joi, 30 septembrie 2010

Despre vanitate

Am postat acum o săptămînă un necrolog pentru tatăl meu. Printre comentariile cuprinzînd mesajele de condoleanțe, și pentru care mulțumesc tuturor, un „Anonim” mi-a scris, și i-am lăsat comentariul în sprit de fair-play:
„Încrezutule esti un încrezut” (virgula lipsește, nu-i o problemă)
I-am răspuns:
„Da, sînt un încrezut. Asta e! Moartea nu-i ocolește nici pe încrezuți. Ce putem face? Oare dacă vom fi umili moartea ne va ocoli?”

Tatăl meu a fost unul dintre cei mai modești oameni pe care i-am cunoscut. Lipsa lui de orgoliu aproape mă umilea, pentru că nu puteam niciodată să adopt lipsa lui de vanitate. A renunțat la cariera de pictor ca să fie inginer. M-a sfătuit să mă fac inginer, ceea ce am și făcut, pentru că, scriitor fiind, poate nu voi fi cel mai bun și nimeni nu mă va ierta. Aici a greșit, pentru că și un scriitor de nivel mediu, dacă e profesionist cu adevărat, poate avea satisfacții.

Da, sînt un încrezut, un vanitos! Am mîndria că tatăl și bunicul meu au fost oameni cumsecade și nu turnători sau comuniști. Sînt mîndru că dosarul meu CNSAS e curat (am și patalama): alții m-au turnat pe mine, nu eu pe alții. Un ins mă ironizează în alte comentarii că sînt „inginer”. M-am uitat în biografia lui: el e absolvent de educație fizică. Și ce? Nu-mi trece prin cap să-l iau peste picior pentru asta deși ar fi ușor să-l întreb dacă a absolvit secția de ping-pong sau pe cea de full contact. A fi profesor de sport, inginer, scriitor etc. este ceva absolut firesc. A avea un tată și a-l pierde nu e numai firesc, e inevitabil.

Sigur că sînt un încrezut! Am orgoliul de a spune tuturor că am reușit tot puținul pe care l-am izbutit fără pile, fără șpăgi, fără a denigra pe nimeni. E drept că o spun. Tatăl meu tăcea. Cînd i-am strîns mîna pentru ultima oară nu mi-a spus nimic. Eu am ales o meserie incompatibilă cu tăcerea și cu modestia. O să-i spun fiului meu: „Fii mîndru de tine și nu-ți ține gura! Moartea nu-i ocolește pe cei modești, cum nu-i cruță nici pe cei vanitoși.”

Cine a ucis primadona?

Lucia Verona ne invită la lansarea romanului său CRIMA DE LA JUBILEU, apărut foarte recent la Crime Scene (colecție de policier a editurii TRitonic, care se distribuie cu revista Flacăra). Evenimentul va avea loc marţi, 5 octombrie, ora 17, la cafeneaua LA COMEDIE de lîngă Teatrul de Comedie. Pînă atunci, dacă veți cumpăra revista, veți avea și cartea pentru autografe. Dacă nu, o veți găsi la lansare.

miercuri, 29 septembrie 2010

Cărți noi! Flioteea Barbu Stoian Trasoare de gînduri, Editura Semne

Cartea adună la întîmplare interviuri luate de autoare unor persoane diferite cum ar fi directorul institului de diabet „Paulescu” și prefectul județului Constanța, articole ocazionale publicate acum 17-18 ani și „Alte însemnări memorialiste (sic!) II”, dar nimeni nu ne lămurește unde ar fi partea I. Ordinea nu e nici cronologică, nici tematică, sînt adunate texte și puse în pagină vrac. Mai grav este că Editura Semne, despre a cărei lipsă de rigoare am mai scris, nu a făcut nicio tentativă de a organiza materialul, de a da o redactare și o corectură volumului. Acesta abundă de greșeli de tipar, de dezacorduri și de fraze fără niciun înțeles care lasă impresia că lipsesc cuvinte din ele. Autoarea a debutat în 1997, la 62 de ani, are acum 75. A fost totuși profesoară de română și încă la Școala Centrală, ceea ce ne face să credem că știe măcar gramatică. Probabil însă că anii i-au diminuat atenția și prezența unui redactor exigent era salutară. Așa, ea se prezintă fără apărare în fața trasoarelor ridicolului. Un articol despre Tache Papahagi la centenarul nașterii (nesemnificativ de altfel) e datat 1973 deși omul se născuse în 1892 și murise în 1977. Un pasaj sună astfel: „La aceste întrebări retoric formulate au dat răspunsuri...” Probabil cei care au răspuns nu s-au prins că erau retorice. „Memoria colectivă derulează pelicula cu imagni despre cel omagiat” și alte asemenea metafore schilodesc o carte și așa ca vai de lume. Totul e imprecis, lipsit de coerență, cantonat cu încăpățînare în amănunte ce nu prezintă niciun interes.

Cărți noi! Maria Niculescu - Clipa albă a zborului, Ed. Destine, Cu iola în larg, Ed. Amurg sentimental etc.

Cele două culegeri din 2010 urmează uneia ceva mai consistentă intitulată „Laguna albastră” (Ed. Perpessicius), apărută cu anul 2009 pe copertă dar cuprinzînd un text datat mai 2010. Cine să mai înțeleagă ce-i în mintea editorilor diletanți? Trei cărți într-un an, o recoltă frumoasă, s-ar zice. Din păcate sînt pagini de vorbe goale și de poeme în forme fixe pe care și un profesionist le-ar manevra cu greu (sonet acrostih de pildă). Iar Maria Niculescu e doar o amatoare care luptă din greu cu prozodia vrășmașă. Cînd o scoate la capăt onorabil cu ritmul și rima, se încurcă la acorduri și de sens nu mai poate fi vorba. Volumul „Cu iola...” conține ceea ce autoarea numește „poeme în stil haiku” - deși haiku nu e un stil - și cugetări amorfe. Cert e că avem niște texte de trei rînduri pline de haz involuntar: „Vis îmbobocit/ pe cerul după-amiezii/ primul nepoțel”. E clar pentru oricine că nepoțelul zboară! Sau: „Pe struna lui Strauss/ note îngemănate -/ vals nemuritor”. Curat ca la Hiroshima, aș spune, bănuind cît îl gustă japonezii pe Strauss. „Filing și aur/ - rază ruptă din soare/ și bobul de grîu”. Nu e clar dacă poeta a vrut să spună „Feeling” sau „Shiling”. Dar acela este „raza” și aurul o fi bobul de grîu. Oricum: vorbe puse pe hîrtie ca să fie, aproape nimic semnificativ, elucubrații cu licențe lexicale inutile gen „cremeni scînteinde” sau „aripe”. Ai zice că poeta nu e dusă cu iola, ci cu pluta. Chiar dacă în „Laguna albastră” (de fapt s-ar potrivi „laguna bălțată”, de la topica bizară: „îți șoptit-a”) sînt versuri mai cumsecade, e clar că autoarea face parte dintre acei autiști care nu își dau seama că în jurul lor chiar se scrie poezie, că ar putea citi și înțelege, că publicul are un tip de sensibilitate la care ei nu vor avea niciodată acces. Așa că scriu – trei volume pe an! - într-o tristă zădărnicie.

marți, 28 septembrie 2010

Cărți noi! Emil Lungeanu - Fantoma Shakespeare, Ed. Rafet * * *

Multe lucrări literare, apărute la edituri mici în tiraje minuscule poluează lumea literară cu bîzîitul lor de roi agasant de țînțari. Iată însă că, rar ce-i drept, apar în tiraje și condiții de difuzare nemeritate, precare cărți care ar merita cu totul altă răspîndire!
În aproape 400 de pagini, cu surse numeroase și citate bogate, cu alunecări în demersuri detectivistice, romancierul și dramaturgul Emil Lungeanu face o demonstrație pe care o dorește irefutabilă. William Shakespeare a fost o fantomă, o uriașă mistificare. Autorul textelor atribuite lui a fost Edward de Vere, conte de Oxford (1550-1604), iar persoana din Staford-upon-Avon pe nume Will Shaksper nu era decît un negustor incult, de nu cumva neștiutor de carte, un cîrpănos procesoman, care a dat rar pe la Londra, n-a urcat în viața lui pe scenă, și a murit lăsîndu-și fiicele analfabete. Cu o argumentație seducătoare, Emil Lungeanu respinge pe rînd toate celelalte variante de autori reali ai operei semnate Shakespeare, restrîngînd decis cercul suspecților al un singur punct: eruditul și umblatul conte de Oxford. „Fantoma” a fost inventată tîrziu, numai pentru că avea numele similar cu pseudonimul lui Oxford și condițiile istorice o cereau (găsiți în carte tot contextul, analizat cu minuțiozitate de fanatic de Emil Lungeanu). Argumentul cel mai tare, în opinia mea este afluxul de opere atribuite lui Shakespeare 1597 și 1603. Edward de Vere a murit în 1604. Pînă în 1607 nu a mai apărut nimic, iar pînă în 1622 doar sonetele și trei piese (în 1608-1609). Restul pieselor răsar brusc abia în 1622, după ce „fantoma” murise în 1616. De asemeni, referințele din sonete se opresc în anul 1603. Sînt multe alte argumente, abil întrețesute de autor care a studiat o bibliografie imensă. Desigur, punctul său de vedere a mai fost susținut și de alții, după cum a fost și contrazis. Meritul lui Lungeanu este de a fi detașat dintre numeroasele posibilități pe cea care i s-a părut mai probabilă și de a fi construit o cetate de argumente în jurul ei. Un alt merit al cărții este modul ludic în care istoricul prezintă lucrurile cele mai serioase. Revolta tinerilor conți din 1601 e prezentată ca „fronda unor elevi împotriva directorului școlii căruia îi sparg cauciucurile de la mașină” iar Essex „ca lider politic și militar era o catastrofă naturală”. Campaniile lui sînt „dezastre comparabile cu ciuma din 1348” iar „Coana mare” (Elisabeta I) are dreptate „să întoarcă foaia”. Hoinăreala improbabilă după autor a pretinsului autor în 1585 de la Straford la Londra (70 de mile) e ironizată ca „episod din Blackadder cu Rowan Atkinson în rolul principal”, ca „performață de Forrest Gump” iar dramaturgul ar fi fost Speedy Gonzales. În acea vreme, a isterie anglicane și a fricii de invazia spaniolă, explică autorul, călătoria aiurea, fără acte temeinice era pasibilă de spînzurătoare. Ca actor, Shakespeare nu avea șanse. Cu accentul lui de Warwickshire ar fi fost angajat la teatru „doar ca să vîndă pufuleți în pauză”. Cum un „gogoman” să fi avut un vocabular de 24 000 de cuvinte „fără să facă accident cerebral”? Cartea lui Emil Lungeanu e doctă, dar plăcută la lectură, combinînd gluma cu erudiția și construcția deductivă cu consultarea amănunțită a surselor. Bune sînt și traducerile proprii ale pasajelor din opera lui Shakespeare, alias Edward de Vere.

Primiri in USR la filiala București

Prin votul Consiliului USR din 24 septembrie 2010, au fost primiți în Uniunea Scriitorilor din România la Asociația Scriitorilor București următorii scriitori:

Critică și istorie literară
Alexandru Buleandră - stagiar
Nicolae Constantinescu- stagiar
Aurică Gh. Olteanu- stagiar
Nicolae Scurtu- stagiar
Simona Sora - titular
Leon Volovici- titular

Proză
Alexandru Păduraru - stagiar
Șerban Tomșa - stagiar
Daniela Zeca - stagiar
Ion Vianu - titular

Poezie
Stoian G Bogdan - stagiar
Daniel D. Marin - stagiar
Denisa Mirena Pișcu - stagiar
Teodor Răpan - stagiar
Doina Ioanid - titular

Traduceri
Ona Franz - stagiar
Mihai Gruia Novac - stagiar
Antoaneta Lilica Pleșa - stagiar
Constanța Ciocârlie - titular
Alexandra Coliban - titular
Irina Ionescu - titular
Teodor Palic - titular
Teodor Rogin - titular

Literatură pentru copii și tineret
Sânziana Popescu - stagiar
Oana Stoica Mujea - stagiar
Dănuț Ungureanu - stagiar
Michael Hăulică - titular

Felicitări tuturor și mult succes!

luni, 27 septembrie 2010

O cronică. Radu Voinescu despre "Fratele mai deștept al lui Kalașnikov”

În revista „Spații culturale”, mai puțin cunoscută pentru că e recentă, dar foarte serioasă și cu un sit elegant, criticul Radu Voinescu publică o cronică excelentă la volumul meu "Fratele mai deștept al lui Kalașnikov”. Deși este severă pe-alocuri, cronica identifică perfect temele, motivațiile și resursele textelor, găsind și filiații exacte la care niciun alt critic nu s-a referit. Citiți aici un text model pentru o cronică de întîmpinare.

Cărți noi! Alex Ștefănescu - Bărbat adormit în fotoliu - Întîmplări, Ed Curtea Veche * * *


După ce a publicat „Istoria literaturii române contemporane”, Alex Ștefănescu și-a permis cîteva cărți mai ușoare dar nu mai puțin reușite în care își valorifică simțul umorului, talentul literar, jovialitatea nativă și anii lungi petrecuți în lumea literară, în televiziune, în apropierea unor personalități despre care dezvăluirile sînt întodeauna interesante. În recentul „Bărbat adormit în fotoliu” (Editura Curtea Veche), criticul introduce întîmplări cu scriitori, unele cunoscute de prin jurnalele sale „secrete”, altele noi iar într-o altă secțiune alte întîmplări (fără scriitori, ca să zicem așa) la fel de amuzante și de pilduitore. Volumul este unul de schițe tip anecdotă, mai bun în partea despre scriitori decît cele, de altfel savuroase, scrise cîndva de regretatul Mircea Micu. Faptele relatate de Alex Ștefănescu au avantajul de a fi mai scurte și mai sarcastice. De asemeni, noroc sau știință de a aduce din condei, întîmplările lui Alex sînt spectaculoase. Unele, cunoscute fiind în lumea literară, nu s-au petrecut, după relatările altor martori, chiar așa. Nu are importanță! E vorba de literatură și literatura fără ficțiune... Uneori este posibil ca amintirea lui Alex Ștefănescu să nu funcționeze precis ori să combine impresii dintr-o altă perioadă cu cele la care se referă. Totuși, portretele de scriitori, dincolo de hazul intrinsec al întîmplării, sînt foarte reușite și contribuie la calitatea schițelor. Sînt autori de care Alex Ștefănescu a fost mai apropiat și care apar repetat: Nicolae Manolescu în primul rînd, căruia colegul său mai tînăr nu-i face un portret prea măgulitor în ciuda admirației care se întrevede. Apoi Gabriel Dimisianu, George Pruteanu, George Arion (prieten din copilărie), Nichita Stănescu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana. Unii confrați, altfel notorii, apar într-o lumină care le cade defavorabil: Octavian Paler (care perorează despre „mitologii subiective” în timp ce mănîncă singur căpșune fără a-și servi interlocutorul), Geo Bogza (care dă în 1958 unor copii, printre care și micul Alex, autografe stereotipe și ridicole: „Trăiască lupta pentru pace”), Cezar Ivănescu (vrea să-l bată pe Alex în ciuda diferenței copleșitoare de gabarit și se încaieră cu Mircea Dinescu care-și apără prietenul). Mai apar, semificativi ca prezență, Laurențiu Ulici, C. Noica, M. Sorescu, Marin Preda, Geo Dumitrescu, Adrian Păunescu, Augustin Buzura, Ileana Mălăncioiu, Grigore Vieru și mulți alții. Deși Alex Ștefănescu e un generos susțănător de talente, scriitorii mai tineri nu figurează în amintirile lui, poate pentru că n-au fost eroii vreunei întîmplări insolite. În ceea ce mă privește, am destule amintiri de la întîlnirile mele cu autorul și practic toate sînt plăcute, dar n-am de gînd să-mi scriu încă memoriile. El face în schimb bine că ne oferă aceste note semnificative și hazlii pentru că relatarea lor i se potrivește, cartea e sprințară și plăcută. I se reproșează lui Alex Ștefănescu că pierde timpul lui și timp de emisie al TVR ridiculizînd niște autori impotenți, sortiți anonimatului veșnic, în loc să dedice acest timp acordat cu zgîrcenie de mass-media, scoaterii din umbră a valorilor ce încă mai apar. Adevărul e la mijloc. Dar cu „Bărbat adormit în fotoliu”, criticul își ia revanșa, scriind, chiar cînd concluzia e negativă, despre autori de primă mînă. Și restul întîmplărilor narate de Alex Ștefănescu, ce nu se leagă direct de literatură, sînt nostime și nu numai atît: au un tîlc. El justifică trecerea lor pe hîrtie.

duminică, 26 septembrie 2010

Autori frustrați

Sînt asaltat de autori frustrați care îmi cer, unii, nici mai mult nici mai puțin decît „să recunosc” că „m-am delectat cu versurile lor” și apoi i-am criticat. Deși ar putea să se abțină măcar acum, cînd eu trec prin momente grele, acești impenitenți continuă să susțină zi de zi, în comentarii agresive și amenințătoare că textele lor nu numai că sînt bune. Dar mi-au plăcut și nu vreau să spun!

Deși numai de asta n-am chef acum, iată că scriu! Vreau să fie clar că am dreptul la opinie ca oricare cititor. M-aș bucura să mă fi înșelat asupra unora care nu știu să scrie. M-aș bucura să scrie bine, ca să nu mai fiu obligat să citesc aberații! Dar nu pot să fac abstracție de nulitatea lor. Autorul e o persoană publică și nu poate face abstracție de public. Nimeni să nu-și facă iluzii că vor citi și comenta numai cei cărora le plac textele lor. Scrisul e o confruntare cu opinia celorlați, cine nu o poate suporta nu e pentru meseria asta.

În materie de literatură s-a ajuns la culmi ale agresivității și nesimțirii. Volume mizerabile cu tiraje infime, scoase la edituri care nu exercită un minim control valoric, cărți din care nu se vinde probabil niciun exemplar sînt promovate de autorii lor ca niște capodopere. Cum poate să se pretindă scriitor un ins care nu admite opinia diversă a altuia? Poate cineva crede că scrie numai capodopere? Că nu mai are de învățat de la cineva cu experiență?

Mai mulți critici au relatat această experiență pe care o trăiesc și eu cu dezgust: volume primite cu dedicații glorificatoare sau umile, rugăminți fierbinți de a scrie „măcar cîteva rînduri”. Apoi, la cronica negativă (sau doar rezervată), un potop de înjurături, de amenințări, de turnătorii către alții, de ironii căznite la adresa celui care a avut onestitatea de a spune ce crede.

Să fie clar pentru toți șobolanii literaturii că mitocănia lor nu mă intimidează și că îmi voi spune opinia în mod liber. Dreptul de a o spune e libertatea mea cea mai prețioasă și nu voi renunța la ea. Nu oblig pe nimeni să-mi trimită cărți dar, odată ce le citesc, pierzînd un timp prețios, am dreptul și chiar datoria să-mi spun părerea.

joi, 23 septembrie 2010

In Memoriam. Dan Gârbea (15 martie 1933 – 23 septembrie 2010)


Dan Gârbea, tatăl meu, s-a născut la București la 15 martie 1933, fiind al doilea fiu al colonelului de artilerie Titus Gârbea (1893-1998), ulterior general, și al Silviei Gârbea (născută Câlniceanu, 1901-1979). A făcut școala primară în Germania și Suedia, unde tatăl său era atașat militar și și-a petrecut vacanțele la Bengești, Gorj, pe proprietățile bunicilor săi materni, confiscate în 1949, dar pe care le-a recuperat după 1992. A studiat apoi la Liceul Matei Basarab și la Institutul Politehnic București, Facultatea de Transporturi, Căi ferate. A absolvit ca șef de promoție după multe greutăți cauzate de faptul că era fiul unui general al Armatei Regale și al unei foste proprietare de pămînt. A ales o carieră tehnică tot din cauza condițiilor istorice, renunțînd la cultivarea talentului său excepțional de pictor. Același „dosar” i-a închis multe oportunități în carieră, în special acelea de a preda în învățămîntul superior, pentru care avea vocație, și de a se înscrie la doctorat. Nu a fost membru al partidului comunist și, cînd i s-a oferit să devină, a refuzat. A lucrat ca redactor la Editura Căilor Ferate și apoi ca instructor al Centrului de Perfecționare al Lucrătorilor din Transporturi, poziție marginală față de pregătirea sa. A devenit directorul centrului după 1989. Nostalgia pentru învățămîntul superior și-a moderat-o predînd mulți ani în regim de „plata cu ora” la Politehnică. A fost unul dintre pionierii utilizării calculatoarelor în inginerie la noi, încă de la începutul anilor 70, și al utilizării elementelor finite. S-a ocupat în special cu analiza numerică la probleme de rezistența materialelor și de transmiterea căldurii. În 1990 i-a apărut singura carte: „Analiza cu elemente finite”. Contractul cu editura l-a semnat pe 21 decembrie 1989 cu directorul acesteia Ion Iliescu. Începînd din 1992 a dus o luptă tenace pentru recuperarea proprietăților familiei. În 1998 s-a retras la pensie, dedicîndu-se administrării terenurilor recuperate, împreună cu soția sa. A publicat numeroase articole în revista „Magazin Istoric”, valorificînd memoriile tatălui său. A fost căsătorit cu Constanța Gârbea, inginer agronom, și a avut doi fii și un nepot. Fratele său mai mare, Mircea (1931-2009), care a lucrat în Ministerul Agriculturii, nu a avut copii.

miercuri, 22 septembrie 2010

Cărți noi! Cela Varlam - Sânge-albastru, sânge roșu, Editura Coresi *


„Să nu-mi luați temnița” (2005) este cel mai cunoscut volum publicat de Cela (Luminița) Varlam. Așa cum se știe, presupun, scriitoarea este fiica unui nomenklaturist de prim rang, un azi uitat Gheorghe Pană, membru al CePeEx, unul dintre cei ajunși „Gheorghe” de tineri, sub steagul partidului. În decembrie 89, Cela Varlam a devenit din fiică de ștab din Primăverii fiică de pușcăriaș (politic, orice s-ar spune). Volumul ei relatează experiența unui copile, adolescente, tinere trăite în lumea destul de bizară a zonei opulente dar bine înțărcuite a „conducerii de partid și de stat”. Romanul de acum este mai aproape de o proză de ficțiune decît precedentul, care se situa mai mult în sfera memorialisticii. Povestea începe foarte tare, palpitant. Un anume Petru Robuș, căsătorit printr-un „gentleman agreement” cu Tania, a fost traducător de nivel înalt, cunoscător la perfecțiune a șapte limbi, participînd în această calitate la întîlniri oficiale ori tainice ale conducătorilor înainte de 1989. A avut chiar o idilă cu o Inga, membră de vază a... Partidului Comunist din Suedia. Acum „retras din linia întîi” el îl caută pe Mirică, un instalator priceput la toate, reparator neprețuit al caselor nomenclaturii și îl găsește. „Foștii”, „tovarășii” îl păstraseră pentru a-l folosi pentru treburile pe care le făcea ca nimeni altul la noile sau vechile lor locuințe din cartierul Primăverii unde majoritatea își păstraseră situația locativă. Petru îl tocmește pe Mirică pentru a găsi un manuscris despre care nici el nu știe ce ar putea conține. Neverosimil de repede, Mirică îl găsește și i-l oferă. După găsirea manuscrisului, textul nu-și mai păstrează tensiunea și interesul. Autoarea mai valorifică pe-alocuri cunoștințele ei despre viața nomenclaturii, dar acțiunea nu mai e palpitantă. Ea se încurcă, ramificată în fire multiple, se scămoșează și romanul nu mai prezintă calitățile anunțate.

marți, 21 septembrie 2010

O aniversare de familie


Azi 21 septembrie 2010 se împlinesc 117 ani de la nașterea bunicului meu, generalul Titus Gârbea (1892-1998). Această zi, care este una de referință pentru familie, ar putea fi ultima pentru fiul său mai mic, Dan, tatăl meu, născut în 1933, aflat într-o stare gravă. Celălalt fiu, Mircea (1931-2009), s-a stins de curînd. În felul acesta încă o generație a familiei va dispărea, după cea anterioară care și-a încheiat existența în 1998 odată cu bunicul meu, cel mai longeviv reprezentant al ei. Unicul descendent în linie directă este în acest moment fiul meu Tudor Gârbea (născut în 2006) care sper că va duce numele și tradiția în secolul XXII. (în imagine Titus Gârbea).

Cărți noi! Adrian Georgescu - Sosirea spre Dumnezeu, Editura Sieben Publishing :( :(


Adrian Georgescu, născut în 1952, a debutat editorial abia în 2002. Dar de atunci a publicat în fiecare an între două și șase volume, unele fiind totuși doar ediții succesive ale aceleiași cărți. Romanul „Rebutarea omenirii” a ajuns în 2009 la a V-a ediție, deși mă îndoiesc foarte serios că vreuna dintre ediții a trecut de 200 de exemplare. Toate la Sieben Publishing care e, firește, editura autorului, după cum el e singurul ei autor. Ca orice scriitor însemnat, Adrian Georgescu a îndreptățit studii. Notorietatea exegeților lui Adrian Georgescu se oprește în pragul unor edituri precum „Amurg sentimental”, dar titlurile emană o cumplită gravitate. Astfel, Vintilă Anastasescu i-a dedicat lui A.G. studiul: „Modernitatea şi clasicismul romanelor georgesciene”, în ”Antologia Drumul cuvintelor”. Dacă veți întreba „care Vintilă Anastasescu?” veți putea afla de pe Google că e același care s-a referit elogios la volumul cu indimenticabilul titlu “Foşnet de dinţi” de Alexandra Cîrciumaru. Desigur, opera georgesciană a determinat și alte demersuri analitice, dintre care unul o descrie precis. E vorba de cel al Veronicăi Anghelescu, alt nume hipercunoscut, dar numai în lumea cenaclurilor pentru amatori. Ea zice, corect probabil: „Căci, spre deosebire de romanul modern – Zgomotul şi furia de William Faulkner, de pildă – unde fiecare voce narativă este bine ţinută sub control, îşi păstrează timbrul ei distinct, în romanul lui Adrian Georgescu vocile se acoperă uneori unele pe altele. Nu avem numai o pluralitate de voci narative, ci acestea sunt dedublate, incerte, cu apariţie fragmentară, refuzând, de cele mai multe ori, unificarea şi autoritatea unei voci dominante.” Adică, traduc eu, dintr-un roman de A.G. nu se poate înțelege mai nimic, nici măcar cine vorbește. Sosesc acum și eu la „Sosirea spre Dumnezeu”, construcție agramată pentru că sosirea presupune finalizarea drumului, prepoziția „spre” devenind improprie. Volumul este ininteligibil, cuprinzînd un fel de deliruri mistice organizate în capitole scurte și incoerente. Avem de pildă: „O avertizare” – „Vei plăti prețul”. Acest enunț definitiv, rezonabil de altfel, fie că e vorba de prețul benzinei sau al gigacaloriei, este „explicat” mai jos astfel, mărturisind imposibilitatea autorului de a scrie, lucru de care cititorul își dăduse seama mai demult: „Nu mai știu să-mi scriu dragostea în texte înfățișîndu-se oamenilor prin răsfirări de cuvinte aparținînd limbii române. Nu mai știu.” Curat! „Dar cunosc singurătatea din fiecare biserică a lui Dumnezeu aflată în conuri oranj – o trăiesc consemnînd-o în texte”. De ce, nene Anghelache? Dacă simți că nu mai știi să scrii, fapt evident și pentru noi, oprește-te! A.G. cugetă: „Trecutul și viitorul ți se dezvoltă simultan!” Nu sînt întrutotul de acord. De pildă textele de acest tip nu au niciun viitor, nici măcar subdezvoltat. Dumnezeu este „o emoție dincolo de cuvintele niciunei limbi”. A.G. mai zice „mi-am relaxat muzica lui mozart (sic! cu minusculă) ca pe un act sexual întrerupt cu brutalitate”. Deci muzica e un fel de mușchi al poetului, dar cum de se relaxează tocmai în cazul întreruperii brutale a actului? Așa cum am mai spus, există o lume literară paralelă, care imită exterior toate gesturile lumii literare reale: are scriitori, volume, edituri, reviste, comentarii critice și lansări de carte, ba și societăți literare. Lipsește doar un fleac: literatura. Dar, pentru cei din interiorul ei, însăilările paranoice îi țin locul perfect. E numai vina noastră că nu le pricepem. Căci spune A.G.: „Eu scriu totul. Altfel cum să mă spun pe mine vouă – surzilor. Orbilor.” Vai nouă, surzilor și orbilor, care nu auzim muzica de mozart cu m mic și nu vedem strălucirea lui Adrian Georgescu cu G mare!

luni, 20 septembrie 2010

Cărți noi! Laura Gherman - Suflet de tinichea, Ed. Karuna Bistrița

„Mi-am croit rochie metafizică/din filele unei cărți de estetică./ Cercei din fildeș transcendent/parfum, al compasiunii accent". În rest, poeta poartă "pantofii analizei, ochelarii epifaniei, contur de buze poezia”. Asta probabil pentru că e profesoară de filosofie (la Bistrița). În textul „Agent secret”, ea scrie cum „Racolată mi-a fost ființarea/ selectată ... sub acoperirea/ cerului și îngerirea...” Toate textele abuzează de puncte de suspensie, chestiune absolut de neînțeles ca și substantivul „îngerirea”. Ea are ce are cu „ființarea” care mai și înoată ("spre insula artei" printr-un "ocean al ignoranței"). Nu e clar dacă e ignoranța autoarei ori a altora. Respectiva „ființare întrebătoare” își află sensul în „căutarea căutării”. Dna Gherman mi-a dăruit cartea „cu respect” (scuzați ligamentul) și din poza de coperta a patra pare cumințică și cu ochi frumoși. Dar pot eu să nu-i spun adevărul? Anume că se definește perfect prin titlul ales: suflet de tinichea. Volumul mai e și dedicat memoriei tatălui său. Ce-o zice el, de acolo, de sus, despre isprăvile fiicei, că nu mai e lîngă ea s-o tragă de urechi?

Cărți noi! Ionuț Caragea - Poezii de dragoste, Ed. Fides :(

Un titlu orgolios! Dar, sub el, cel mai bun lucru din volumul lui Ionuț Caragea e prefața lui Corneliu Leu. Asta deoarece Corneliu Leu e scriitor, iar Ionuț Caragea nu este. Corneliu Leu scrie o prefață exemplară, atrăgînd atenția că n-are rost să umplem prefețele cu elogii false, că autorul mai are de învățat, că scrie destule prostii. El povestește bine cîteva anecdote pilduitoare despre aventurile spiritului creator pus în contact cu literatura amatorilor. E drept că Leu numără el însuși opt superlative pe care le folosește în legătură cu Ionuț Caragea, dar la final se căiește că le-a scris, așa că îl iertăm. Spun drept că, după prefața extinsă și hîtră a lui Corneliu Leu, pe care nu-l știam atît de talentat și corosiv, și după citatele alese de el, nu am mai avut chef să citesc și poezia lui Ionuț Caragea. Totuși am citit-o și am regretat. Parțial însă! Poetul este la al 14-lea volum publicat în 4 ani! Dintre care nouă numai la editura Fides, Iași! În ilustra editură și colecția ei Eidos (există un brand în jocurile pe calculator numit așa) au apărut autori ca Florin Țupu, Virgil Poiană, Nicolai Ciobanu, Teofana Botoșineanu. Unul și unul. Dacă mă gîndesc că poeți precum Ion Mureșan sau Ioan Es. Pop au publicat cîte două-trei volume în 25 de ani, diferența dintre ei și Ionuț Caragea îmi apare cu claritate: e una de ritm. Ionuț Caragea scrie cam așa: „La început a fost cuvîntul cu vîntul/ a călătorit și am rămas înmărmurit în măr murit”. El scrie un „vis cu purici” în care delirează astfel: „încă rătăcesc căutîndu-te pe nesfîrșita alee/ într-un vis cu purici îmi dau palme/ și prind alte posturi străine”. Uneori, poetul o dă pe muzică ușoară: „Iubito, /Aceata-i ultima noapte de dor/ După care o să mor”. Deseori nonsensul e total: „Laptele nopții/ sînul tău de heruvim îl cernea, (asta cu cernutul laptelui e ca dusul apei cu ciurul n. m.)/ la picioarele unui moșneag/ ce mă acompania confeti,/ îmi spuneam psalmul/ din gură de os.” Deci heruvimii au sîni, ceea ce rezolvă problema sexului îngerilor, dar cum „mă acompania confeti”? Și cum e o gură de os? Dacă aș primi la „Poșta redacției” asemenea aberații, l-aș sfătui pe autor să se ducă la un medic. Dar... Dar surpriza apare! Ionuț Caragea nu e un simplu grafoman, mai exact e grafoman, dar nu simplu. Pentru că iată ce strofă îi iese chiar în oripilantul „vis cu purici”: „lîngă tine liniștea turbează/ închizi ochii se aprind lumînările/ nădușesc icoane se-nfioară pereții/ ploaia aplaudă la fereastră”. Un poem începe: „ce zei și-ar vinde locul/ pe ultima noastră îmbrățișare?” Imediat după acest distih, poetul începe să delireze despre „mitra genunii”, „paingul orb” și alte tîmpenii. Care e adevăratul Ionuț Caragea, ținînd cont că se mai poate decupa, cam la două-trei texte, cîte un citat memorabil? Excluzînd cazul că omul e psihopat, el e victima unei erori de situare. Pur și simplu îi vin tot felul de impulsuri „poetice” și nu le poate selecta, lăsîndu-le să treacă spre hîrtie. Ce poet ar fi Ionuț Caragea dacă n-ar avea filtrele blocate!

duminică, 19 septembrie 2010

Cărți noi! George Arion - Crime sofisticate, Ed. Tritonic * * *


Nu orice crimă e demnă să figureze într-un roman polițist. Mai ales dacă este un roman semnat de George Arion. Nu că autorul s-ar fi blazat după atîtea și atîtea istorii misterioase și nu mai agrează decît „crimele sofisticate”. Dar ingeniozitatea sa de creator de situații limită e pusă mai bine în valoare de acțini care nu se întîmplă chiar toată ziua și umplu cîteva rînduri în paginile ziarelor de senzație. Așa că în masivul său roman, conceput în două părți foarte diferite, George Arion investighează cu mijloacele prozei cu suspans cazuri înlănțuite care compun la un loc un mare mister. În prima parte, criminalul nu este un infractor pus pe jaf sau răfuială, ci un justițiar care își alege victimele unor crime ingenioase după criteriul că ele sînt imune la pedeapsa legilor și chiar se cred mai presus de ele. Este un criminal – personaj pozitiv. E totuși un asasin cu sînge rece și de aceea trebuie anihilat. Eroul pozitiv-pozitiv îi întinde o cursă oferindu-i ocazia unei confruntări provocatoare, pe care, în mod normal, un ucigaș cu temperamentul acelui n-o poate refuza. Totuși, înțelegînd de ce i se dă ocazia unei întîlniri cu un mare rival pe care poate, eventual, să-l umilească, asasinul preferă calea inteligentă de a se stăpîni. Partea a doua este un decameron al poveștilor polițiste pus la cale de clienții permanenți ai unui bistro dintr-un orășel american. Nu e cazul, pentru păstrarea tainei, să insist prea mult a asupra acțiunilor din roman. E suficient să vă asigur că sînt cu adevărat ingenioase și pline de neprevăzut. Ceea ce trebuie subliniat este verva de prozator a lui George Arion, capacitatea sa de a inova într-un gen care pare că și-a atins limitele încă de pe vremea lui Edgar Wallace. Dar autorul nostru e optimist și entuziast și, spre deosebire de eroul lui, acceptă provocările. Ceea ce este foarte bine realizat la George Arion este fundalul realist pe care se țes poveștile, mai mult sau mai puțin verosimile, dar provocatoare de plăcere asemeni unor puzzle-uri complicate și antrenante.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Un plagiat incredibil! Victimă: Daniel Cristea-Enache!

La linkul acesta găsiți toată povestea care e de necrezut: un text al lui Daniel Cristea-Enache despre Grigore Vieru a fost copiat aproape cuvînt cu cuvînt. Dar asta nu ar fi nimic! Autorii unei antologii cu texte dedicate lui Vieru au cules ambele texte și le-au publicat în aceeași carte fără să-și dea seama. Editorii se pare că sînt tot mai competenți dincolo și dincoace de Prut. Numai academicienii apar ceva mai „furăcioși” dincolo! Îl compătimesc pe Daniel, dar îl și fericesc: un critic copiat cu nerușinare înseamnă că este citit și recunoscut. Și apoi să te plagieze un academician! Ce onoare, nu!

Cărți noi! Victor Martin - Țara lui Travian, Editura Cellina * *

În ultimii vreo cincisprezece ani Victor Martin a publicat vreo douăzeci de volume, predominante fiind cele de aforisme și romanele SF. Cel mai recent din prima categorie abundă în formulări sarcastice, multe nimerite. Experiența lui de a se exprima concis și paradoxal i-a creat probabil lui Victor Martin un reflex. Majoritatea aforismelor se referă la români, la situația politică și economică la zi, ceea ce, pe spații mari poate să inducă o anumită plictiseală pentru că, oricît de nostime ar fi unele secvențe, nivelul lor rămîne cel de anecdotă, ca într-o revistă de umor precum răposata „Urzica”. Cînd cugetările se ridică la generalitate, rezultatul este mai bun: „În Iad e oricînd loc pentru mai bine.” Ori: „Secretul e să fii posesorul unei prostii mai mari decît poți exprima”. Și încă: ”În ziua de azi, oamenii au foarte puțină imaginație: fiecare există numai în imaginația lui”. Cîteodată invenția se rezumă la jocul de cuvinte, dar și atunci sînt posibile enunțuri bine găsite: „Tot ce nu poate fi luat peste picior, poate fi luat pe sub mînă”. Este evident că într-un volum precum acesta, de-a dreptul masiv nu toate aforismele sînt la fel de reușite și din acest punct de vedere cred că Victor Martin își putea impune o autocenzură mai severă. Fie că este vorba de locuri comune care au o largă circulație, fie că este vorba de banalități, de scăderi proprii autorului, aceste momente ar fi putut fi evitate: „Trăim în România de parcă altceva mai bun de făcut n-avem”, „Politicienii români preferă sî învingă lamentabil”, „Perverși, politicienii își trag cîte un scaun”, „Ziua națională e așa cum ne simțim; ne simțim”. (? N.m.). Sînt cu adevărat și aforisme bune, dar și altele care nu au înțeles: „Deoarece este prohibită, vom interzice munca”. Care e sensul acestei tautologii? A scrie vreo 250 de pagini cu cîte 11-12 cugetări pe fiecare înseamnă să încerci să fii sclipitor de aproape 3000 de ori ceea ce, oricît de orgolios ar fi un autor, ar trebui să-l pună pe gînduri și să-l îndemne la moderație. Vina lui Victor Martin este excesul cantitativ. Dar ceea ce este de calitate în cartea lui trebuie remarcat și pus în evidență deși căutarea perlelor, al căror număr îl situez în jur de 300, în cele 3000 de scoici nu-i tocmai lucru ușor.

vineri, 17 septembrie 2010

Nicolae Manolescu calomniat în România liberă

Din partea Uniunii Scriitorilor din România s-a transmis ziarului România liberă ca și unor agenții de presă și posturi TV următorul comunicat:

„Dezmințire

Față de pasajul de mai jos, apărut în ziarul România liberă din 16 septembrie 2010 sub semnătura Sabina Fati și sub titlul „Cine este Vîntu și ce vrea el”, Conducerea Uniunii Scriitorilor din România dezminte categoric și declară calomnioase afirmațiile autoarei. Rugăm conducerea ziarului să publice această dezmințire fără întîrziere și la loc vizibil.

„Sorin Ovidiu Vîntu a devenit bogat cu ajutorul specialiştilor din serviciile secrete şi popular cu ajutorul marilor cărturari care au acceptat să primească din partea lui sume mari de bani în contul unor premii de excelenţă pe care a început să le dea în perioada de glorie a Fondului Naţional de Investiţii (FNI). De la Alexandru Paleologu la Nicolae Manolescu, foarte puţini au ratat ocazia să-şi asigure rente viagere sau colaborări bine plătite de Sorin Ovidiu Vîntu. Nici unul dintre ei nu s-a întrebat, nici înainte de căderea FNI, nici după, de unde are atâţia bani, aşa încât s-au aşezat satisfăcuţi în solda lui, devenind flori la butoniera acestui mecena.” (Sabina Fati)

Niciodata Nicolae Manolescu, revista „Romania Literară” pe care a condus-o sau Uniunea Scriitorilor nu au primit bani sub forma unor premii de excelență sau sub oricare altă forma de la numitul Sorin Ovidiu Vântu. În caz ca nu va reusi sa probeze afirmația sa calomnioasă, autoarea articololui va suferi rigorile legii.

Conducerea Uniunii Scriitorilor din România”

Comentariul meu: calomnia emisă cu inconștiență este periculoasă, ca și cea emisă cu rea credință. Imediat s-au găsit posturi TV care au reluat ideea că Nicolae Manolescu a primt bani de la Vântu, o minciună ordinară. Se putea verifica în 30 de secunde că N.M. nu a fost niciodată nominalizat sau cîștigător al premiilor de excelență al lui SOV. Cel care a cîștigat cu adevărat a fost Andrei Șerban, de pildă. Dar ce vină are chiar și el? Premiul a fost acordat de un juriu de personalități. De acum o să fiu atent, cînd sînt invitat într-un juriu sau mi se dă un premiu dacă banii nu sînt cumva primiți de la X sau Y?

joi, 16 septembrie 2010

Cărți noi! Mădălina Florea - Poeme cu supraviețuitor- Poems with Survivor RAWEXCOMS,

Mădălina Florea este anglist și turcolog, s-a stabilit la Amsterdam unde lucrează ca profesoară. Scrie poezii în limba natală și le traduce în engleză. Volumul care o are ca redactor și suporter printr-un text de copertă pe Passionaria Stoicescu, este unul corect și onorabil. Unele texte sînt confesiuni perfect transparente care au un lirism aproape involuntar: „Tînjesc să am copilul meu/ din sângele meu/ din pântecul meu/ semănând cu ai mei/ în dragoste,/ să-l văd plângând – râzând/căzând –ridicându-se/ alergând după porumbei”. Chiar neglijența acestei revărsări de gerunzii arată că poeta nu practică niciun tip de transfigurare, de elaborare. Unele texte sînt mici jocuri rimate care dau spre un suprarealism ludic, naiv: „Mă trece o apă și un pod,/ mă stoarce de vlagă,/ mă duce de naș și de mână/ bicicleta mea dragă”. În Amsterdam, bicicleta este un mijloc de transport uzual și ca urmare apare foarte des în poemele biografice ale Mădălinei Florea. Poemele ei, poeme de amator, scrise cu sensibilitate și fără pretenții de abisal și nici măcar de originalitate, sînt simpatice dar lipsite de tensiune și de viziuni.

Cărți noi! Cornel Ungureanu Șantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade, Ed. Cartea Românească * * *

„India mea este personalitatea lui Mircea Eliade” afirmă Cornel Ungureanu în primele pagini ale volumului Șantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade (Cartea Românească). Cunoscutul autor al Istoriei secrete a literaturii române a începu această carte, mai exact această căutare, în anul 1968. Din cuprinsul volumului aflăm tot felul de lucruri dar nu numai despre Mircea Eliade sînt fragmente de istorie (literară) reconstituită de Cornel Ungureanu dar și, mai ales, trăită de el însuși. Nici nu mai știm și oricum nu prea mai contează la un moment dat că el îl caută pe Mircea Eliade, sau că vrea să reconstituie acea căutare. Cornel Ungureanu se caută pe sine, se reconstituie pe sine căutînd „ceva” care este desigur duhul literaturii și al istoriei ei. Volumul este unul memorialistic cu timpii „acțiunii” jucați foarte vioi. Apar și multe personaje, numeroase dintre ele sînt scriitori contemporani, majoritatea dispăruți (Ioan Flora, Zigu Ornea, Geo Bogza și alții). Putem vorbi de personaje pentru că avem în față un fel de roman autobiografic, am pierde multă vreme încercînd inutil să situăm în speciile canonice această carte care trăiește prin două resurse majore: informația culeasă în patru decenii de autor și, mai ales, talentul lui de povestitor cu care reconstituie mediul uman și intelectual al lui Eliade dar și pe cel în care se desfășoară căutările proprii. Cornel Ungureanu de oferă un volum dezordonat, ca un veritabil șantier în lucru, dar plin de date interesante și mai ales fermecător scriptural.

miercuri, 15 septembrie 2010

Publicitate! ;) Sculele Bosch - garanția lucrărilor de calitate!



Lansare și vernisaj la Centrul Calderon


La Centrul Calderon al Primăriei Sectorului 2 a avut loc o manifestare deosebit de reușită la care publicul, foarte numeros, s-a putut bucura de ospitalitatea acestui excelent loc de întîlniri culturale. În cadrul foarte primitor al Centrului și în organizarea Societății Române de SF și Fantasy s-au desfășurat lansarea volumului SF Doi de Cristian-Mihail Teodorescu (Editura Bastion, Timișoara) și vernisajul unei expoziții de artă plastică de profil „anticipaționist” intitulată Other Worlds la care au expus artiștii Alex Popescu, Dragoș Jieanu și Ioan Dumitrescu. Amfitrioni au fost dna Mihaela Popescu, directoarea centrului Calderon și dl. Cristian Tamaș din partea SRSFF. Volumul de excepție al lui Cristian-Mihail Teodorescu, cuprinzînd proză nedrept etichetată de autor doar ca SF, a fost prezentat elogios de Angelo Mitchievici și Horia Gârbea. Au fost prezenți, printre alții, dna Irina Horea, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, scriitorii Michael Hăulică, Dănuș Ungureanu, Marian Truță și remarcabilul editor, „nașul” SF-ului autohton în ultimii ani, Cornel Secu directorul editurii Bastion. Dacă la lansare sala a fost neîncăpătoare, vernisajul a prilejuit sporirea publicului cu un număr însemnat de fani ai tinerilor artiști.

marți, 14 septembrie 2010

La pescuit


Pescuitul în bălțile de lîngă Dunăre este o mare plăcere chiar dacă uneori capturile sînt modeste. În cazul de față vreo 5 ore de pescuit s-au soldat cu vreo 60 de capturi însumînd cam 5 kg, 90% caras mărunt. A fost o zi foarte frumoasă și merită consemnată și aici. Sezonul abia a început.

luni, 13 septembrie 2010

Cărți noi! Cristian-Mihail Teodorescu - S.F. Doi, Ed.Bastion * * *


Aproape omonim cu autorul Medgidiei și nu atît de notoriu în literatură, Cristian-Mihail Teodorescu este la fel de talentat, dar aparține generației ulterioare (născut în 1966). Numai că, poate și ca o consecință a profesiei sale în care excelează, cea de fizician, proza lui are conotații S.F. Chiar titlurile volumelor sale afirmă orgolios acest lucru: S.F. Unu și, acum S.F. Doi. De fapt mi se pare că prin titlu autorul restrînge nedrept aria de interes și poate chiar publicul lucrărilor sale. Povestirile din S.F. Doi și nuvela Majoratul Ségolènei, care este prin dimensiuni și complexitate centrul de greutate al volumului nu se cantonează, așa cum este cazul tuturor realizărilor bune de anticipație, în stricta lume a anticipației științifice. Să luăm Majoratul Ségolènei și să observăm că este și tematic și prin verva polemică o realizare care se înscrie într-o serie a prozei anticipative de tipul distopiilor istorice ilustre gen 1984 ori Planeta maimuțelor. Autorul crează coerent și cu un sarcasm viguros o lume viitoare în care corectitudinea politică și abilitatea sexului slab duc la acapararea tuturor pozițiilor cheie de către femei. Acestea ajung să elimine apoi trîndavii și barbarii bărbați, reducîndu-i la o stare de animalitate, și își crează, prin inginerie bio-neuro-NHV, entități aproape biologice: Partandri, prototipuri de masculi perfecți. Pentru reproducere, îi încarcă periodic cu sperma dizgrațiaților „avortoni” și nou-născutele sînt păstrate și educate, iar eventualii băieți sînt trimiși în rezervațiile speciale unde se sălbăticesc. În caz de plictiseală, doamnele își schimbă partandrul ca pe un utilaj uzat. Tema e reluată în altă povestire iar o altă distopie imaginează o lume dominată exclusiv de performanța sportivă.
Și restul textelor au asemenea subiecte sumbre, chiar macabre - primul se numește chiar Moartea domnului Teodorescu dar dau dovadă și de ingeniozitate și de acuratețe stilistică. Viitorul nu sună bine la Cristian-Mihail Teodorescu, dar literar proza este reușită iar avertismentele pe care le lansează sînt perfect articulate logic: lumile create sînt poate puțin probabile, dar - vai! - atît de posibile! Așadar, prin tematică, stil, complexitate, povestirile lui Cristian-Mihail Teodorescu se înscriu ca un pas foarte serios peste granița și așa tot mai aproximativă dintre anticipația (științifică sau nu) și main-stream, alăturîndu-se altora de acest tip, fantastice, scrise în ultima vreme de Bogdan Suceavă - Vincent nemuritorul – Florin manolescu, Doina Ruști, Liviu Radu. Fantasticul aparține intrinsec literaturii și nu cred că vreo etichetă de genul „S.F.”, căci nu e decît o etichetă lipită acum chiar de autor, îndreptățește judecata critică la o altă abordare decît textele realiste. Cristian-Mihail Teodorescu este un autor citibil și citabil de literatură.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Cărți noi! Stelian Țurlea - Trei femei, Ed. Cartea Românească * * *


Profesionalismul binecunoscut (și din fericire recunoscut de public și critică) de romancier al lui Stelian Țurlea îl ajută să scrie într-un ritm amețitor roman după roman și, pentru a nu se plictisi, dar și pentru că poate s-o facă, aceste volume sînt foarte deosebite ca tematică și stil. Să nu fie nicio asemănare între acest „Trei femei” (Editura Cartea Românească) și mai pateticul ”În absența tatălui”, cu atît mai puțin vreo legătură între el și ludicul „Arunc-o pe soră-mea din tren” și policierul moralizator dar și parodic „Greuceanu”? Asta pentru a cita doar patru titluri din cele pe care Stelian Țurlea le emană neobosit. O legătură există, chiar dacă romancierului e clar că nu îi place monotonia și respinge cantonarea într-un registru îngust. Ea stă în instinctul de jurnalist al lui Țurlea care atacă teme de un interes acut pentru public și avînd neapărat o doză de senzațional pe care el o și speculează corect din punct de vedere stilistic fie că e vorba de reportajul sentimental ca în Absența..., thrillerul eroic din ”Greuceanu”, epica senzațional-mondenă cu, complicații sentimentale și inserturi de limbaj trendy din „Arunc-o pe soră-mea...” În „Trei femei”, romancierul ține treaz interesul cititorilor printr-o relatare iscusită, invers cronologică, a biografiei a trei femei: Anca, mama ei – Irina și mama adoptivă a acesteia – Vitoria. Destinul lor se derulează în intervalul 1950-2005 din momentul cu care se încheie cartea: cel al arestării Marei, mama Irinei, și trecerea acesteia în grija Vitoriei și pînă la moartea Irinei însăși care întrerupe călătoria prin care Anca încerca să-și îndeplinească visul de a dansa într-o companie din Irlanda. Așadar personajul central și la propriu este Irina, cea a cărei existență se confundă cu perioada comunistă din România și primii 15 ani de grea „tranziție”. Un aspect inedit al romanului este că, pentru a contura și mai bine epoca la care se referă, Stelian Țurlea menționează persoane reale ce nu devin personaje secundare ale cărții dar interferă incidental cu acestea. Un fapt indiscutabil este că, dintre prozatorii români de azi, Stelian Țurlea este unul care se pricepe foarte bine să creeze personaje feminine și chiar să le dea cuvîntul ca naratori, punîndu-se cu succes în locul lor. O dovedesc și cele „trei femei” ale cărții dar și alte personaje din roman. Acesta are suspans, are dimensiune socială dar și povești de dragoste, e într-un cuvînt o carte captivantă, lesne de citit fără a fi reductivă sau a apela și la efecte ieftine. Reproșul care se poate aduce este rezolvarea cam precipitată și bruscă, dezvăluirea, în numai cîteva pagini de final, a punctului de pornire și al „cloului” acțiunii (nu are rost ă-l dezvălui aici) precum și faptul că protagonista care realizează acel big-bang, tratat de romancier ca deznodămînt, nu prea pare potrivită pentruceea ce îi atribuie, spectaculos, autorul. Este un punct de vedere pe care cititorii, pe care îi invit să parcurgă cu încredere cartea, îl pot împărtăși sau nu, dar este sigur că pînă la numitul final vor avea destule satisfacții. Concluzia: Stelian Țurlea se pricepe la femei.

Un caz de acord în număr

La o postare anterioară, s-a găsit un anonim (firește!) să-mi reproșeze o pretinsă eroare de acord în fraza:

„Am regăsit prin jocul inefabil AL ascunderii și reapariției intempestive ALE cărților din biblioteci un volum din 2009...”

Desigur, puteam să am o scăpare de taste sau chiar de sens. Nimeni nu e perfect. Dar în speță reproșul nu se susține. Să deslușim: JOCUL este AL ascunderii și AL reapariției iar ASCUNDEREA ȘI REAPARIȚIA sînt ALE cărților. Deci posesorii sînt cărțile și obiectele posedate sînt două. Mai e ceva?

La Mulți Ani lui Mihail Gălățanu!


La 11 septembrie (zi nefastă unora) caut să uit de cele rele amintindu-mi că este aniversarea nașterii, în 1963, a unui minunat poet și prieten: Mihail Gălățanu. Îi urez La Mulți Ani cu toată afecțiunea! În onoarea talentului și vitalității lui, citez festiv din puternicele sale versuri cîteva care celebrează tocmai viața!

„Nu voi muri din cauza morţii mele/ ci din cauza vieţii voi muri.// Viaţa îmi va ajunge la gât/ şi mă va sugruma, mă va îneca. Viaţa îmi va hăpăi/ mărul lui Adam./ De prea multă viaţă or să ţâşnească afară rinichii mei/ şi plămânii mei, cu mâinile lor, îmi vor crăpa cuşca toracică/ să iasă afară şi să trăiască de capul lor." (...)

"O dată îţi aruncă viaţa asta organele-n aer/ şi eşti terminat. O dată/ clocoteşte şi pulsează/ şi îţi împinge ochii din orbite afară/ şi unghiile din locaşul lor sidefiu. O dată/ te pomeneşti că te bufneşte viaţa pe gură,/ te boboteşte rău,/ îţi pătează cămaşa/ îţi împurpurează jaboul." (...)

"Adevărat îţi spun:/ nu trage astfel nădejde, / nici nu cobi:/ de mâna vieţii tale-ţi vei da duhul./ Iar nu de mâna morţii tale vei muri."

marți, 7 septembrie 2010

Cărți noi! Ofelia Prodan-În trei zile lumea va fi devorată, Ed. Paralela 45 * *

Ofelia Prodan este tipul de poet cu care se poate sta de vorbă, chiar cu plăcere. Este o persoană serioasă și lipsită de aroganța pe care o au sau doar o afișează poeții tineri cînd discută cu și despre „expirații” care i-au precedat. Desigur că ea are, ca orice poet, o obsesie a poeziei și o solidă încredere în scrisul ei. Această încredere o duce la lucruri bune ca și la rele. Volumul recent, al patrulea dacă nu greșesc, are un titlu incitant, puternic și amineințător: În trei zile lumea va fi devorată dacă... Ei, desigur - încerc eu o interpretare poate abuzivă - dacă biata lume nu-și va deschide porțile triumfal la primul ciocănit al poeziei (al poeziei Ofeliei Prodan mai ales). Însă, cum știm, de la Minulescu „poarta a rămas închisă, la glasul artei viitoare”. „Era prin anul una mie și nouă sute opt, îmi pare”, dar mare lucru nu s-a schimbat de-atunci. Interiorul volumului e mai puțin belicos decît titlul. El cuprinde patru cicluri de poeme „cu personaje” dintre care primul („Poemele unui cărăbuș bătrîn”) cuprinde texte care prin dispunere, dimensiune și narativitate se apropie de proză. În celelalte trei secțiuni, epicul e mai fracturat, apar mai multe metafore, dar se păstrează ceva din spiritul prozei. Primele secvențe, mai ales, sînt mici parabole amintind de unele dintre poemele lui Cristian Popescu, de unele texte ale Norei Iuga și, mai încoace, de Simona Popescu, Diana Manole și Saviana Stănescu. Față de cei amintiți, lipsește ironia și lipsesc unele efecte comice. Desigur, și sensurile sînt altele, iar în ciclurile Savelciuc, Noul Mesia (un nebun, Răpan, care se crede Mesia – nicio legătură cu simpaticul poet omonim) și Mașa, apar personaje urmuziene („infraumane” le numește inspirat Paul Cernat) ducînd cu gîndul la Urmuz dar fără strop din ghidușia acelora. Siguranța de sine și o anumită încrîncenare în practicarea poeziei o fac pe Ofelia Prodan să izbutească unele scenarizări, dar tot ele o fac, atunci cînd s-ar simți nevoia unei deschideri prin detașare ludică, să rămînă la nivelul unor compuneri neutre, inerte chimic în raport cu cititorul. Mașa de pildă, creatura monstruoasă care va devora lumea în trei zile dacă nu i se dă mîncare (și dacă i se dă e tot una căci i se oferă tot fragemente ale lumii) s-ar cuveni poate descrisă uneori fără continua gravitate a poetei. Dar mai ales în prima parte a cărții se simte nevoia unei schimbări a registrului „narativ” și o finalitate unor „întîmplări” care rămîn niște scenarii suprarealiste blocate în ele însele. Așa e povestea lui Fiodor care stă toată ziua, toată viața în pat. Într-o zi patul se ridică cu el cu tot și izbește pereții înfricoșîndu-l. La fel Behemot, nume diabolic, apare și dispare dintr-un oraș fără a cere nimic, lăsîndu-și doar cizmele în mijlocul străzii. Sensul rămîne obscur, povestirea e plată. Așa cum spuneam, încrederea în arta sa, care dă vigoare și plasticitate textelor în care Ofelia Prodan a găsit ideea de speculat și poate construi coerent, este neprielnică altor părți, unde autoarea clădește la fel, dar nu mai are de speculat niciun înțeles important. Bilanțul final este unul pozitiv însă, desigur, modalitatea pe care se întemeiază volumul nu mai poate fi utilizată în continuare, în noi texte, fără inovații semnificative.

luni, 6 septembrie 2010

16000 de vizitatori

Am observat că acum cîteva minute contorul a ajuns la 16 000 de vizitatori a acestui blog. Mulțumesc tuturor pentru interes și voi căuta să am postări frecvente și interesante pentru dvs.

Eminescu înfrunzind și în pielea goală





Un comentariu al romancierului Șerban Tomșa mi-a amintit de clișeele emise ca sentințe didactice despre „Luceafărul poeziei”, „Ceahlăul prozei” etc. Alte clișee propagate intens și preluate fără discernămînt de „populație” sînt ipostazele plastice ale poetului Mihai Eminescu despre care știm vag cum arăta (doar patru fotografii dintre care e speculată intens numai una, cea „astrală” de la Viena). Înfățișarea poetului e asociată abuziv cu motive vegetale, chipul lui înfrunzește constant în diverse aberații kitschiforme ale artei plastice.
Cum se știe, Eminescu nu a fost un autor de pasteluri ca Alecsandri sau Topârceanu. Natura este la el un cadru romantic justificat și de faptul că la jumătatea secolului al XIX-lea la noi peisajul urban era mult redus față de natura vegetală dezlănțuită și despre care G.Călinescu însuși scrie că, și pe la 1910 inunda Bucureștiul în curți nesfîrșite. Din nefericire nu mai e cazul acum!
Un Eminescu vegetal e o viziune, înainte de a fi kitsch, inexactă ca referință. Dar și mai ciudate sînt ipostazele plastice ale unui Eminescu nud sau aproape nud. Cea mai celebră aberație de acest fel o reprezintă sculptura lui Gh. Anghel din fața Ateneului Român. Statuia reprezintă un bărbat tînăr și înalt (Eminescu avea se pare puțin peste 1,60 m), în pielea goală, purtînd pentru salvarea decenței un fel de ștergar în jurul mijlocului.
Insul din statuie nici nu e, poate, pentru artist, Eminescu însuși, ci mai degrabă o poză adolescentină, un prototip de erou romantic. Ar fi de sperat acest lucru pentru binele sculptorului, pentru că altfel ar fi bizar! Într-o epocă de mare pudibonderie, în care Maiorescu, mergînd în trăsură fără pălărie (pentru că o pierduse la Cameră) era suspectat pe loc de demență, cine putea să-l vadă pe Eminescu îmbrăcat atît de sumar? Desigur, orice om avea, și în secolul XIX, și în prima parte a celui de-al XX-lea, momentele sale inevitabile de nuditate. Dar de ce niciun artist nu și-i imaginează (Doamne ferește!) pe Sadoveanu, Iorga, Coșbuc, Creangă sau Caragiale dezabiați? Tratamentul e rezervat exclusiv lui Eminescu! Îi acord cu larghețe răposatului Anghel (1904-1966) premisa de nevinovăție în sensul că tînărul despuiat nu e Eminescu, ci o efigie a romantismului.
După Anghel, tot felul de plasticieni mai mult sau mai puțin amatori și-au imaginat un Eminescu gol pușcă. Doar mitizarea excesivă a poetului național i-a ferit pe succesorii săi zeificabili Nichita Stănescu și Mircea Cărtărescu să fie victime la rîndul lor. Mă gîndesc cu înfiorare că, poate, dacă amplificarea kitsch-ului continuă, în secolul XXII, intrarea în Cișmigiu ar putea fi străjuită de un Cărtărescu gol și androgin ilustrînd postmodernismul.
De la Eminescu, nuditatea s-a extins și la personajele sale, ilustrații la poeme precum „Lacul” (vezi foto) prezentînd cu dărnicie perechi de sîni și de fese luminate de „zeița nopții moartă”. Pe sub poartă – ar fi de adăugat.

P.S. Titlul spectacolului - montaj literar de la Radio: Eminescu- Luceafăr mistuit (vezi afișul) e și el kitsch și arată un Eminescu... nedigerat cum trebuie. Trăiască indigestia în mațele profanatorilor!

duminică, 5 septembrie 2010

Acesta e kitsch-ul! Luat din viață

Vasile Ursache Epistole către Hefaistos, Ed. CD Press :(

Am regăsit prin jocul inefabil al ascunderii și reapariției intempestive ale cărților din biblioteci un volum din 2009 cu ceea ce autorul, poet bucovinean, numește „vitralii poetice neobizantine”. Sînt de fapt niște sonete intitulate „epistole” și numerotate, care în plus sînt datate și însoțite în subsol de niște lungi și inutile „explicații” despre geneza fiecărui text și despre semnificația lui. Este cum nu se poate mai trist să vezi cum un intelectual (fost ofițer de interne, dar orișicît…), abia trecut de 50 de ani, deci aparținînd biologic generației 80, se obstinează să fie vetust și neinteresant. Chiar dacă în aceste epistole ar fi vreo idee, tratarea într-o prozodie căznită, cu rime voit spectaculoase, în fapt cu sonorități artificiale, o anulează. Poetului îi mai scapă și cîte o recunoaștere că este doar „un gol” în „hăul” final, în stanțe la fel de chinuite: „Înaintez în timp ca seva-n iarbă./ Prin mine, ce sporește nu-i al meu- / bicisnic, rudă lui Epimeteu,/ un gol în hăul ce-o să mă resoarbă”. Iată cum gura păcătosului recunoaște că prezența lui anulează orice... spor și videază totul. După a cincea epistolă în metru identic, simți cum sunetul mereu același și succesiunea imuabilă a rimelor îți bat în cap ca niște ciocane sau ca un tam-tam, anesteziind totul. Explicațiile prolixe și emfatice la poeme sînt pline de imagini kitsch („Luna își ridica obrazul de patriarh” și poetul deslușește pe ea „conturul unui cerb bătrîn” și așa mai departe). Ilustrațiile (de Valeriu Stihi) sînt și ele culmea kitschului: fecioare despletite cu ochi visători și coapse de amazoană, arme albe în pumni de troglodiți, flăcări care țîșnesc aiurea din coloane ionice. Aceste mostre de mediocritate plastică ilustrează perfect, de fapt, versurile decepționante ale lui V. Ursache – cel ce se identifică lui Hefaistos fără să-și dea seama că armele pe care pretinde că le forjează ca o zeitate sînt din carton și staniol, iar focul e doar un smoc de fîșii din hîrtie creponată. Butaforie ieftină! „Învață-mă, Hefaistos, liantul/ ce-mbină Veșnicia cu Neantul” cere poetul fără priceapă că artefactele lui nu se pot lipi decît cu pelicanol.

joi, 2 septembrie 2010

Să vă faceți cruce. Cu ambele mîini

”Am scris aceasta carte cu intentia de a arata lumii Calea catre Dumnezeu, catre revelarea Sinelui. etc. etc.” Semnat: Messia Iisus Hristos

Acesta e mesajul care vă îmbie să citiți cartea ”Messia Iisus Hristos - Autobiografie”!

Există și situl messia.ro care promovează autobiografia de mai sus, presupun romanțată, a Mîntuitorului!
Cum încă nu s-a deschis cerul să îi trăznească pe păcătoșii cu situl și cartea, presupun că Sfinția-Sa e ocupat (dar nu cu scrisul) sau nu bate cu bățul.

miercuri, 1 septembrie 2010

Sărmanul Eminescu!

La acest link puteți vedea în numai 45 de secunde o unică și irepetabilă revărsare de kitsch și neam-prostie dedicată „celui mai mare prozator (sic!) român supranumit Luceafărul... poeziei (sic!)”. Dacă este cineva în stare să facă un „omagiu” mai de prost gust unui poet îmi scot pălăria. Socot însă că nu e cu putință. Judecați singuri.

Literatură română de 0,1 Euro!



Piața cărții de literatură română în România este la nivelul a 10 Eurocenți pe cap de locuitor și an. Calculul a fost făcut la Uniunea Scriitorilor de scriitorul și economistul Varujan Vosganian, dar poate fi refăcut de oricine. Datele problemei sînt simple: piața de carte în total este de 20 milioane Euro pe an din care se estimează că 10% e literatură autohtonă (estimare cam optimistă în opinia mea). La o populație de 20 de milioane rămîne cum am stabilit: 10 c / locuitor și an. La calculul făcut de dl. Vosganian replica mea a fost că îmi doresc să îl cunosc pe românul care a cheltuit cei 10 cenți ai mei, întrucît eu în 2010 nu am cumpărat nicio carte de literatură română. Autorii mi le-au oferit cu o dărnicie care exasperează pînă și personalul oficiului poștal unde îmi am căsuța. Evident că la cutia postala de acasă, la bloc, nu încap decît facturi - ceea ce spune ceva despre stilul de viață românesc: a fost dimensionată numai pentru facturi și somații, nu pentru cărți. Ulterior mi-am dat seama că am exagerat: am cumpărat totuși vreo 30 de volume din colecția BPT care apare cu Jurnalul Național.

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog