sâmbătă, 31 iulie 2010

Cărți noi! Mihail Soare - gâlceava mea cu haydn sau despre romanța pentru clopot la patru mîini, Editura Brumar *

O trăsătură caracteristică a poeziei lui Mihail Soare este înscrierea într-o clasicitate a formei, o muzicalitate căutată care devine calofilie și care se transferă firesc și sensurilor poeziei. Poetul își asumă cu orgoliu demodarea în vers și tematică. Fiind un versificator bun, el se lasă pradă deliciilor ritmului și rimei, abordează meșteșugărește la modul arghezian poezia fără a avea însă, dincolo de sonorități, profunzimea aceluia. El abordează literatura dintr-un unghi uneori naiv, pur plezirist, refuzîndu-și accesul la un mod mai grav. Prefața volumului e semnată de regretatul Mircea Micu, poate unul dintre ultimele texte ale sale, ceea ce spune destul de mult despre miza și gustul poetului însuși și despre un tip al său de orientare în literatură. Desigur, Mircea Micu apreciază perfecțiunea formală - reală - a versurilor lui Mihail Soare și recursul său la referințe culturale care este unul de tip minulescian așa cum este viziunea însăși a poetului. Pe ultima copertă, se vorbește de poezia lui Mihail Soare ca despre „o incantație magic-muzicală, profunzime inteligență, univers aparte, metafizic, o minunată poezie a nefirescului firesc” (sic!). Semnat: Serafim Cuncea. Cine e acest exeget nici Google nu ne lămurește, în condițiile în care orice poet contemporan, fie și debutant, îți numără referințele cu zecile de mii! Frecventatorii publicațiilor de poezie știu că e un vag autor liric. Cuvîntul său, atît de elogios, nu are nicio greutate și faptul că Mihail Soare îl invocă îl pune într-o postură bizară pe cel care dă credit judecății lui. Desigur, nu referințele, mai mult sau mai puțin amicale, definesc valoarea unui autor, ci însăși opera sa. Dar vreau să arăt prin aceasta că poziția lui Mihail Soare față de poezie este piezișă și lucrul acesta se vede, de fapt, în chiar corpul textului. El caută excentricități de care, fiind totuși un scriitor care are ceva de spus, s-ar putea dispensa ușor: „Eram varanier, aș spune,/ Și nu oier prin munții Tatra,/ Mînam șopîrlele nebune/ În transhumanță prin Sumatra// Nu behăiau printre ciulini/ Și nu-și pătau cu lapte țâța,/ Se zbenguiau printre rechini/ Cînd se umfla în ei tărîța (sic!)” etc. etc. Poetul consacră patru catrene formal perfecte acestei futilități care a fost enunțată și consumată în primele patru versuri. Altă glumiță, încă mai aberantă, sună astfel (tot cu varani!): „Voi lua butoni de pe varani/ de pe calcanii cei bentonici/ Scăldați în vinul de Tohani/ și-n sîngele scurs din agonici.” Sunatul din coadă îl preocupă pe autor pînă a anihila orice urmă de gînd? Nu. Mihail Soare știe să scrie poezie: „greșelile mele sînt multe/ unele se numesc bâjbâieli altele urzeli/ ciopor de dureri au lăsat/ ușor sângerânde/ suportabile ca frigul rătăcit în martie/ dar, încărcat astfel (...). nu-mi pot ierta naivitatea de a fi crezut că mi se cuvine toamna” (Greșelile mele). Dar se prostește cu bună știință căutîndu-și poezia unde nu este și nici nu poate fi. De cum renunță la versurile zăngănitoare de flașnetă (fără a face nimic altceva!), poetul devine firesc, plauzibil, comunicant. Dacă ar mai pune și un pic de reflecție, Mihail Soare ar putea fi lăudat și de alții, nu doar de Serafim Cuncea. Păcat de cel ce-și irosește înzestrarea, la o vîrstă ce nu mai e a tinereții, cu zădărnicii!

Cărți noi! Andra Rotaru - Ținuturile sudului, Ed. Paralela 45 * * *


Cariera de jurnalist cultural a Andrei Rotaru care a devenit tot mai vizibilă în ultimii ani nu a făcut uitată poeta care debuta în 2006 cu un volum remarcabil după ce primea Premiul Tudor Arghezi la festivalul omonim de tradiție din Gorj, atunci împreună cu Livia Roșca. Acum, la 30 de ani, Andra Rotaru publică a doua carte, semnificativ diferită de cea a debutului, care îi confirmă vocația lirică. Ținuturile sudului (în care sudul este scris cu minusculă) este un volum de elegii în care melancolia este atent filtrată rațional. Poeta nu își permite nicio stridență dar nicio dulcegărie, discursul ei a rămas unul lipsit de „feminitatea” convențională, de o anumită răceală care temperează emoția. Remarc de altfel că în aceste poeme ale Sudului, apar constant mărcile... Septentrionului un reper recurent fiind însăși gheața. Desigur, noi asociem Sudul cu soarele (sub)ecuatorial, uitînd că există și Antarctica, ceea ce probabil că Andra Rotaru ține minte.
Poezia Andrei Rotaru este mai aproape de șaptezecism decît de congenerii săi sau de predecesorii imediați. Unele versuri par extrase dintr-un posibil volum al unui Virgil Mazilescu adus la zi: „zilele acestea încep cu zilele de altădată:/ cineva se așază pe marginea patului,/ mă întreabă dacă nopțile sunt imprimate pe piele,/ dacă am visat că mă acoperă nisipurile./ (mirosul tău de brad se răspîndește în camera mea)”. „Personajele” acestor poeme sînt nenumite direct, imprecise, sînt euri stranii pe care poeta le invocvă familiar dar pe care nu ajungem să le cunoaștem. Cînd se adresează la persoana a doua, nu putem hotărî dacă efectiv adresarea vizează un altul sau este o persoană generică „tu”, un alter-ego al celei care rostește. Procedeul e cunoscut din poezii semnate demult de Ana Blandiana sau Ileana Mălăncoioiu. Andra Rotaru pune o discreție a exprimării comparabilă cu a celor două semnificative predecesoare și ale căror influențe, fie că sînt recunoscute și asumate sau dimpotrivă, transpar în poezia sa.
Andra Rotaru își complică adesea traseul textului pentru că vrea să viziteze toate punctele, chiar disparate ca semnificație, care o pot ajuta să dea contur precis comunicării. Este un paradox al dorinței de precizie și elocvență care obscurizează delicat și cu bună-știință textul. Efectul este cît se poate de elegant prin misterul creat: ”stai întins pe o podea veche de lemn, zîmbești. cineva îți face/ conturul. Apoi o mare se strînge în jurul tău, îți șterge mîinile./ nu mai poți să te miști. și nimeni nu îi spune să se oprească. / revarsă la nesfîrșit zăpadă din roabe. // rămîi/ în/ port/ la/ lăsarea/ iernii”
Cine stă pe podea? Cine trasează conturul? De ce nu se mișcă personajul liric? Din cauza mării sau a conturului care îl imobilizează ca un desen magic? Cine ar putea să îi comande oprirea și cui? Mării sau celui care desenează? Cine revarsă zăpadă? Iată cîte întrebări creatoare de mister și anxietate în cîteva rînduri. Totul se continuă cu un enunț de perfectă banalitate (e firesc ca iarna să „rămîi” în port), dacă nu cumva e o invocație.
O tehnică superioară și un lirism autentic crează personalitatea unei poete de profunzime și de viitor.

vineri, 30 iulie 2010

Cărți noi! M. Duțescu - și toată bucuria acelor ani triști, Cartea românească *

Poetul debutant a fost ales drept cel mai bun dintre cei care au participat la concursul de gen al Editurii Cartea românească de un juriu de înaltă competență. Nu putem ști cum erau ceilalți autori înscriși în competiție, însă M. Duțescu (n.1979, arhitect) pe mine unul m-a dezamăgit deși are o limpezimie a textului care îl poate face simpatic și o dezinhibare de profesionist. M-a dezamăgit pentru că poezia lui, ce se referă explicit la un segment bine delimitat de spațiu și timp: România ultimului deceniu de comunism și primel două din ce-a urmat după revoluție, durata vieții poetului deci, este o relatare netă, necontrafăcută, poate, dar și una netransfigurată în poezie. Zeci de volume despre această perioadă și despre experiențele personale ale autorilor opri ale unor protagoniști imaginari s-au scris. Mai ales volume de proză. M. Duțescu nu surprinde și nu impresionează. El descrie atent, eficient, concentrat la detalii ceea ce s-a întîmplat, probabil, cu adevărat cu el. Ei și ? Bun, viața e banală, viața e anodină și plată! Admit! Dar exprimarea acestui adevăr în relatări prozastice minuțioase este oare poezie? Dacă vom accepta - și putem accepta, desigur – că nimic nu iese din cotingent, că nu există niciun plan tarnscendent și că nimic din ce-i metafizic nu e cuprins în realitate, putem trăi după această schemă și în conformitate cu aceste convingeri dar, să fie limpede, atunci nu are nbiciun sens să scriem poezie, sau ceea ce dl. Duțescu crede că este poezia. Poezia banalului, a platitudinii etc. există tocmai pentru că ea, într-o anumită accepțiune, dintr-un anumit unghi de vedere se autoelimină, se persiflează, se convertește în transcendență. Aceasta este în primul rînd lecția lui Bacovia pe care foarte mulți poeți din generația lui M. Duțescu au învățat-o foarte bine și o extrind în variante proprii, unele de un uimitor impact. Din păcate M. Duțescu nu calcă niciodată cu proza pre proză și cu atît mai puțin cu poezia pre proză. El e un simplu reflector al unei realități dincolo de care nu mai există nimic.

miercuri, 28 iulie 2010

Cărți noi! Liviu Capșa - La bună dispoziția Dumneavoastră, Editura Vinea * *

Încă din titlu e clar că Liviu Capșa, cunoscut parodist, îl parodiază pe Mircea Dinescu. Maai puțin previzibil și cred că unic în istoria literaturii noastre, este că el dedică toate poemele volumului aceluiași scop: parodierea lui Mircea Dinescu. Toate cele vreo 60 de texte sînt, bob cui bob, parodii ale unor poeme ale autorului volumului La dispoziția dumneavoastră! La fiecare, parodistul indică foarte conștiincios pe care dintre textele colegului său de generație l-a avut în vedere. Exercițiul nu e ușor și nici lipsit de riscuri. Liviu Capșa pune în parodierea lui Dinescu ingeniozitate și har care nu-i lipsesc dar care, ne gîndim inevitabil, erau poate mai potrivite pentru utilizarea în creații proprii. Oricît de inspirată e o parodie, Topârceanu fiind punctul culminant al genului la noi, oricît am admira găselnițele și luare în răspăr, fie și egale cu ale obiectului parodiat, o parodie rămîne o umbră a unui corp, nu corpul însuși. Altfel, Liviu Capșa e deseori plin de vervă și de o remarcabilă dexteritate. El realizează un text „Cîinii din București” după „Pisicile din Vatican”, mimează perfect în „Iad păzit de draci” cunoscutul „Grîu păzit de maci” al modelului etc. etc. Se observă că parodia imită pînă și fonetic modelul, firește cu detașarea și umorul absolut obligatorii. Astfel, „Cu tocul” e parodia poemului „Potopul” al celui ce a fost numit, de un critic nervos „analfabet din Slobozia” dar care, iată, a ajuns nu doar castelan și vedetă TV, ci și efigie bună de imitat prin punerea de mustăți. Căci pentru a fi demn(ă) de mustăți, trebuie să fii cel puțin Gioconda. Dacă Mircea Dinescu s-a făcut că lucrează, Liviu Capșa chiar a lucrat pe temele, pe sintagmele, chiar pe fonemele lui. Zice Capșa – nume istoric – în parodia amintită la Grîu păzit de maci, cert cea mai reușită a volumului: „Poetul dacă doarme cu capul pe tejghea/ nu-nseamnă că-i beâiv și că-i lichea/ ci că-i răpus amarnic de marile-ntrebări/ ce ies din crâșmă-n lume pe două trei cărări. De mii de ani pământul este stropit cu maci/ și din ulcele vinul spune povești cu daci/ .../și cîrîie savanții ca cioara din copaci/ încît mă-ntreb retoric: poți oare să mai taci”. Poate că da. Bine că nu.

sâmbătă, 24 iulie 2010

Cărți noi! Iolanda Miculescu - Misterul feminin și magia iubirii în opera lui Mircea Eliade, Editura Arvin *

O lucrare doctă și cam aridă, rece despre un subiect cald în principiu, scrie Iolanda Miculescu, persoană fără antecedente literare și fără prezentare pe copertă sau paginile de început. Aceste prezentări, de multe ori fastidioase și autoelogioase, e drept, sînt totuși utile cînd autorul nu e un consacrat. Mie unuia cartea mi-a fost pusă în mînă, la lansarea altei cărți a altui autor, de o tînără persoană ce părea profesoară de liceu sau cam așa ceva care apoi a dispărut în noaptea neagră, misterioasă (cam) ca femeile lui Eliade. O fi o teză doctorală? O fi încercarea cuiva pasionat de Eliade? Autoarea dă note de subsol excesive: explică la subsol termeni ca eutanasie, totem sau falus. Măcar despre ultimul , chiar cei/cele care nu l-au văzut au auzit vorbindu-se! În plus definiția la eutanasie e greșită: „provocarea unei morți lente”. Ceea ce ar fi mai degraba explicația pentru termenul „tortură”. În schimb numita autoare nu-și numerotează bibliografia și ca atare nu se referă la ea în text prin obișnuitele trimiteri numerice. Capitolele sună bine la titlu: Exotismul erotic, Puterea lubrică a șarpelui (aici cam neclar cum puterea ar putea fi lubrică), Kartofania spectarlă, Motivul dublului, iubirea ca joc magic, Nostalgia Paradisului, Mythos și Eros (cam banal, mă rog). Conținutul nu mustește de idei dar e decent, la o adică Iolanda Miculescu ne cam povestește narațiunile lui Eliade. Pare a fi mai degrabă o lucrare pentru uz didactic în zona claselor a IX-a a XII-a sau chiar a claselor V-VIII. Pe coperta a patra un citat din Eliade care n-are nimic de-a face cu erosul ne spune că sîntem condamnați să învățăm prin cărți. Ar fi ceva în general, dar în materie erotică tot practica ne dumirește. Mircea Eliade o știa mai bine ca oricine.

Ulterior scrierii articolului am aflat că autoarea e bibliotecară și a publicat și alte volume între care un roman în 2010.

joi, 22 iulie 2010

Cărți noi! Florin Toma - Orașul jumătăților de înger, Cartea românească * *

Deși a fost prezent în lumea literară multă vreme, Florin Toma este acum, la 57 de ani, împliniți autorul a numai două romane, dintre care primul a apărut în 2005. Un „desantist 83” atipic așadar, care nu s-a grăbit cu publicarea, fiind probabil ultimul frecventator al Cenaclului Junimea al lui Crohmălniceanu care a debutat ca romancier. Dacă nu a făcut-o, mărcile generației 80 în proză sînt vizibile, poate chiar prea vizibile în scrisul lui Florin Toma din acest al doilea roman. Asta dă cititorului inițiat o senzație de confort, pentru că știe „de unde să-l ia” pe autor, dar și de disconfort pentru că totuși, să recunoaștem, optzecismul canonic datează. Să notăm așadar în beneficiul lui Florin Toma cultura literară bogată la care face numeroase trimiteri, stilul alert, ușurința de a schimba tehnicile narative, inventivitatea dar și supunerea la modele, ultima bazată pe o vastă bibliografie. Lui Florin Toma, nimic din ce-i livresc nu-i e străin, aceasta fiind principala caracteristică a generației sale. Problematica romanului Orașul jumătăților de înger este una cunoscută și recunoscută. Avem o distopie care, acum 25 de ani ar fi stîrnit, dacă ar fi trecut de cenzură, hohote de rîs și un uriaș succes de casă. Mă întreb chiar dacă, măcar parțial, cartea nu a fost scrisă în comunism. Și, evident, împotriva lui. În Orașul jumătăților de înger avem o societate „prefectă”, un stat care terorizează cetățenii cu zîmbetul pe buze, le ucide personalitatea, îi înregimentează obligîndu-i chiar la vestimentație uniformă, pe categorii de vîrstă. Fericirea este obligatorie, castele sînt impenetrabile. Totul e teoretic permis în afară de ceea ce este „dăunător” și e clar că are cine să fixeze limitele dăunătorului. Am întîlnit asemenea tip de carte și de societate imaginată, de fapt calchiată cu excrescențe monstruoase după o lume reală în care și noi am trăit: Mîndra lume nouă de Huxley și 1984 de Orwell sînt exemplele cele mai apropiate de romanul lui Florin Toma și cele mai binecunoscute. La Florin Toma atmosfera, nu mai puțin terifiantă, e agrementată cu un imens grotesc de inspirație pur românească. Onomastica hilară a personajelor (Firicel Kronștain, Matache von Torquato etc.) și denumirile nu mai puțin comice instituțiilor (Școala de Menaj și Caractere, Consorțiul Național al liniștii Publice, Școala Populară de Vorbire și Agitație, Liceul de Fete Surde) intră în această categorie. Personajele compun şi recită versuri a căror sursă parodiată este limpede pentru cititor: Mîndria noastră nu-i deloc secretă/ Şi-i cînt de poezie şi de libertate/Să ne lovim duşmanii-n demnitate/ Şi pacea să coboare pe planetă. Cum ziceam, Florin Toma e inventiv şi bun cunoscător al materialului care-l inspiră şi al tehnicilor prozei. Întrebarea – şi de la ea insatisfacţia - ce se ridică din paginile romanului este: la ce bun? La ce mai foloseşte acum, după 20 de ani, o parodie meşteşugită, deghizată abil a societăţii groteşti-totalitare. Cînd documentele şi mărturiile au spus aproape totul de-a dreptul ce rost mai are o asemenea parabolă distopică? La ce bun coafarea atît de complexă, de artistică, de muncită, efortul de a inventa o lume care să vorbească, prin reflexie în oglindă, despre o realitate ce poate fi spusă şi a fost expusă de-a dreptul? Acesta este neajunsul romanului scris acum (sau doar publicat acum) de Florin Toma, adică 21 de ani prea tîrziu. Păcat de mintea şi calităţile prozatorului exercitate cu un prea mic efect final. Totul s-a încheiat demult pe această linie şi iarba creşte ironică între traversele ei.

duminică, 18 iulie 2010

Un text remarcabil și un cuvînt rar

Ideile bune rodesc! De curînd Gabriel Chifu a propus la „Tema lunii” din România literară „Cum văd scriitorii Bucureștiul”. În nr 25 al revistei puteți citi pe această temă un text excelent de Doina Ruști intitulat „Amiaza unui manaf ucigaș”.
Un fapt demn de remarcat că termenul „manaf” (insurgent turc dintr-un grup de rebeli de la începutul secolului al XIX-lea condus de un anume Manav) nu apare în DEX și nici măcar în dicționarul de Candrea-Adamescu (1933). Ca o glumă pe final de articol, cine-o vede pe Doina Ruști poate crede că are în ascendență manafi. Mai știi?

Cărți noi! Dumitru Radu Popescu-Mări sub pustiuri (opere I), Polirom ****

În seria de Opere a Editurii Polirom a apărut primul volum al operei lui D.R.Popescu cuprinzînd povestiri și nuvele din prima sa etapă de creație. Mă grăbesc să-l semnalez cu stelele cuvenite, chiar dacă voi reveni. Din păcate nicio notă nu ne lămurește dacă e vorba de o ediție efectiv completă a vastei opere, dacă va cuprinde doar proza sau și teatrul. Interesante ar fi și scenariile de film, nu puține, ale autorului. La recitire - unele texte le cunoșteam bine s-au bucurat de celebritate și figurau și în cartea de citire - am avut revelația forței acestui prozator foarte complex și destul de complicat (mai ales că trebuia să se ferească de cenzură și să fie „pozitiv” așa cum nu îi era firea). E cert că lumea face azi caz (cum e bine și e oarecum normal în context) de Cărtărescu, Groșan, Cr. Teodorescu, Vosganian. Dar e de domeniul evidenței că, după tripticul Cronică de familie - Moromeții - Groapa, vin niște șaizeciști care mai spun încă multe, iar dintre ei D.R.P. mi se pare clar cel mai rezistent și prin segmentul nuvelistic de început. Sînt curios cum mi se va părea „Vînătoarea regală” la recitire.

sâmbătă, 17 iulie 2010

Un poem din „România literară” nr. 25

La acest link puteți citi poemul meu „Pînă sus”, apărut în România literară nr. 25 la rubrica „Poemul săptămînii”.

luni, 12 iulie 2010

Aviz amatorilor! Admitere la Facultatea de Îmbunătățiri funciare și Ingineria mediului

Între 12 și 22 iulie la Facultatea de Îmbunătățiri funciare și Ingineria mediului la care am onoarea să predau se organizează admiterea pentru anul universitar 2010-2011. Candidații pot opta pentru una dintre cele patru secții: Îmbunătățiri funciare (parte a ingineriei civile), Ingineria mediului, Cadastru și măsurători terestre, Inginerie economică în construcții. Toate secțiile au locuri de la buget și locuri cu taxă, ordinea admișilor se stabilește după media de la bacalaureat (deci nu are loc un examen) și se modifică anual după rezultatele obținute în anii de studii. Facultatea face parte din Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, dar e mai degrabă una de inginerie civilă. Toate secțiile au studii de licență de 4 ani cu posibilitatea continuării printr-un master de 2 ani. Amplasamentul e foarte frumos (campusul Agronomiei) și dotările laboratoarelor sînt foarte bune.

Ca unul care am absolvit acestă facultate cînd era doar de Îmbunătățiri funciare și predau la ea din anul 1987, pot să spun că materiile sînt foarte diverse, studentul care le-ar lua în serios ar absolvi cu destule cunoștințe din domenii variate și s-ar putea califica ulterior foarte repede pentru multe profesii. Așa, de pildă, un absolvent de Îmbunătățiri funciare (ca mine) poate lucra ca inginer constructor civilist sau hidrotehnician, ca hidraulician-hidrolog, ca inginer de mediu (cu completarea unor mici diferențe), ca proiectant de inginerie mecanică în instalații de pompare și chiar de utilaj (prima mea repartiție a fost la o stație de utilaj greu), evident și ca proiectant în domeniile specifice de Îmbunătățiri funciare: irigații, desecări-drenaj, combaterea eroziunii etc. , ca topograf/geodez (eu am făcut patru semestre de măsurători și practică multă și aș putea oricînd să mă calific expert topo) dar și ca fermier la nevoie. În facultate se studiază discipline fundamentale (matematică, fizică, biologie), din domeniul mecanicii aplicate (la solide și fluide), de specialitate în sensul ingineriei de construcții și mecanice dar și discipline cu tentă agronomică-horticolă și economice, cu ponderi diferite după secții. Evident reușita e asigurată de un efort de asimilare susținut și de o specializare ulterioară, iar schimbările de ramură în traseul profesional sînt posibile și chiar frecvente, existînd abolvenți care s-au calificat inițial civiliști și au trecut ulterior la pompe iar mai tîrziu la management. Doritorii pot accesa linkurile din acest articol sau, mai bine, face direct o vizită în Bd. Mărăști 59, prima stație de tramvai 41 de la Mănăstirea Cașin.

Cărți noi! Cornel Dimovici - Vremea trădărilor, Editura Sigma *

Personajul central, Alexandru Pop, iese din închisoare. Fără bani, fără acte, după ce fusese condamnat politic, el își caută un rost și o caută pe Livia, iubita de dinainte. Nu-i vorbă, găsise o altă femeie, pe Mona, dar relația cu ea era una camaraderească. O g[se;te apoi e una, Tamara, lucrează într-un spital dintr-un sat izolat din Covasna (fiind medic) apoi emigrează la Paris. Trece în Germania unde o cunoaște pe Ana cu care trăiește marital pînă la Revoluția din 1989 cînd își revede țara mergînd să ducă acolo ajutoare. Revenit în Germania este căutat de o femeie. Aceasta e Livia, iubita pierdută, care fusese arestată din cauza activității lui anticomuniste și obligată să colaboreze cu securitatea cu identitatea schimbată, fără să-și poată vedea fiica, făcută cu Alex dar de care el nu știa. Culmea, fiica lui Alex și a Liviei este Ana, actuala amantă a tatălui ei. Și ana, crescută la orfelinat, a fost pregătită pentru „misiuni speciale” și trimsă în Germania. Șeful ei, Savis, îi fusese și amant. Bulversat, Alex o părăsește pe Ana și... totul se termină, chiar și romanul. Pînă la finalul senzațional, care se consumă în cîteva pagini, cartea nu are suspans. Cornel Dimovici povestește corect și coerent. Dialogurile sînt și ele firești, dar nu mai mult. Pare să fie relatarea unei experiențe personale sau una bazată pe o experiență reală, cunoscută de autor. Acesta nu are însă un stil literar, nu reușește să aducă tensiune în relatare și nici personajele nu stîrnesc un interes special. E o lucrare, totuși, de amator, care se plasează în postura de omniscient și deapănă cronologic faptele. Cornel Dimovici se află în situația, foarte des întîlnită, a unui intelectual care a citit literatură, dar crede că orice întîmplare povestită pe hîrtie „așa cum a fost” sau cum își imaginează autorul că a fost este proză. Diferența între o asemenea relatare și un roman este cea dintre o sîrmă de cupru sau plumb îndoită în spirală și un arc de oțel.

Cărți noi! Paul Everac - Acomodări, Editura Semne, poeme, poezii, cuplete *

Un autor ciudat este acest domn Paul Everac. Neobosit de decenii în a scrie piesă după piesă, foarte jucat cîndva, deloc jucat acum pentru că sîntem un ținut al exceselor, el izbutește din cînd în cînd să emită și cîte un volum de versuri. Deși Everac nu este și nu poate fi liric. Ceea ce el pune în forma liricii sînt de fapt fabule, pamflete, maxime și aforisme, texte demonstrative de tipul tabletelor, gen pe care nu l-a părăsit niciodată, în paralel cu cel teatral. Paul Everac scrie poezia ca un sămănătorist: cu tendință. El nu visează ci demonstrează, scrie pur gazetărește, așa cum o face uneori și în teatru. De asemeni Paul Everac practică forme prozodice meșteșugite, cu rime căutate (păduchii rimează cu hazmațuchi) și refrene, curat cuplete, vorba lui. Texte care merg recitate pe scenă sau mai bine la vreun fost/viitor „cenaclu flacăra”. E destulă fiere în textele lui paul Everac și presupun că asta îl și ține nu numai în viață dar într-o formă de zile mari. Dacă noi, ăștia mai tineri, vom supraviețui, îl vom sărbători pe maestru la centenarul ce nu-i departe.

duminică, 11 iulie 2010

Atenție! Pun steluțe!

Absența de pe blog în perioada 2-10 iulie a fost pricinuită de un sejur la Casa Scriitorilor Neptun de unde mă întorc cu bune impresii, ca deobicei, și cu laude la adresa echipei coordonate de dl. director Vasile. Am scris în acest interval un singur text, un poem pe care poate îl voi publica aici după necesarele revederi și corecții. Am luat decizia ca ”steluțele” să le acord la microrecenzii odată cu postarea și am acordat retroactiv steluțe celor mai recente patru volume comentate. Scara de valorizare cuprinde șapte cotații de la ***** la * și, mai jos, - și - - pentru decepții și catastrofe. Aștept volumele dvs. și le voi acorda steluțe și minusuri cu bunăcredință și dupre a mea pricepere! Din 12 iulie mă voi afla la Bengești (Gorj) în compania familiei și a simpatici(e)lor Guleraș, Erji, Nero, Tommy, Fetița. Lătratul lor la ora 5 a.m. mă va trimite la scris. Am în valiză cel puțin 5 cărți incitante la care veți citi ecouri curînd. Vacanță plăcută tuturor!

Cărți noi! Radu Cange - Vinerea singuratică, Editura Semne * *


Poetul Radu Cange mizează decis pe singurătate care, zice el, „demult nu mă mai incomodează”. Cu atît mai puțin vinerea cînd probabil ține post (modernism). Solitarul poet este un modernist, neosimbolist patetic, „trăind ca într-un amfiteatru al morții”, fiind mai exact nisipul de sub picioarele gladiatorului care se luptă cu leul și care se îmbibă de „sîngele inconștient”. „Împătimitul libertății” folosește adesea în poeme tehnica narațiunii dînd naștere unor fabule. În Profesorul și moartea, el convoacă un misterios profesor să bea împreună pe o străduță de lîngă Lipscani într-o „cîrciumă ordinară” ca să afle dintr-o dizertație a aceluia ce este moartea. În mod ciudat este vorba de „moartea lui Radu Stanca”. Nu contează prea mult înscenarea aceasta suprarealistă, ci frumoasa definiție pe care (nu ni se spune după cîte pahare) o dă la final profesorul: Moartea?/ Moartea este un cristal,/ cu formă necunoscută, unde (sic!) se fac / nevăzute privirile. Volumul actual al lui Radu Cange cuprinde destul poeme frumoase, reușite mai ales atunci cînd poetul, cumpănit în utilizarea cuvintelor, devine de-a dreptul avar cu ele: În singurătate-mi/ pe frunzele toamnei/ calc/ de parcă/ s-ar afla sub ele chiar plânsul tău . Un ciclu se intitulează bacovian: „Vreme de beție”. Din el se pot extrage multe citate memorabile care aproximează relația metafizică a poetului (în general, nu a lui Radu Cange anume) cu excesul etilic: A doua noapte/ după beția neagră.../ și o mireasmă de aer/ mai pur ca orice dimineață/ desprinsă din an. Eul liric păstrează o vie recunoștință fenomenului punîndu-l pe aproximativ același plan cu spiritele tutelare: Mulțumesc bețiilor mele/ care m-au adus în starea de poet./ Dar mai ales lui Baudelaire și Poe/ lui T. S. Eliot și lui Eminescu/... /lui Bacovia tuberculosul/ și puștiului Lautréamont. Iată și o definiție a poeziei cu care se deschide volumul și care, fiind perfectă, se poate să fi fost scrisă la trezie: Poezia este un nud/.../ căruia îi descoperi frumusețea/ de abia/ după ce l-ai îmbrăcat. Radu Cange este un inspirat croitor de haine pentru poezie.

Cărți noi! Livius Ciocârlie Cu fața la perete, Cartea Românească * * *


S-a întîmplat să citesc jurnalul lui Livius Ciocârlie în paralel cu recitirea Vieții ca o pradă, reeditată de Jurnalul național. Mi s-a părut ciudat și totodată benefic, reconfortant că doi oameni pot vedea viața în chip atît de diferit. Nu schimbă nimic faptul că Marin Preda avea 55 de ani, iar Livius Ciocârlie are 75. Este o chestiune de formulă de chimie sau alchimie interioară (și de raportare la exterior). Livius Ciocârlie scrie: `Un om fierbinte va găsi inadmisibilă existența mea. Eu rece, indiferent, o admit pe a tuturor`. În volumul său, care este un jurnal nedatat, Livius Ciocârlie se vede asemănător lui Bernardo Soares, un heteronim al lui Fernando Pessoa. Autorul citează adesea din Soares (care-i apărea/se sustituia lui Pessoa cînd acesta era obosit și somnolent). Se identifică lui, marcînd și unele deosebiri. Asta în partea a doua, mai extinsă, a volumului. Prima parte „La două mîini” este o reluare comentată a unor note mai vechi. Profesorul se tot declară, în direct ca și la reluarea notelor: bătrînicios, obosit, leneș, amorf, blazat, devitalizat, inutil, confuz, incompetent fizic și pe deasupra, de la o vreme, surd. Oricum inapt să smulgă ca un cîine tînăr (metafora lui Preda), din hoitul calului, ceea ce este „prada” existenței. De fapt nici cîinii lui Preda nu puteau pentru că nu știau de unde să apuce. Livius Ciocârlie știe de unde să apuce viața, dar se face că îi este lene. El se preface inactiv și stîngaci ca să fie lăsat în pace, să nu i se reproșeze, la o adică, faptul că n-ar avea (deși are) rigoare și coerență. Ar vrea să acrediteze ideea că scrie și el cum poate și despre ce poate! În realitate, un inactiv nu scrie, un blazat nu publică, un obosit se odihnește. Autorul se comportă ca scoțianul lui Jerom K. Jerome care îi înșiră iubitei toate defectele lui ca, în caz de căsăstorie, ea să nu ridice nicio pretenție. Dincolo de acest joc, Livius Ciocârlie este foarte iute și precis. Volumul abundă de maxime, de vervă. Citez doar una: dacă ar avea spirit de competiție, moartea nu s-ar lua de niște prăpădiți ca noi. De fapt pe mine, cititor, mă doare-n cot dacă Livius Ciocârlie seamănă sau nu cu Bernardo Soares, mie îmi place mai mult primul, cu modul său de a se preface ezitant ca să nimerească la fix.
`Cu fața la perete` este o lectură captivantă pentru că este o tolbă de idei. Dai peste tot de ascuțișuri. Matricea, sosul, aspicul, important și el stilistic, are doar rolul de a face plăcută și accesibilă consumarea bucățelelor de sens. Livius Ciocârlie posedă ceea ce numea Mircea Martin `dicțiunea ideilor`. Adică știe să formuleze în chip memorabil. Dar și să comenteze vorbele memorabile ale altora pe care are dexteritate să le găsească. Autorul a întors fața la perete și se preface adormit. Dar, ca la soacra lui Creangă, ochiul veșnic treaz din ceafă e chitit asupra noastră. Avea dreptate Preda cu formula lui, ironizată repetat de Alexandru George, a ”vieții ca o pradă”? Înclin să cred că avea îndreptățirea lui, diferită de cea a lui Livius Ciocârlie. Întrucît mă privește, echilibrul punctelor de vedere mă seduce și de cîte ori mă voi agita (inutil) să mușc din hoit, gîndul că există și „varianta Ciocârlie” o să mă tempereze și o să mă însenineze.

joi, 1 iulie 2010

O cronică la Kalașnikov

În revista „Luceafărul de dimineață” prozatorul Șerban Tomșa mi-a făcut plăcerea unei cronici judicioase (dar și amabile!) la volumul recent de proză „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov”. O puteți citi aici! Mulțumiri speciale lui Șerban Tomșa, autorul cunoscutului roman „Ghețarul”.

Cărți noi! Emilian Galaicu-Păun - Arme grăitoare, Ed. Cartier * * *


Neobișnuit poet acest Emilian Galaicu-Păun! Știu că fiecare poet e neobișnuit, unic etc. Totuși în cazul lui ciudățeniile sînt mai multe și mai mari, efortul cititorului de a-l descifra este substanțial deși, la un anumit nivel, poezia sa poate „trece rampa” într-un recital la prima audiție. Emilian Galaicu-Păun este spectaculos, artificios, contraface totul și lovește simultan mai multe ținte ca un pistolar care doboară simultan doi inamici cu pistoalele din ambele mîini. Poetul practică decis bivalența, trivalența... n-valența frazei. Nu mereu, dar foarte adesea poemele sînt ample, cu versuri lungi și ele care aglomerează imagini, sensuri diveregente, citate, imagini surprinzătoare: ziua albă cît ai căptuși-n interior un sicriu și-ar rămîne de-o palmă chiar anecdote (precum cea cu moartea care bate la ușă și destinatarul răsuflă ușurat că nu-i meliția). Fiecare fragment este mustitor de ingeniozitate. Unui mort polițiștii îi desenează conturul pe asfalt ca pe o literă necunoscută, cu creta cît încă e cald. Poezia, metaforizează Galaicu-Păun e un scrînciob
(tip basculă înțelegem noi) la un capăt ea pielea, la altul el oasele. Ea oscileazî vertical între cer-suire și cer-josire. Iar dragostea, ehei: love is... cînd excavat pătratul cel mare nu are colțuri, un cub de pămnt negru (al meu) dat de-a dura se rostogolește sincron cu un cub negru (al tău) de pămînt. Dialoguri, descrieri, metafore largi, fragmente dintre cele mai tranzitive, se aglomerează în poezia lui ca o mulțime înghesuită la o adunare populară la care stau academicieni lîngă gunoieri și nababi îndesați în cerșetori, toți cerînd același lucru. Poezia lui Emilian Galaicu-Păun poate seduce atît prin fluxul străvilit și nestatornic ca albie al discursului cît și prin eternul mecanism al șaradei: ce-a vrut ăsta să zică? Un fel de transă, poate provocată de un metru de vodcă la cub, dar sigur o puternică iluzie a salvării prin poezie, îl mînă înainte pe textier ca un suflu de bombă. Complexitatea metaforei, fiecare enunț are numeroase conexiuni posibile, se arată uneori convergentă într-un vers grav: și atunci, ca o umbră a trupului ei de sabat, peste corpul de literă cade duminica mare. Armele grăitoare ale lui Emilian Galaicu-Păun (adică emblemele nobiliare ce vorbesc în imagini despre istoria neamului cavalerului) sînt, după mine, o fecioară tăiată cu o lamă pe conturul (P)rutului, părțiile fiind apoi cusute cu sîrmă ghimpată și răstignite pe o cruce de os. Ei, ce ziceți?

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog