este dat de un simplu acord al frecvențelor. Dacă frecvența perturbației – vă explic eu nițel mecanică – ajunge să coincidă cu frecvența proprie a construcției, amplitudinea vibrației acesteia crește spre infinit și coșmelia, chiar dacă e din oțelul cel mai dur, se prăvale.
Ei bine, poezia Ioandei Malamen are un spectru frecvențial atît de larg și cu emisie simultană, încît rezonează instantaneu cu orice frecvență proprie a subiectelor inducîndu-le o amplitudine de vibarție uriașă. Ani lungi Iolanda Malamen s-a ocupat de publicistică (bună), de proză (adesea excelentă), mai nou și de pictură. Din 1999, de la „A doua Islandă”, volum merituos dar nu de anvergură, poeta a tăcut zece ani. Bine a făcut, se pare. Precedenta tăcere, tot benefică, fusese de paisprezece ani (1983-1997).
Iată un text scurt dar absolut semnificativ pentru ce este noua față, căci este una nouă, a poeziei Iolandei Malamen. „Uneori peste iubire se așterne o ferigă albă, cărnoasă, malefică/ iar eu cu fervoare de femeie care vrea să-și înfigă/ cu ascuțișul cuțitului ultima rămășiță de viață,/ pregătesc un hohot sălbatic de rîs,/ dar și complexele unui viitor înfometat” (Prima scrisoare).
Titlul e nepotrivit cu conținutul volumului. Nu există aici aproape nicio ironie ci, dimpotrivă, o gravitate absolută care amestecă fără grijă și complexe concepte și obiecte, detalii biografice și imagini picturale „ca să iasă”, ca poeta să exhibe cît mai autentic ceea ce gîndește și simte. E o poezie senzorială și rațională în același timp, Iolanda Malamen nu separă lucrurile și de aici poate de aici impresia de natural, de firesc. Cunoscînd-o pe autoare, citind, am impresia acută că o aud vorbind și totuși există un filtru care lasă doar trecerea esențelor. Din cotidianul banal se ridică scenarii suprarealiste neliniștitoare: Suntem abia la începutul secolului 21, se aude o voce dinafara mea, / și n-a existat niciun Wallace Stevens, astea sunt baliverne și nici/ Natasha n-a existat, a fost doar amînarea morții cu cîteva pagini,/ și nici șoarecele n-a înghițit noaptea, ci nopatea l-a înghițit/ ca un vultur lacom.
În spațiul acesta, comentariul nu poate avea extensia meritată de un volum ieșit din comun. Poezia Iolandei Malamen combină forța viziunii cu o sintaxă impecabilă și lipsită de orice artificiu retoric. (În imagine o pictură de Iolanda Malamen)

luni, 12 aprilie 2010

La Mulți Ani, domnule profesor! Mircea Martin la 70 de ani!


Incredibil dar adevărat, azi 12 aprilie 2010, zi în care se împlinesc și 49 de ani de la zborul primului om în Cosmos, profesorul Mircea Martin, distinsul critic și teoretician literar împlinește 70 de ani!
Profesorul Mircea Martin, originar din Reșița, este unul dintre cei mai reputați critici ai generației șaizeci, căreia i-a consacrat volumul său de debut. Operele principale publicate sînt ”Dicțiunea ideilor”, „Singura Critică” și mai ales „G. Călinescu și complexele literaturii române”, volum reeditat în ediție revăzută după 1990. A mai scris despre opera lui B. Fundoianu a cărui editor este. A îngrijit și prefațat numeroase volume și ediții.
Numele profesorului Martin este legat de cenacul literar „Universitas” din București care a reprezentat, între anii 1983 și 1989, locul de formare al scriitorilor „Generației 90” ai cărei reprezentanți, debutînd după 1989, după aproximativ un deceniu de tăcere și cenzură care le-a fost într-un fel prielnic cristalizării, au fost prima promoție literară afirmată public în condiții de libertate. În calitate de conducător al cenaclului, Mircea Martin a contribuit esențial la formația literară a nouăzeciștilor. Amintirile cenacliștilor și mărturiile mentorului lor au fost adunate într-un volum intitulat „Universitas – a fost odată un cenaclu”, apărut la 25 de ani de la prima ședință (1983).
Autorul acestui blog îi urează profesorului Mircea Martin în numele cititorilor, admiratorilor, studenților săi și al discipolilor de la „Universitas” La Mulți Ani!

Din nou printre steluțe!

Pentru că pe acest blog intră și oameni cu timp puțin sau unii pentru care comentariul de nuanțe nu induce imediat judecata de valoare, am adoptat, încă de acum
o lună, un sistem de cotare mai explicit. Acesta este: **** - clasă mondială, *** - operă importantă, ** - valoare indiscutabilă, * - lucrare corectă, :(- dezamăgire, :((- eșec cert, :((( - text nociv. Iată cum situez cîteva dintre lecturile mele cele mai recente (1 martie- 12 aprilie 2010). Unele au fost și altele vor fi comentate mai pe larg.


Valeriu Butulescu- Insula femeilor, Editura Măiastra, teatru **
Aurel Udeanu -Femeia din creierul fiecăruia, Editura Brumar, poezie **
Mircea Stâncel -Lucruri și limbaje, Editura Limes, poezie **
Claudiu Bârsilă -Secunde de grafit, Editura Lumen, proză :(
Angela Marinescu -Probleme personale, Editura Cartea românească, poezie **
Nicoleta Popa -Fragmente din inima mea, Editura Brumar, poezie **
Victoria Milescu -Conspirații celeste, Editura Dominor, poezie **
Clara Mărgineanu -Măștile Cleopardei, Editura Nouă, poezie **
Ioana Bogdan -Poeme înainte și după Claudiu, Editura Brumar, poezie *
Andreea Hedeș -Cartea cu fluturi, Editura Limes, poezie *
Mircea Bârsilă -Monede cu chipul meu, Editura Pământul, poezie ***
Liviu Radu -O după-amiază cu bere și zâne, Editura Tritonic, roman **
Ioan-Pavel Azap -Toga de gală, Editura Grinta, poezie *
Daniel Pișcu -Puțină adrenalină, Editura Tracus Arte, poezie *
Zaira Samharadze -Grădina suspendată, Editura RAWEXCOMS, poezie *
Marian Truță -Vremea renunțării, Editura Bastion, proză scurtă **
Lucian Vasilescu -aproape. atât de departe/ close. so far away Editurile Integral și Vinea, poezie ***
Doina Ruști -Cămașa în carouri și alte zece întîmplări din București, Editura Polirom, roman ***
Paul Aretzu -Jurnal de lecturi, Scrisul Românesc, critică **
Constantin Cubleșan -Omul în colivie, Casa Cărții de știință, proză scurtă **
Lucia Verona -Labirint obligatoriu, Ed. Tracus Arte, Roman ***
Oana Stoica Mujea -Parfumul văduvei negre, Ed. Tritonic, roman **
Răzvan Voncu -Secvențe literare contemporane – O panoramă a literaturii române în
deceniul 1990-2000, Editura Academiei Române, critică ***
Andrei Terian -G.Călinescu. A cincea esență, Editura Cartea românească, critică ***
Ioan Mihai Cochinescu -Ambasadorul, Cartea Românească, roman ***
Maria Toma -Amurgul Trandafirului, poezie *
Daniel Cristea-Enache -Timpuri noi, Ed. Cartea Românească, critică ***

Literatura nu e totul!


Mai există și alte bucurii! În așteptarea lansării apropiate a „Raței cu portocale” în patria lui Mateiaș Gîscarul am gătit un 3D (Double Delicious Duck) cu portocale. Rețeta rămîne secretă pînă la publicarea ei într-o revistă de specialitate. Trei ingrediente sînt evidente: rața, portocalele și vinul. Al patrulea, esențial, este dragostea pentru cei cu care vei împărți prînzul.

duminică, 11 aprilie 2010

Portret-robot. Cine publică se expune!


Nici o primavara nu seamana cu alta.
Asteptarea zilelor insorite
nu se incheie de doua ori la fel.
Noi, cei de astazi, nu suntem aceiasi de anul trecut.
Viata ne ingaduie atatea iluzii
cate suntem dispusi sa strangem cu ochii deschisi
si atatea deziluzii
cate poate cuprinde mintea noastra de azi.


Portretul robot al lui Guță-de-Blog: scrie fără diacritice, scrie banalități la rînd, le pune sub formă de versuri, nu izbutește nicio ieșire din locul comun. A lui (ei) va fi împărăția cerurilor (virtuale). Dacă îi arăți toroipanul (fără să dai!) se găsesc imediat niște complexați care sar să-l apere.

De remarcat că nu dau numele și adresele blogurilor de pe care culeg aceste prostii. Nu țin să le aduc autorilor vreun prejudiciu moral, deși cred sincer că ar merita expuși. Cine scrie și publică face un gest public și se expune criticii! Acesta e sensul și riscul literaturii publicate. Totuși, rostul postărilor mele de acest fel este pedagogia. Se adaugă și divertismentul asigurat cititorilor de umorul involuntar al citatelor alese.

sâmbătă, 10 aprilie 2010

O cronică de film de citit


Citiți pe hotnews.ro o violentă dar meritată cronică de Iulia Blaga la ultimul film al lui Sergiu Nicolaescu - „Poker”. Postarea are și cîteva comentarii pertinente. ”România reală” nu e cea din comedia lui S.N. ci cea din spatele acelei șușe finanțate de CNA și TVR. Citiți cronica aici.

Texte comentate. Un poem de Daniel Bănulescu

Daniel Bănulescu

Biblioteca municipală „Mihail Sadoveanu”

Doar cărţile au alura unor nebuni autentici
Coridoare fărâmiţate aruncate prin camere
Două-trei molii monstruoase
Aşezate nervos pe paltonul victimei
Şi extrăgând-o
Pilotând-o cu bobârnace date de nemaivăzutele lor antene
Către stingherul Raft de literatură anglo-saxonă către Secţia de
Muzică.
Sala de Lectură şi Salonul de Levitaţie

Câtă disperare în aceste case de toleranţă
Ale înţelepciunii
Ca un purtător de boli ruşinoase te strecori din nou
În vizuina paltonului tău şi te reîntorci în oraş
Printre negutăţorii de mazăre şi vânătorii de capete
Care-ţi agită
Precum un pumn imens pâinea zilnică.

E unul dintre cele mai semnificative poeme ale autorului. Textul se extinde între două imagini puternice, prima fiind o personificare stranie (cărți = nebuni autentici). Eul liric este numit generic la persoana a doua, realizînd, ambiguu, și includerea cititorului. Poemul este un expozeu original despre condiția poetului (temă des abordată în lirică) strivit între angoasa cărților și realitatea cotidiană a „orașului”. E neliniștitoare prezența bibliotecii care nu e un spațiu paradisiac (Borges), ci balamuc, teritoriu infernal (molii monstruoase care determină traseul oamenilor între real și imaginar – Secția de Levitație), casă de toleranță în care înțelepciunea e prostituata iar „victima” se alege cu boli rușinoase. Ieșirea de pe teritoriul fantasmatic și stresant al livrescului confruntă poetul cu o lume la fel neprielnică, amenințătoare, cu prezențe derizorii (negustorii) sau terifiante (vînătorii de capete). Obsesia materialității și uniformitatea lumii exterioare se arată amenințătoare direct: ceilalți (infernul după Sartre) nu doar agită, ci „îți agită” - cu adresă directă deci - banalitatea supraviețuirii (pîinea zilnică). Agresiunea pare iminentă și apropierea agresorilor (ești „printre” ei) sporește angoasa. Aforismul de deschidere și imaginea finală a pîinii ca pumn „agitat” amenințător spre artistul abstras, ieșit (scăpat) din bibliotecă, sînt absolut memorabile. Daniel Bănulescu (n.1960 la București, inginer de formație) este poet și romancier – patru romane - , deținător a numeroase premii, tradus cu precădere în spațiul german. [Notă: Postarea are un scop didactic, poate mai învață poeții amatori cîte ceva. Profesioniștii o pot firește ignora.]

Important concurs de debut! Premii semnificative

Organizat de Centrul Cultural „Mihai Eminescu” al sectorului 2 Bucureşti şi aflat deja la a XI-a ediţie, concursul se adresează tuturor autorilor de poezie, proză scurtă, eseu, teatru, critică din întreaga ţară, indiferent de vârstă. Singura condiţie este să nu fi publicat încă vreo carte. Concurenţii trebuie să trimită prin poştă (pe adresa: OP 49 CP 30, Bucureşti) texte de maximum 10 pagini. Au dreptul să concureze şi la mai multe genuri (cu texte trimise în plicuri separate).
Fiecare text, nesemnat, va purta un motto. Acelaşi motto va fi înscris pe un plic (mic), în care va fi introdusă o notă explicativă referitoare la adevarata identitate a concurentului: nume, adresă, nr. de telefon, email). Acest plic va fi închis (bine) şi ataşat „manuscrisului” (printului, dactilogramei), apoi şi manuscrisul, şi plicul cu motto vor fi introduse într-un plic (mare) pe care nu se va menţiona numele expeditorului.
Acelaşi ritual va trebui urmat şi de participanţii la concurs care vor aduce „manuscrisul” direct la sediul instituţiei organizatoare (Centrul Cultural „Mihai Eminescu” din Parcul Naţional – bd. Basarabia, sector 2, Bucureşti).
Termenul limită – 15 mai 2010 (data poştei). Premiile (constând în bani, nu numai în diplome!) vor fi înmânate pe data de 15 iunie 2010. Câştigătorii vor fi anunţaţi din timp la ce oră şi unde va avea loc festivitatea de premiere.

vineri, 9 aprilie 2010

Guță Popîndău revine în forță!


”oare cati mesia trebuia sa mai vina
pe acesta planeta
pana cand noi oamenii de rand
nu ne vom mai lasa dusi de valul
maleficelor manipulari ale celor putini si influenti,
ci cu mintea treaza si sufletul deschis
spre valorile ce fac cinste numelui de OM”

E scris adînc, țațo! Îmi place chestia cu mesia cu minuscule și OM cu majuscule. Observați cît orgoliu conținut e în această flatulație poeticească? Ai zice că a inventat șurubul! Poezie curată, nu pornografii d-alea... știi dumneata de care. Ce poți să mai zici decît: Un carbocif! Regatul meu pentru un carbocif!

„O lacună!” N-avem instrumente...


Bag seama că o postare anterioară a agitat puțin spiritele neobișnuite cu metafora și limbajul figurat. Ai zice că unii au crezut cu adevărat că voi ucide în numele poeziei. Ar fi onorabil s-o fac, dar nu... Nu va pieri nimeni din critică iar pietrele lapidatoare ca și ghilotina de alături vor rămîne la nivelul frazelor. Critica trebuie însă (s-a spus de atîtea ori cu dreptate) să despartă apele. Ea are un rol sanitar dar și pedagogic. Pedagogia operează și cu exemple negative, foarte utile. Obișnuiesc să arăt studenților care sînt cele mai frecvente erori care se fac în anumite rezolvări, mereu aceleași, generații la rînd, ca să fie preveniți. La fel și în literatură, prostia și kitschul trebuie puse la colț nu din răzbunare, ci pentru un climat normal. „Execuția” (am pus ghilimele, sper că se vede, să le pun cu roșu?) nu este răzbunare, ci un act de asanare socialmente necesar. Cineva scrie și publică versurile: „Un aer de sarbatoare ne invaluie misterios,/poleit cu savoare cruda de muguri si flori;/miroase a ploaie si/ fulgere brazdeaza indepartarea adanca a cerului” cu cacofonia triumfală de la final, pe un blog sau pe hîrtie, tot una. Ce e de făcut cu el (ea - de fapt)?

a. Trebuie lăsată în prostia ei!
b. Trebuie avertizată și, dacă se mai poate, educată.
c. Trebuie preveniți posibilii cititori novici că nu se scrie așa.
d. Trebuie lăudată public prin comentarii - scrie bine dom'le!

Nu știu alții cum sînt, dar eu votez hotărît pentru soluția c și în secundar, dacă ai cu cine te-nțelege, ceea ce se întîmplă rar, pentru completarea ei cu varianta b.
Greșesc cumva? Vă ascult cu smerenie.

Notă: Citatul e real, a apărut pe un blog (fără diacritice) și a fost însoțit de comentarii extatice ale cititorilor care - presupun - s-au delectat sincer. Asta în țara unde scriu și pot fi citite poete de la Ileana Mălăncioiu la Miruna Vlada și de la Nora Iuga sau Marta Petreu pînă la Andra Rotaru, Livia Roșca și la cine mai vreți dvs. Avem de la cine învăța, dar nu învățăm. Cum se cheamă asta?

joi, 8 aprilie 2010

Un comunicat despre situația juridică a Casei Monteoru acum și pe blogul scriitorilor bucureșteni


Pe blogul scriitoridinbucuresti.blogspot.com puteți citi un comunicat al Președintelui USR, domnul profesor Nicolae Manolescu, privind situația juridică a Casei Monteoru, din Calea Victoriei nr. 115, sediul Uniunii Scriitorilor.

Link Tracus Arte

Preiau de pe situl scriitoarei Lucia Verona anunțul că Editura Tracus Arte are un site web. În ultima vreme editura, condusă de Ioan Cristescu (filolog și critic de teatru ca formație) a publicat numeroase volume valoroase de literatură. Detalii în comentariul Luciei Verona.

Noutăți electronice. Blue tooth de bucătărie


Azi, în timp ce evoluam la bucătărie în proba de figuri impuse – o banală dar excelentă supă de găină (subliniez ultimul substantiv, puiul cu hormoni dăunează grav!) - telefonul a sunat de 10 ori. Am activat pentru prima oară miraculosul meu blue tooth de bucătărie. Dacă la volan se mai poate vorbi cu telefonul la ureche, în bucătărie, cu vase clocotite sau ustensile în ambele mîini acest lucru e imposibil! Invenție revoluționară a firmei Nokkia, accesoriul are un difuzor mult mai puternic decît cel pentru habitaclul mașinii și convertește sunetele ambiente percepute de interlocutor în muzică, după setările posesorului: clocotul ciorbei în acorduri de Chopin, sunetul cuțitului pe tocător în rock and roll clasic, sfîrăitul de tigaie suprapus cu fîsîitul oalei sub presiune în improvizații de jazz free. Opțional, dacă utilizatorul nu vrea să-și mascheze preocuparea, ci să-l facă invidios pe convorbitor, se poate activa un senzor de miros, ce transmite prin telefonul aceluia o gamă vastă de parfumuri culinare. Ele pot fi cele reale sau se pot seta unele la alegerea trimițătorului, mai greu de peparat efectiv: rață cu portocale, porc cu cinci arome, tandoori cu bambus etc. Această funcție e activă și prin sms.

Cărți (ca și) noi! Ioan Mihai Cochinescu - Ambasadorul, Cartea Românească


Pentru cei care nu l-au citit la prima lui apariție, în 1991, romanul lui Ioan Mihai Cochinescu poate fi o surpriză. Dar mai mare este surpriza celor care, precum e cazul meu, l-au citit atunci, l-au uitat complet și îl regăsesc acum. „Ambasadorul” este evident un roman scris înainte de 1989 (o mărturisește și datarea finală 1988-1989) cînd timpul avea, destul de ciudat, dar așa a fost, o nesfîrșită răbdare cu oamenii și mai ales cu scriitorii. Televiziune nu era, cîrciumile se închideau la șase seara și cînd erau deschise nu aveau ce oferi, cenzura funcționa implacabil. Toată lumea știa și aștepta scufundarea corăbiei, ca în memorabilul poem al lui Vișniec. Dar ea se încăpățîna să plutească. Oamenii scriau, rescriau, cizelau, așteptînd clipa inevitabilă. Apărînd în 1991, romanul muzicologului din Ploiești, a cărui venire și lectură, rare, la Cenaclul de Luni prin 1982 erau sărbători de care îmi amintesc foarte bine, nu a mai suscitat atenția presupusă și meritată. Lumea avea treabă! Abia acum, cînd lucrurile s-au așezat cît de cît, romanul lui Cochinescu poate fi citit cu seriozitate, lectura lui nefiind chiar o bagatelă, prin densitatea extremă a referințelor și prin bogăția stilistică. E un text dens, chiar îndesat! Meritoriu este, ne dăm seama abia acum, că „Ambasadorul” a fost, în vremea scrierii, un roman cu 20 de ani înaintea timpului său. Personajul principal, Alexandru, este o variantă de autor a Spătarului Milescu mai mult cărturar decît aventurier. Romanul este scris voit difuz, cețos. Nu înțelegem din prima cine vorbește, dacă dialogul e real sau în mintea vreunui personaj. Filtrele livrești ale lui Alexandru, ca și ale autorului însuși, cunoașterea parțială a faptelor de către diferiți naratori complică nu acțiunea, ci reflectarea ei, o mitizează și o transformă într-o epopee. Romanul este un poem epic și, într-un fel, simfonic. Fie ca și cititorul anului 2010 să aibă tihna și răbdarea de a se împărtăși din bucuria pe care o poate oferi lectura lui.

miercuri, 7 aprilie 2010

Cărți noi! Andrei Terian - G.Călinescu. A cincea esență, Ed. Cartea românească


Nu știu cîți dintre cei care elogiază volumul masiv al lui Andrei Terian, văzînd în el cea mai reușită carte a unui tînăr critic din ultimii ani, l-au și citit. Dacă au făcut-o, fie și pînă la jumătate, cinste lor. Solicit și eu un dram de admirație pentru că l-am citit pe tot, cu note cu tot, și spun cu mîna pe inimă că - de nu era admirațiunea pentru obiectul studiului - nu răzbeam. Dacă autorul este „cel mai semnificativ nume al noii generații de critici” cum crede Andrei Bodiu sau „cel mai bun produs al ultimului val” cum consideră Al. Cistelecan se va vedea probabil curînd. Este cert însă că „nimeni n-a analizat mai minuțios opera critică a lui G. Călinescu” cum scrie Nicolae Manolescu și întărește rezolut Paul Cornea, ce-l numește pe autor „strălucit”. Da, Andrei Terian a făcut-o, pe mai bine de 750 de pagini. O muncă tenace, calculată, nesilnică din fericire, iluminată de o idee majoră clară și nelipsită, pe traseu, de alte idei complementare. În plus a ieșit o carte bine scrisă, chiar dacă relativ dificilă la lectură, fie și pentru un inițiat în opera lui Călinescu și a multora dintre autorii analizați de acesta. Orișicît, un obiect fătat, nu ouat! La ce i-a folosit lui Andrei Terian să ducă la bun sfîrșit trebușoara asta titanică, e limpede. A pipăit fiecare centimetru pătrat din zeu, ba și din statuia receptării lui, și a strigat: este! A dovedit despre sine că e harnic, inteligent, cultivat, că știe să admire dar și să pună în discuție. A scris unele pagini efectiv inspirate. A mai căzut și peste cîte un loc comun și peste cîte o formulare mai confuză, dar ele erau inevitabile. Andrei Terian a scris despre un autor de vîrf al literaturii noastre și numele său va rămîne definitiv legat de acesta, ca al lui Călinescu însuși de Eminescu și Creangă. Un viitor exeget care ar vrea să o ia de la capăt, peste decenii, cu critica lui G. Călinescu va constata probabil că „ne-am odihnit în Terian”. Pe scurt, folosul personal al lui Andrei Terian și cel al exegezei călinesciene sînt uriașe. Mai puțin cîștigați sînt cei care ar vrea, de pe poziția unui cititor de literatură, să afle ceva despre Călinescu. La fel admiratorii marelui critic cuprinși în publicul larg. Ei vor fi descurajați și ar fi preferat, pentru folosul și pentru uzul lor o monografie cu număr înjumătățit de pagini, care să dea seama și despre proza și despre poezia, ba chiar și despre teatrul lui G. Călinescu, pentru a nu mai vorbi de publicistică. Prin vastele sale cunoștințe despre autorul „Enigmei Otiliei”, Andrei Terian putea s-o facă și ar fi fost binecuvîntat de mulți. El a ales calea mai grea poate, mai îngustă, a dobîndirii unei prețuiri fără rezerve din partea a numai două categorii restrînse de lectori: cei care au destulă știință și răbdare ca să-l poată citi și cei care nu le au, dar se rușinează să o recunoască. E opțiunea sa, în locul lui aș fi mers pe cealaltă cale. Nu-i rău deloc și nici ușor să obții elogii de la Nicolae Manolescu și Paul Cornea. Pentru asta poți renunța la cele ale cititorului de toată ziua. Eu sper totuși că într-o zi Andrei Terian ne va oferi și un Călinescu de largă folosință. Îi mulțumesc de pe acum.

Tratament egal!


Revin repede - prin subiect - la postarea anterioară.
Dacă o fabrică de lapte sau de cîrnați vinde lapte stricat sau cîrnați alterați riscă, pînă și în țara noastră, o pedeapsă. Dacă o universitate scoate, pe post de intelectuali, niște dovlecei stătuți nu riscă nimic. Dacă o editură publică (fie și pe banii autorului!) poezie vomitivă nu riscă decît elogii și un eventual parteneriat cu o fabrică de medicamente naturiste care poate să desfacă produsul pentru uzul celor intoxicați. Am aflat (culmea, de pe blog-roll-ul Luciei Verona) că există o „poetă”, autoare a trei volume publicate ce infestează nu numai spațul virtual, dar și pe cel editorial cu versurile ei incalificabile și primește... elogii. Ei bine, veți fi martorii unei execuții publice cum n-a mai fost. Timp să am. La întrebarea „cine ridică primul piatra”, răspund: EU! Nu sînt fără păcat, dar am o datorie față de semenii mei - să crăp capul păcătoasei. Cît despre Premiul ”Guță Popîndău”, considerați-l ca și acordat!

Peștele de sticlă și glonțul de plumb


S-a creat un prost obicei de a crede că nu numai hîrtia, dar și mediul virtual suportă orice. Trec peste alte domenii și mă refer strict la literatură sau la ceea ce unii bloggeri, foarte mulți, consideră că e literatură. Nu cere nimeni nimănui să fie Dante, Shakespeare, Eminescu! Apoi, scriitorii profesioniști și –vai! – chiar cei mai jalnici amatori găsesc ușor o editură unde să-și tipărească, după caz, capodoperele, mediocritățile și aberațiile. Să admitem oricui doza de narcisism și de mediocritate lustruită. Totuși, insist să cred că există o limită în toate. Porcăriile pe care le citesc în ultima vreme (scrise de regulă spre a confirma că „sentimentele bune sînt cele care fac literatură proastă") mă exasperează. Trăiesc într-un oraș murdar, într-o țară murdară, călătoresc cu autobuze murdare printre călători nespălați. Aș vrea că măcar în mediul virtual să nu mă văd obligat să-mi astup nasul. Hai să dăm mînă cu mînă și să strigăm: fraților, surorilor, nu mai scrieți „poezii”, nici „cugetări”! Dacă le scrieți totuși, păstrați-le pe hardul vostru, nu le mai puneți pe bloguri, poluînd un mediu și așa infect. Soluția? Nu o cunosc. Doar o sugestie… Intrați peste ei! Comentați-le cu sarcasm dulcegăriile! Dați-le peste bot! Știu, e timp pierdut, în care mai bine am scrie sau citi lucruri mărețe, dar altfel ne vom sufoca. Unde mai pui că orice imbecil găsește alți cretini care să-l comenteze favorabil (strigătele de oroare sînt, firește, moderate). Peștele de sticlă de pe televizor trebuie luat și făcut fărîme în capul posesorului. Următorul pas? Glonțul! Adun cu masochistă voluptate tîmpenii de pe bloguri. Le voi da pe față curînd. Măcar să rîdem, nu?

marți, 6 aprilie 2010

Cărți noi! Răzvan Voncu - Secvențe literare contemporane – O panoramă a literaturii române în deceniul 1990-2000, Ed. Academiei Române


Despre scriitori, inclusiv despre criticii literari se formează printre confrați păreri care însumează folcloric diferite puncte de vedere care, totuși, au deseori o convergență. Nu înseamnă deloc că o asemenea limită este un adevăr indiscutabil. Despre Răzvan Voncu umblă prin lumea literară păreri foarte bune și destule rele, minimalizatoare (naționalist, antioccidental). De acuzația (?) că ar fi „omul lui Simion” a fost absolvit recent. Există totuși o cvasi-unanimitate, printre amicii și inamicii săi, în a admite despre chipeșul lector de la Litere că e inteligent și știe carte. La aceste calități pe care i le atribui și eu fără rezerve, aș adăuga-o pe aceea că scrie bine. Textul lui este fluent, argumentat, precis dar și atrăgător. O cronică de Răzvan Voncu crează cititorului și satisfacție intelectuală dar și literară. Intuiția esențialului în opera pe care o discută se combină cu un simț special al situării ei în contextul literar și istoric. Practic fiecare carte pe care o analizează este caracterizată prin raportări la alte volume și la alți autori, cronica fiind și o deschidere către istoria literară.
Volumul apărut acum la Editura Academiei, reluare mult revizuită a unor cărți anterioare, este astfel o panoramă unitară a literaturii noastre din deceniul final al secolului XX, chiar dacă unele opere semnificative au fost omise. Răzvan Voncu își explică omisiunea prin dorința de a scrie doar despre ceea ce consideră el că este valoros, indiferent de cota publică a autorului. De asemeni, volumul scanează și lucrări anterioare acestui deceniu, doar reeditate în intervalul de referință.
Pe coperta a patra, regretatul Dan Horia Mazilu, se referă la volum ca la o „cercetare istorico-literară exhaustivă”. Aprecierea e contrazisă net chiar de autor în argumentul care încheie cartea, pe care o declară „simplă panoramă” și nu o istorie literară, „aspirația către exhaustivitate și completitudine nefiindu-i caracteristică”. Ca și colegul său de catedră Daniel Cristea-Enache, cu care s-a aflat succesiv în relații mai mult, mai puțin sau deloc tandre, Răzvan Voncu își grupează cronicile pe genuri și, tot ca autorul „Timpurilor noi”, nu are genuri favorite, scriind despre toate (minus unul!), dar mai cu „poftă” despre proză și în special despre romane. Și, tot ca Daniel Cristea-Enache ignoră complet dramaturgia și, consecutiv, teatrologia. Nu știu dacă programatic, lăsînd teatrului scena, sau din lipsă de afinitate. O altă asemănare a celor doi este plasarea centrului de greutate al literaturii postbelice în șaizecism, simpatia pentru nouăzecism și mefiența față de rezistența în timp a poeticii optzeciste. Așa se văd lucrurile din perspectiva unui referent neutru.
Răzvan Voncu este un critic aplicat, dotat cu seriozitate care nu degenerază în excese tehniciste sau în gravitate fără rost. Suplețea textului său permite unui cititor obișnuit să parcurgă textul cu plăcere și să se lămurească despre autor, operă și contextul în care acestea se plasează. Volumul său este interesant deopotrivă pentru specialiști și practicanți ai literaturii, pentru iubitorii acesteia ca și pentru elevi și profesorii lor de literatură, fiind analizați destui autori canonici. Îl semnalez ca pe o reușită certă.

duminică, 4 aprilie 2010

Sondaj de primăvară. Cîte cărți avem?


Cîteva ore, nu zile, mai libere mi-au permis să mai fac foarte puțină ordine prin biblioteci. Vă propun să reflectăm cîte cărți avem (acasă, la serviciu, în boxele de la subsol) și cîte dintre ele sperăm că le vom mai reciti vreodată. Eu mărturisesc că din cele în jur de 5000 (2000 acasă, alte 3000 în alte părți, mai ales la țară) revăd frecvent cel mult 100 dintre care 30 sînt dicționare și sper că voi mai reciti vreodată cam 300. Mai multe doar dacă voi scrie o panoramă a literaturii. Puteți comenta, puteți și vota la sondajul din stînga paginii la partea I: cîte cărți avem? Va urma și partea a 2-a cîte sperăm să recitim.

Hristos a înviat!


Tuturor celor care sărbătoresc azi minunea învierii lui Hristos le doresc Sărbători cu lumină și bucurie!

Hristos a înviat!

joi, 1 aprilie 2010

Nu e păcăleală!


A venit 1 aprilie dar eu am primit coperta pe 31 martie. Nu e nicio păcăleală! Cartea chiar va apărea la Editura Limes în cursul lunii. Coperta mai poate suporta unele corecții de culoare, dar ca imagine așa va arăta. Volumul conține șapte povestiri și va avea cam 120 de pagini. Mă bucur în plus că e prima mea carte apărută la o editură din Transilvania și nu la oricare, ci la cea condusă de poetul Mircea Petean de care mă leagă multe amintiri: clujene, bucureștene, dar mai ales vietnameze.

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog