miercuri, 30 iunie 2010

A apărut volumul I din „Cireșarii”. Intreviu în J.N.

Azi a apărut, împreună cu „Jurnalul național”, primul volum din cele cinci ale seriei de romane „Cireșarii”, de Constantin Chiriță.
Puteți citi aici interviul pe care l-am acordat în ziarul „Jurnalul Național” de azi cu acest prilej. Și, desigur, puteți să-i regăsiți pe cireșari în noua ediție. :)

luni, 28 iunie 2010

Din nou „Cireșarii”!


Începînd cu această săptămînă în colecția „Biblioteca pentru toți” a Jurnalui Național vor apărea, timp de cinci săptămîni, „Cireșarii”, cunoscutul roman al lui Constantin Chiriță. Am făcut cu bucurie prefața ediției și am scris textele de prezentare pentru cele cinci coperți IV. Vă invit să reluați această lectură așa cum am făcut-o și eu, cu speranța că, în curînd, vom avea romane comparabile cu el pentru acest segment de vîrstă (10-15 ani). Literatura pentru copii nu se bucură încă de interesul pe care îl merită din partea scriitorilor profesioniști. Este categoric și vina editurilor care nu au dorința de a promova genul.
Niciun roman pentru copii și tineret nu se poate compara, la noi, ca audiență și forță de fascinație, cu Cireșarii. Cireșarii sînt personaje bine alese și construite de către părintele lor. Se știe de altfel că Victor, Lucia și Tic au fost creați prin asemănare cu cei trei copii ai autorului. Ei au cîteva trăsături dominante fizice și morale care îi individualizează ușor și îi fac lesne memorabili. Cireșarii, ca orice eroi care devin exemplari, doresc să facă numai binele și reușesc să-l facă. Motivația lor e tocmai „cavalerismul”, noblețea binelui gratuit. Autorul Cireșarilor, s-a înscris, în genul lui, printre nemuritori. Iar dincolo de autor, destinul personajelor pare sortit unei glorii ce va rezista multă vreme.

duminică, 27 iunie 2010

Cărți noi! Daniel Bănulescu - Ce bine e să fii Daniel Bănulescu, Cartea Românească * * * *

Daniel Bănulescu este un mare poet în viață. El e foarte mulțumit de poemele lui, chiar încîntat. Și are dreptate. E mulțumit și de viața pe care o duce. Dar nu e egoist. Ar dori ca noi toți să avem privilegiul de a trăi viața lui Daniel Bănulescu. Din păcate acest lucru nu e posibil. Noi, ceilalți, putem să trăim viețile noastre și doar să citim cărțile lui, să fugim, cum ne recomandă el, din viețile noastre în cartea lui.
Poetul a scris puțin și și-a rescris multe dintre texte. A debutat în 1990. După ce a scos al doilea volum, a realizat două antologii cuprinzînd textele din primele două cărți. Apoi a scris-o pe a treia și imediat a scos o altă antologie din primele trei. A realizat un „Manual de literatură” în care și-a adunat prietenii poeți și, mai e vorbă?, a cules din nou versurile lui care-i plac atît de mult.
Volumul de acum, apărut recent la Cartea Românească e tot o antologie a primelor și singurelor trei volume la care, generos ca totdeauna, Daniel Bănulescu ne oferă și cinci texte inedite dintre care unul genial (Poem de scris pe zid) de numai trei cuvinte: ”Cartea/ Fute/ Moartea”. Un alt text nou este destinat de autor manualelor de literatură, și probabil celor de gramatică, și se intitulează amplu: „Norii strălucește. Păsărelele este vii. Eu sunt o dorință care se gândește numai la tine.” Desigur că la bacalaureatul din anul 2050 li se va cere elevilor să rescrie titlul eliminînd dezacordurile voite ale autorului.
Mulți critici din diferite generații au afirmat originalitatea, unicitatea lui Daniel Bănulescu. El este un poet imposibil de situat și imposibil de imitat pentru că imitația, dacă se produce, sare în ochi. Înscenările lui Daniel Bănulescu, cu titluri care îi conțin numele sau îi laudă opera, afirmarea certitudinii că va intra în manuale și va înfrunta timpul, mania de a relua aceleași poeme de multe ori, ca și cum cei 300 de cititori ai săi nu le-ar ști oricum pe dinafară, sînt trucuri simpatice pentru că efectiv avem în față o operă de excepție. Aceleași semne exterioare de trufie ar fi, la un poet numai cu o șchioapă mai slab, ridicole.
Reluarea, cu condimentul celor cinci inedite, a versurilor din 1990 pînă acum are un sens. Se observă clar că Daniel Bănulescu nu s-a învechit și că noile texte (bune) sînt la fel de bune ca și cele dinainte. Poemele inedite sînt puse triumfal în fruntea volumului și toate, dar mai ales primele două: ”Cîntecul de disperare al lui Daniel Bănulescu” și ”La „Barul Rănii Mele””, scrise în lungi distihuri rimate, sînt excelente: „Prietena mea se apropia de mine și mă adulmeca/ - Habar n-ai ce prostii mormăie prin somn rana ta// Mă ridicam și o lăsam. Și devenea o pânză de păianjen ntinsă între două cafele./ La mine în suflet. În „Barul Rănii Mele””.
Poezia lui Daniel Bănulescu combină ghidușia, ludicul nestăpînit, cu abisale spaime. Afirmațiile peremptorii despre eminența propriei poezii și fericirea propriului destin sînt poleiala de pe un munte de angoasă pentru că Decât lumea asta nimic nu-i mai rău. Tonul jucăuș și certitudinea nemuririi caută să exorcizeze o frică de neant și chiar de divinitate. ”La început n-am izbutit să Te iubesc decât din frică” îi zice Daniel (al rugăciunii) lui Dumnezeu care, după o altă afirmație dansează cu mine. Realitatea acestor angoase reale, adînci, transfigurate în cuvinte cu toată forța unui poet de mare talent și tentativa de a le depăși prin luptă dreaptă cu armele ironiei și sarcasmului dau valoarea înaltă a textelor lui Daniel Bănulescu.
Poetul se desfrânează cu bună-știință dar caută totuși „să mă tîrăsc spre Dumnezeul meu”. Viețuirea și desfrînarea sînt formele conștiente ale evitării trecătoare a fricii de moarte: „Bem și ne futem într-o cameră, în care ai desfășurat un sac de dormit. / Și în al cărui întuneric moartea ta se zărește precum o placentă luminoasă. ”Daniel Bănulescu încearcă zi de zi, vers de vers, să-și biruie (fută) moartea.

sâmbătă, 26 iunie 2010

Cărți noi! Dragoș Ghițulete - Gluma rusească, Cartea Românească * *


Debutul absolut al lui Dragoș Ghițulete e un roman destul de reușit, cu amintiri atroce, unele de un umor grotesc, din „epoca de aur”. Amestecul de cumsecădenie, lașitate și turnătorie al compatrioților noștri în acel timp este descris veridic. Venirea revoluției care aduce nu limpezire ci confuzie în sufletele unor oameni și așa chinuiți moralmente de patimi și remușcări pentru porcăriile comise sub dictatură este și mai bine prinsă. Personajul principal narator e un fel de clovn din romanul lui Heirich Böll, zguduit pe veci de faptul că nu poate uita perioada vieții sale petrecută sub comunism. El nu mai poate fi liber, amintirile îl vor urmări totdeauna. Cu unele șarjări și momente de tezism, romanul lui Dragoș Ghițulete este totuși o carte de luat în seamă.

marți, 22 iunie 2010

Cărți noi! Mircea Muthu - Ochiul lui Osiris, Ed. Eikon



Profesorul clujean Mircea Muthu a adunat în volumul intitulat „Ochiul lui Osiris” interviuri pe care le-a dat prin ani, începînd cu 1990 pentru diferite publicații literare sau de informație. Intersul cititorului de azi față de aceste mărturii adunate pe parcursul a 20 de ani stă în punctele de vedere coerent argumentate ale criticului și istoricului Mircea Muthu, teoretician al literaturii și persoană cu o mare implicare în învățămîntul superior filologic. Autorul, cunoscut pentru studiile sale în domeniul balcanologiei, conturează și în aceste texte concepția sa despre Europa culturală, despre relațiile centru-periferie, despre apartenența României ca spațiu spiritual atît Europei de Sud-Est cît și celei Centrale. Remarcabil este echilibrul abordărilor lui Mircea Muthu chiar în probleme care se discută adesea prea pătimaș precum și cunoștințele sale vaste care îi permit să se pronunțe în cunoștință de cauză și cu măsură asupra unor chestiuni de geografie culturală și politică precum și asupra celor de antropologie culturală. În materie de învățămînt și cercetare, Mircea Muthu a acumula o mare experiență și, decan fiind mulți ani la una dintre facultățile cele mai importante ale universității din Cluj, filologia, aduce, în meditațiile sale asupra acestui domeniu, întreaga experiență a unui profesor cunoscător al tuturor avatarurilor tranziției (cu și fără ghilimele) din studiile academice. Și aici, într-un punct sensibil la care pricepuți sînt puțini dar dătători cu presupusul sîntem fiecare, Mircea Muthu operează disociativ, cu finețe și reușește să apropie cititorul de punctual său de vedere care este, probabil, cel îndreptățit. Atît prin teoria literară pe care o predă și o practică de mulți ani, precum și în viziunile sale asupra destinului culturii române în context European, Mircea Muthu interesează în interviurile sale un număr mare de cititori. Deși au trecut mulți ani peste unele dintre acestea, modul general, discursul la nivelul ideilor și nu al faptelor conjuncturale le mențin și acum în actualitate. Ochiul lui Osiris veghează asupra celor bune și rele cu imparțialitate și înțelegere pentru toate fenomenele.

luni, 21 iunie 2010

Nils Holgersson - 2010




Să nu uităm că Nils Holgersson avea și părinți. Aici, tatăl. Fotografii - mama.

Cărți noi! Gheorghe Andrei Neagu - Nunta neagră, Ed. Valman


Neobositul făuritor al revistei Oglinda literară, Gheorghe Neagu nu e numai bătăiosul și incomodul ziarist ci și un poet neo-romantic. Din păcate multiplele-i preocupări îl cam fac să se ignore în această ipostază. Nunta neagră este un poem fals epic, byronian, din care autorul face o carte scrisă cu alb pe file negre, adăugînd versiunii originale traduceri în engleză, franceză, italiană, rusă și spaniolă. Dintre toate limbile, excluzînd rusa la care nu mă pricep, cel mai bine sună textul în italiană, în care zburdă de la romantismul grav și neguros spre decadentismul lui Gabriele D'Annunzio. Nu m-ar mira să aud că Neagu, ajuns Gheorghe de tînăr, a cucerit orașul editurii ce-l publică, Rîmnicu-Sărat, și l-a botezat Fiume. Traducerea e liberă ( „Și-atunci, la ceas nepotrivit lovesc” se traduce cu „E poi, al momento sbagliato (sic! = momentul ratat) colpisco”! Dar asemenea aberații fac bine textului care bate astfel în absurd. Pe scurt, Gheorghe Neagu n-a „sbagliat-o” dînd textul la tradus, pentru că a obținut efecte uimitoare, la care nu s-ar fi gîndit.

sâmbătă, 19 iunie 2010

Cărți noi! Al. Săndulescu Tăblița și condeiul Ed. Minerva

Este cunoscută activitatea critică a lui Al. Săndulescu în zona literaturii confesive. Acum scrie el însuși astfel de literatură, niște „amintiri din copilărie” excelent descrise, foarte decente și rezervate, dar cu atît mai capabile să impresioneze cititorul. Unele capitole, toate sînt succinte și miezoase, sînt adevărate proze, schițe bine realizate. Este indiferent faptul că ele pornesc de la fapte reale din biografia unor rude ale scriitorului, importante rămîn doar subiectul și scriiitura ce pot concura oricînd literatura de imaginație. Una dintre schițele izbutite este cea despre Petrache, unchi al autorului, fiu al bunicului matern, bunic ce va avea 32 de nepoți. Numitul Petrache este silit să se însoare cam contre-coeur. Tatăl – cu opt copii! – îi găsește o fată bună și cu zestre, dar el constată, sau doar are iluzia omului forțat să bea agheasmă, că la nunta lui nicio femeie n-a fost mai urîtă decît mireasa! De la această observație cade într-o beție crîncenă de care nu se mai vindecă niciodată și moare, inevitabil, fiind găsit decedat din etilism cu o imensă (și grijuliu golită) oală de țuică la cap. „Niciun alt simbol n-ar fi fost mai potrivit.” – încheie cu umor sec nepotul-autor. Memoriile lui Al. Săndulescu, din care se detașază experiența cumplită a tatălui său deținut politic la Gherla, sînt o delectare pentru oricine.

Cărți noi! Dan Dănilă - 50 de poeme, Ed. Timpul


Pe Dan Dănilă nu prea îl prinde gravitatea și totuși o practică. El dă impresia unei pudori care-l oprește să facă tumbe cînd îi vine să le facă. Uneori se apucă să scrie cu rimă și ritm, deși este evident că ele îl constrîng să își prefacă adevărata natură. Nu că n-ar ști să le utilizeze, în general Dan Dănilă este un poet tehnic, bine școlit, capabil să adopte orice variantă de discurs. Capabil de poezie densă, deși fără mare anvergură, autorul celor 50 de poeme, relativ scurte toate, mai trîntește uneori cîte-o dulcegărie, cînd își aduce aminte de lirism, însă în general controlează bine textul și, cînd uită că vrea să emoționeze, chiar emoționează: „Am văzut un copil care mîngîia/ umbra unui cîine, am văzut/ cum explodează o frunză/ devorîndu-și ecoul verde (vă spuneam eu că mai scrîntește cîte un vers! n.m.) cum se adună rusalcele / sub lună plină, ieri am auzit/ un simplu tril alungînd norii”. La al șaptelea volum, Dan Dănilă scrie o poezie cel puțin plauzibilă.

joi, 17 iunie 2010

Cărți noi! Mircea Albulescu - Ultimele noduri, Ed. Ars Longa


Dintre actorii care scriu poezie, Mircea Albulescu este, alături de Ștefan Radof și Ioana Crăciunescu, unul dintre cei mai vechi în meserie și dintre cei mai prolifici. Dar și unul dintre cei care sînt, efectiv, profesioniști ai scrisului, făcînd de altfel parte (și) din Uniunea Scriitorilor. Mircea Albulescu a debutat în anul 1985, volumul său anterior datează din 2005, iar acum își serbează un sfert de veac de la debutul liric printr-o culegere intitulată „Ultimele noduri”, în care fiecare text poartă în afară de titlul individual un număr de ordine: de la Primul nod la Al Cincizeci și patrulea – Ultimul nod. Aceste numiri seriale sugerează că avem de-a face cu o înșiruire de „noduri” ale aceleași sfori care este, desigur, viața poetului. Nu-i tocmai așa, textele au deplină autonomie, forțează desprinderea din întreg prin varietate stilistică și tematică. Poetul se autodefinește, descrie lumea în flash-uri de tip haiku, recurge la onirism, reflectează uneori liric pe seama teatrului, alteori pe seama vieții în general și a morții, alteori ajunge la aforism: „Culmea regretului/este/ să nu ai ce regreta” sau „Niciodată fîntîna nu e prea adîncă/ Lanțul e mereu prea scurt”. Poetul se imaginează în al treisprezecelea nod invadat și agresat de vocale și de consoane ca o ploaie de rîme (vocalele cel puțin) și își exprimă mai mereu aspirația spre tăcere. Poemele lui sînt de altfel lapidare, dar prin aceasta puternice. Mircea Albulescu nu este un scriitor de încadrat în curente sau în generații lirice. El este un poet care își duce singur lupta lui, ca în „Bătrînul și marea”, cu monstrul pe care și l-a ales.

miercuri, 16 iunie 2010

Sponsorii nu ne lasă

Am primit un comentariu anonim care putea părea justificat. Nu s-a postat, nu știu de ce, eu l-am lăsat. Ideea era ca Primăria Sectorului 2 folosește pentru acțiunile sale culturale bani publici. Mă grăbesc să dezmint! Oricine se pricepe cît de cît la administrație (nu sînt toți obligați însă!) știe că o Primărie nu are bani pentru așa ceva. Banii pentru acțiunile culturale ale PS2 provin DE LA SPONSORI! Nu sînt bani publici, să fie clar! Așadar Primăria poate și spre cinstea ei reușește să atragă fonduri pentru acțiuni culturale, pentru premierea elevilor olimpici etc. Acești bani pot fi folosiți bine și onest cum este cazul dlui Onțanu sau pot fi îndreptați spre acțiuni de alt tip, fără eficiență. Priceperea unui manager este să atragă fonduri și să le utilizeze în modul cel mai potrivit. Toate acțiunile meritorii ale PS2 (acordare de premii, finanțarea unor reviste culturale etc.) nu sînt pe bani publici. Cei de bună-credință să înțeleagă, iar răuvoitorii să tacă!

Scriitori răcorindu-se. La Comana


Chiar la o temperatură de 40 de grade C în împrejurimi, umbra Popasului Comana a răcorit pelerinii veniți din BUlgaria, între care și cîțiva scriitori.

Sf. Dimitrie cel Nou de la Basarabov, ulterior de la Bucureşti (sec. XII-XIII)


În călătoria din Bulgaria am vizitat mănăstirea săpată în piatră la Basarabov aproape de locul unde s-au găsit moaștele Sf. Dimitrie cel Nou. Cum era cu noi Prea Sfințitul Ciprian Cîmpineanul am aflat de la Prea-Sfinția sa despre acest sfînt ocrotitor al nevrednicului nostru București.
Preacuviosul Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, numit şi „Basarabov", s-a născut în timpul împăraţilor româno-bulgari Petru şi Ioniţă Asan (secolele XII-XIII), la câţiva kilometri de oraşul Rusciuc, într-un sat locuit de vlahi, anume Basarabov, pe valea râului Lomul. Un rîuleț neînsemnat.
Mai întâi a fost păstor de vite. S-a făcut călugăr la o mănăstire de pe valea Lomului, nu departe de Basarabov. Cuviosul Dimitrie şi-a dat sufletul între două lespezi, lîngă rîu, necunoscut de nimeni. După mulţi ani, râul Lomul venind mare a risipit cele două pietre în apă împreună cu moaştele. O fată din sat bolnavă a visat că moaștele sînt acolo și dacă le va scoate se va vindeca. A găsit trupul neputrezit al sfîntului și s-a vindecat. Moaștele continuau să facă minuni. Domnii Ţării Româneşti, Basarabi, doreau să-i aducă moaştele la Târgovişte. Dar caii înhămați la carul cu moaștele nu-l puteau mișca. SEmn că sfîntul Dimitrie nu voia să plece încă. Atunci, domnii munteni au zidit o biserică nouă în Basarabov, unde i-au fost adăpostite moaştele mai mult de două secole. În timpul războiului ruso-turc din 1769-1774, generalul rus Petru Salticov a luat sfintele moaşte să le ducă în Rusia. Trecînd prin BUcurești unde era ciumă, epidemia a încetat. Atunci, la stăruinţa unui bun creştin român, Hagi Dimitrie, moaştele Sfântului Dimitrie au fost dăruite Ţării Româneşti şi aşezate cu mare cinste în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, unde se află şi astăzi. Sfântul Dimitrie cel Nou se prăznuieşte la data de 27 octombrie.

La Veliko Târnovo




La Veliko Târnovo si prin împejurimi. Călătoria a fost un pelerinaj organizat de Primăria Sectorului 2 (recunoștință admirabilului primar, dl. Neculai Onțanu și colaboratorilor săi) în care punctul central a fost de fapt Mănăstirea săpată în piatră la Basarabov (lîngă Ruse) în locul unde s-a pustnicit Sf. Dimitrie cel Nou, ocrotitorul mai tîărziu al Bucureștiului. Cu același prilej am vizitat Mînăstirea Comana, ctitorie a lui Radu Șerban pe locul unei vechi zidiri a lui Vlad Țepeș.

luni, 14 iunie 2010

Veliko Târnovo

Am fost pentru prima oara în viață la Veliko Târnovo (și cîteva locuri vecine). Foarte frumos, peste așteptări. Un oraș cățărat pe pante abrupte. Străzi înguste și pitorești. Nu lipsesc hotelurile de lux. Am vizitat si satul Arbanassi - satul din piatră, inedit, ciudat. Voi da curînd și cîteva poze cînd le voi descarca. A fost foarte cald și, cu o invenție simplă și utilă, cafenelele își răcoresc clienții cu apă rece pulverizată fin de sus, din structura copertinelor. Pînă ajunge jos, în capul sau în paharul clientului, apa se evaporă.

sâmbătă, 12 iunie 2010

Emoții de premiant USR

Pe blogul său, poetul Stoian G. Bogdan recunoaște că emoția mărturisită la primirea premiului de debut al USR pentru „Chipurile” a fost vrăjeală. Nu mă îndoiam! Și totuși... Ceva a fost pentru că el postează un lung poem ocazional în care își exorcizează emoția scriind în text: „băga-mi-aș pula în el de vers genial”. Cine cunoaște psihologia poeților poate crede că o emoție a existat. Nu? Dar lasă că trece și la al doilea.. al treilea...etc. premiu USR va fi mai relaxat. Citiți tot textul aici.

Premiile USR pe anul 2009. Poezie-Săracie

Anul 2009: producția editorială a fost bogată. Anul 2010 - Gala USR a fost săracă. Sponsorul a tăiat din sumă și astfel 3 premii nu s-au mai acordat. Nici Fundația Andrei Bantaș nu a mai acordat tradiționalul premiu. Iar sponsorul a renunțat și la și mai tradiționalul cocktail de la Casa Vernescu. Oricum vinul ar fi avut un gust cam amar. Au fost sacrificate iar dramaturgia și literatura pentru copii care n-a avut premiu in regulament între 2005 și 2009. L-a recîștigat ca statut în 2009, dar numai pe hîrtie cum se vede. Nu uit că la un Comitet din 2005 dl. Mircea Mihăieș a propus eliminarea și a premiului de dramaturgie și era s-o obțină. Ca de obicei, juriul USR a preferat destul de mulți autori (2 din 5 premii date) nemembri ai USR. Pentru cărți bune, e drept. E o recunoaștere că autorii buni stau în fara USR, eventual mai aruncă și cîte o pietricică în geamurile ei, iar la premii au 40%? Totuși... e frustrant și umilitor pentru cei care plătesc cotizația an de an. Cineva ar putea spune: dacă vor premii, să scrie și ei bine! Dar altcineva ar putea spune: dacă vor premii să intre în organizație. Cine știe cine are dreptate?

Premiile USR pe anul 2009

Juriul USR compus din Cornel Ungureanu, Adrian Popescu, Nicolae Oprea, Mircea A. Diaconu, Al. Cistelecan, pe baza unor nominalizări ale unui juriu format din Paul Aretzu, Dan Cristea, Horia Gârbea, Mircea Ghițulescu, Vasile Spiridon a hotărît Premiile USR pentru volume apărute în anul 2009 (s-a ținut seama că membrii conducerii executive a Uniunii: doamna Irina Horea și domnii Nicolae Manolescu, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu ca și domnul Cassian Maria Spiridon, membru în Comitetul Director și redactor-șef al publicației Convorbiri literare, au decis să se retragă din competiția pentru premiile la care au fost nominalizați).

Proză
Cristian Teodorescu, Medgidia, orașul de apoi, Ed. Cartea Românească

Poezie
Al. Mușina, Regele dimineții, Ed. Tracus Arte

Dramaturgie
Nu s-a acordat

Critică literară/ Eseu/ Istorie literară
Mircea Mihăeş, Despre doliu un an din viaţa lui Leon W., Ed. Polirom

Literatură pentru copii și tineret
Nu s-a acordat

Traduceri din literatura universală
Mariana Ştefănescu, Milorad Pavic – Celălalt trup, Ed. Paralela 45

Premii speciale (alte genuri)
G. Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Editura Humanitas

Debut (se acordă două premii)
Stoian G. Bogdan, Chipurile, Ed. Cartea Românească
Andrei Terian, G. Călinescu : a cincea esenţă, Ed. Cartea Românească

Literatură în limbile minorităţilor (nominalizări stabilite de comisia pentru minorități)
Bogdán Lászlo, Richardo Reis în Tahiti (roman)

Premiul Național de Literatură
a fost acordat lui Alexandru George.

Premiile au fost sponsorizate de SC Queen Investment srl și s-au decernat pe 11 iunie în Aula BCU

joi, 10 iunie 2010

Și totuși... fascinația fotbalului!


Literatura e fascinantă, dar și fotbalul are șarmul său. De aceea vă invit la un sondaj de opinie pe această temă în preziua începerii turneului final CM din Africa de Sud. Cine va căștiga titlul? Apriga și fragila Spanie, titrata Brazilie? Tenacea Italie sau în fine Anglia? Franța cea paradoxală sau eterna candidată Germania? Nu cumva Argentina sau altcineva (Mexic, Slovenia sau... Honduras). Votați alături!

Jean d`Ormesson a primit Premiul Ovidius




În cadrul Festivalului internațional Zile și Nopți de Literatură Ediția a IX-a (Neptun/Mangalia 6-9 iunie) s-a decernat Marele Premiu Ovidius. Acest al nouălea premiu a fost decernat academicianului francez Jean d`Ormesson. Romancierul francez, născut în 1925, a trăit în România cîțiva ani, în perioada interbelică, fiind fiul unui diplomat francez aflat în misiune la București. O prezență fermecătoare, el a mărturisit că a învățat cuvinte românești stînd pe genunchii Elenei Văcărescu și Marthei Bibescu. Premiul a fost acordat cu sprijinul financiar al MCPN, reprezentat la Neptun de Ministrul Culturii Kelemen Hunor. Un premiu pentru tineri autori a fost decernat cu ajutorul Primăriei Sectorului 2, prin sponsorii săi, scriitoarei canadiene de origine sud-asiatică Madelaine Thien, fiind înmînat de primarul sectorului 2 Neculai Onțanu. Amfitironul Galei de Decernare a fost președintele USR, ambasadorul Nicolae Manolescu. La finalul ultimului eveniment din festival, recitalul de poezie, poeții prezenți au recitat în cele 23 de limbi reprezentate Epitaful lui Ovidiu.

O cronică la "Marx..."

Despre spectacolul cu musicalul "Cine l-a ucis pe Marx?" regia Lucian Sabados, prezentat de Teatrul Toma Caragiu din Ploiești la Teatrul Odeon în ziua de 5 iunie, puteți citi o cronică foarte precisă a lui Gelu Negrea apărută în „Luceafărul de dimieneață”. Link-ul e aici!

Premiile USR la BCU. 11 iunie

Premiile anuale ale USR se vor decerna vineri 11 iunie începînd de la orele 17 în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”. Din nominalizările făcute de juriul întrunit anume, juriul de decernare va atribui premiile pe genuri și Premiul Național de Literatură pe anul 2009. Finanțarea premiilor va fi asigurată de S.C. Queen Investment iar principalul partener media va fi TVR - Cultural.

sâmbătă, 5 iunie 2010

Comunicare pentru Festivalul de la Neptun


Mîine începe la Neptun Festivalul Zile și nopți de literatură, ediția a IX-a.
Vă invit să citiți în avanpremieră textul comunicării pe care o voi susține luni în sesiunea a II-a a colovcviului pe tema grandorii și decadenței personajului.

Personaje second-hand și de personaje de unică folosință

Există în lume numeroase obiecte folosite de mai mulți proprietari succesiv. Pentru unele, cum ar fi hainele, sau vasele de uz curent, folosirea consecutivă poate crea un sentiment de oarecare jenă. Dar altele pot fi utilizate fără sfială: casele în primul rînd, autovehiculele, obiectele decorative, chiar unele produse electronice și, desigur și unele obiecte banale înobilate tocmai de statutul de antichitate. De ce te-ai rușina să folosești un samovar sau chiar un set de lingurițe care au trecut de la o generație la alta? Pentru a nu mai vorbi de bijuterii sau chiar de coroanele regale.
Condiția folosirii unui obiect care a aparținut sau a fost creat de altcineva este aceea a rezistenței lui și, eventual, a unei valori peste media celor de același fel. Ei bine, așa se întîmplă cu personajele literare.
Cele rezistente au o vitalitate și un timp de folosință care depășește cu mult durata uzului lor într-o piesă ori într-un roman. Nu înseamnă că nu există și personaje de unică folosință – ele sînt chiar majoritare. Dar, din tot ce compune o operă literară, personajele rezistentă cel mai mult în timp. Sigur, ca orice lucru folosit, uzura se înlătură prin întreținere, prin reparații, chiar capitale, sau prin schimbarea destinației. Un simplu sifon poate deveni obiect decorativ, o ceașcă veche e bună de bombonieră.
Autorii înșiși își refolosesc personajele care au dat dovadă de calitate și fiabilitate. Sherlock Holmes trece din carte în carte și, cînd autorul a murit, s-au găsit ingenioși să-l repare puțin și să-l pună la treabă. Dar acesta e și cazul lui Hamlet transformat la final, cînd biologia nu l-a mai ținut, în mașinărie. Ba chiar și cazul unor personaje aparent mult mai neînsemnate din jurul său: Rosenkrantz și Guildenstern. Cazurile de mai sus sînt eroi imaginari concepuți relativ de curînd și care au, în opinia mea, multă viață înainte. Dar cît de bine se pretează refolosirii eroii reali sau aproape reali, perfect sau vag atestați, începînd cu personajele mitologiei clasice, cu personajele biblice și cele ale mitologiei fiecărui popor, ajungînd la regi și împărați, conducători de oști sau de comploturi.
Nici eroii mitologiei moderne nu fac excepție, aici fiind vorba mai ales de scenariu de film, un tip aparte de operă literară. Producători și scenariști succesivi au creat mereu, cu mijloace diferite, pățănii ale unor personaje care nu se defectează niciodată. Uneori personajele împrumutate de la înaintași își mai schimbă culoarea, sînt upgradate și tunate pentru a impresiona noile generații. Își mai schimbă uneori și numele, dar rămîn în esență aceleași.
Aș spune chiar că arta unui prozator sau a unui dramaturg depinde esențial de modul în care el știe să își aleagă, din parcul de personaje second-hand, distribuția potrivită precum și dozajul dintre acestea și cele de unică folosință. Există apoi personaje-copie. Ele apar cînd autorul nu-și permite cele mai bune materiale din care a fost creat originalul și, împrumutînd doar forma, le realizeză din ghips polisat sau ceară.
Sînt convins că, fie conștient fie inconștient, autorul recurge la refolosirea personajelor pentru că este un procedeu eficient. E greu și pînă la urmă inutil pentru un autor să își conceapă o nouă Doamnă Bovary sau un nou Tarzan cîtă vreme cele vechi sînt atît de bine păstrate, practic parcă ar fi noi. El, autorul, trebuie numai să refacă distribuția și să scrie un scenariu credibil în care să poată folosi resursele uriașe ale acestora.
Cînd știu că resurse globale dintre cele mai importante precum petrolul sau cărbunele, sînt epuizabile sau se regenerează greu, îmi vine să mă uit cu o ușoară superioritate la cei care depind de utilizarea lor. Eu, ca scriitor, am zăcăminte imposibil de exploatat de personaje, colecții nu numai vaste numeric, dar formate din exemplare care nu se vor strica niciodată.
(imaginea este de la colocviul din 2009)

vineri, 4 iunie 2010

Festivalul Internaţional "Zile şi Nopţi de Literatură" - Ediția a IX-a, 2010

Uniunea Scriitorilor din România organizează, în perioada 05 – 09 iunie 2010, a noua ediţie a Festivalului Internaţional "Zile şi Nopţi de Literatură", care va avea loc la Neptun şi Mangalia. Evenimentul reuneşte aproximativ şaptezeci de participanţi din ţară şi de peste hotare (din Armenia, Bosnia şi Herţegovina, Canada, Cipru, Egipt, Franţa, Germania, Israel, Marea Britanie, Macedonia, Muntenegru, Polonia, Republica Moldova, Serbia, Slovacia, Slovenia, Turcia, Ungaria), acoperind întreaga arie de manifestare a culturii scrise: scriitori, traducători, editori, critici şi redactori de presă literară. Sesiunile de lecturi vor oferi poeţilor posibilitatea să citească din creaţiile lor.

Colocviul invită la o dezbatere privind MĂRIREA ŞI DECĂDEREA PERSONAJULUI ÎN FICŢIUNEA LITERARĂ. Întrebarea este dacă, în ultimul an al primului deceniu din secolul XXI, am atins punctul de sus al sinusoidei personajului emancipat de sclavia ficţiunii, cu alte cuvinte, dacă el are încă un viitor, sau se află deja pe buza declinului. În funcţie de răspunsul pe care îl vom da, vom şti dacă imaginaţia scriitorului se va vedea repusă, mai devreme sau mai târziu, în drepturile socotite cândva fireşti sau romanul va continua să se hrănească din istoric şi din biografic ca astăzi.
În cadrul Festivalului va avea loc Ceremonia de decernare a premiilor: Marele Premiu OVIDIUS, unei personalităţi literare de notorietate, acordat de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional; Premiul Festivalului, pentru un tânăr scriitor, acordat de Primăria Sectorului 2 Bucureşti, prin sponsorii săi.

„Panica domnește cetățeni”! Sări, Diacritico!

Săriți, oameni buni, a apărut un nou substantiv! O firmă de calculatoare oferă „retailistică”. Deci o retailistică - două retailistici = subst. comun fem. (după „statistică - statistici”). Ce vrea să spună e clar, cum sună e discutabil, (ca dracu în opinia mea). În paranteză fie zis, în limba română intrase „en detail” (deși se pare că forma corectă în franceză este „au detail”). Exista chiar și varianta românizată „mic” în formularea antonimică „mic-gros”. Ultimul magazin cu firma explicită „mic-gros” a subzistat pînă în 1989 în piațeta Horei lîngă Foișorul de Foc. Am auzit cuvîntul „detailist” (e și în DEX). Acum s-ar spune „retailist”, of course. Mai elegant românește mi se pare „comerț cu amănuntul” iar pentru cel care-l practică firescul „precupeț” dacă nu „negustor cu amănuntul”. Să se pronunțe și mai-știutorii!

joi, 3 iunie 2010

Învățămîntul! Putem ieși din dilemă?

Ieri m-am întîlnit cu un distins profesor, de multe ori decan la o facultate aparținînd unei mari universități din țară. În numai cîteva fraze mi-a explicat de ce, dacă trece noua (fărăde)lege a învățămîntului, învățămîntul superior de la noi se întoarce înainte de 1989. Unul dintre argumente: rectorii și decanii nu vor mai fi aleși de colectivele lor ci numiți de la centru. Politichie... aservire... Pare clar! Totuși acum o săptămînă, un profesor, decan și el o vreme, jublia că, poate, decanii și rectorii vor fi numiți de la centru pe bază de plan managerial eludînd „jocurile de culise” și „reciprocitățile” din facultăți, mita electorală etc. De buna credință a celor doi nu mă îndoiesc. Totuși... Cum o fi mai bine? Vă invit la un sondaj de opinie. Votați soluția preferabilă, comentați, poate mă lămuresc. Spun drept că eu sînt acum fix la 50-50 între cele două variante.

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog