duminică, 31 octombrie 2010

„Kalașnikov” la numărătoarea steagurilor

Două pertinente și echilibrate recenzii, Angelo Mitchievici (Ex-Ponto) și Viorica Răduță (Viața Românească), încheie probabil seria de comentarii de primă instanță la volumul „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov”. Le mulțumesc celor doi autori care au dezghiocat cu finețe sensurile textelor și nu a fost ușor, căci e vorba de povestiri divergente. La șase luni de la apariție, volumașul (că abia trece de 100 de pagini) a fost bine primit, deși neconcesiv, ceea ce mă bucură. Trecînd peste simple anunțuri ale apariției, enumăr bibliografia lui critică, atîta cîtă mi-e cunoscută, și explim gratitidinea mea autorilor:

Lucia Verona (Săptămîna Financiară), Andrei Terian (Ziarul Financiar), Daniela Sitar-Tăut (Poesis), Irina Petraș (România literară), Șerban Tomșa (Luceafărul de dimineață), Gabriel Coșoveanu (Ramuri), Radu Voinescu (Spații Culturale), Doina Ruști (Convorbiri literare), Daniela Olguța Iordache (Litere), Mădălin Roșioru (Tomis), Ruxandra Bularca (Steaua), Emilian Galaicu-Păun (Europa Liberă, Jurnal de Chișinău), Angelo Mitchievici (Ex-Ponto), Viorica Răduță (Viața Românească), Ștefan Ion Ghilimescu (Argeș).

Dintre revistele culturale mai însemnate nu s-au pronunțat încă doar Vatra și Observator Cultural. Comentatorii au fost unanimi în opțiunea lor pentru „Întoarcerea tatei din război. Subiecte” ca fiind piesa cea mai bună a volumului. Angelo Mitchievici a fost singurul care a identificat explicit sursa titlului acestei proze: o povestire prăfuită a lui Alexandru Sahia. În final mulțumirile mele se îndreaptă și spre editor: poetul Mircea Petean de la „Limes”

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Rață 3 D


Am rămas dator încă din 12 aprilie, cînd am publicat doar poza, cu rețeta la Double Delicious Duck - Rața 3 D. O public acum cu nostalgia cuvenită, căci regimul nu-mi mai permite decît să o gătesc, nu și să o încerc.

Rață 3 D (cu portocale, dublu delicioasă)

Pentru patru porții:

4 pulpe de rață
6 portocale mari
250 g morcovi mici (baby carrot)
6 ciuperci albe mari
250 ml vin alb sec
100 ml cointreau sau coniac mai dulce
150 g unt slab
50 g ulei de floarea soarelui
4 foi de dafin
10 g piper verde
10 g piper negru
20 g sare
păturnjel verde
3 g chilli (opțional)
3 g curry (opțional)

Se rade coaja a patru portocale, ce se storc, preferabil manual. Pulpa rămasă se scote de pe coajă. În unt topit, cu puțin ulei, la foc foarte mic, se călesc moderat morcovii cu ciupercile tăiate, coaja rasă și pulpa de portocală. Se scot cele călite, se pun într-o tavă mai înaltă, cu capac, pentru cuptor. În grăsimea rămasă se călesc acum bine pulpele de rață. Se așează în tavă, pe legume, se adaugă jumătate din sucul de portocale și puțină apă. Se acoperă tava și se dă la cuptor, la foc mediu, 20-25 minute. Se prepară un sos din jumătate din sucul de portocale, vin, cointreau, piper, sare, foi de dafin, eventual un praf de chilly și curry. Sosul se adaugă peste rață, care s-a copt parțial, în 2-3 etape, la cîte 10-15 minute. La fiecare adăugare se întorc pulpele, lăsînd tava fără capac. Se servesc pulpele de rață garnisite cu ciuperci, morcovi, felii rotunde din portocalele rămase și pătrunjel. Sosul va fi servit separat, înfierbîntat în boluri. Se poate adăuga orez fiert, separat.

vineri, 29 octombrie 2010

Legende, legende


La anunțul meu despre „Festivalul Ion Cănăvoiu” din Gorj, implicit despre premiul primit de mine, un (etern) Anonim mi-a trimis un comentariu care m-a amuzat. Îl reproduc mai jos împreună cu răspunsul meu. Ceea ce mă umple de mîndrie e că pînă și locul nașterii mele a devenit subiect de legende (cel real fiind o banală maternitate bucureșteană).

Anonim:
„Jurizare subiectiva, Cepoi si Gârbea fiind originari din aceeași localitate gorjeana
Gârbea e un scriitor modest
alții trebuiau sa ia acest premiu”.


H.G.:
@ Anonim
Nu "alții". Corect era: "toți ceilalți"! :)
Nu știu unde s-a născut dl. Cepoi, dar eu m-am născut în București ca și tatăl meu, ca și trei dintre bunicii mei. Mama tatălui meu, da, s-a născut la Tîrgu Jiu în 1901. Dar nu numai dl. Cepoi a jurizat ci Ștefan Cazimir, G.Corbu, Al. Păsărin etc. Plus că nu am rugat pe nimeni să-mi dea premiu, ci am fost rugat să-l accept, ceea ce am făcut din prietenie pentru dl. Cepoi.
Un singur lucru e adevărat în comentariul dvs.: sînt un scriitor modest. Ceea ce se găsește cam rar, vorba lui N. Breban. Majoritatea sînt slabi rău. :)

joi, 28 octombrie 2010

Întrunirea Juriului Asociației Scriitorilor din București

Juriul ASB s-a întrunit la data de 27 octombrie la sediul Asociației și a luat în discuție volumele publicate în 2009 care au fost depuse pentru a candida la premiile ASB. Decizia definitivă a juriului va fi luată pe 3 noiembrie. Premiile ASB pe 2009 vor fi acordate cu sprijinul Primăriei Sectorului 2 și al revistei Săptămîna Financiară. Conform regulamentului:
1. La competiție pot participa numai membrii ASB și autorii aflați la debutul absolut.
2. Juriul nu ia în discuție decît cărțile depuse explicit pentru a fi evaluate.
3. Participă numai volume publicate în limba română.
În acest an, pînă la expirarea termenelor anunțate din vreme în presă și pe siturile USR și ASB au fost depuse următoarele volume (lista completă pe blogul ASB).

miercuri, 27 octombrie 2010

In Memoriam Ștefan-Andrei Damian (1962-2010)


Am primit cu tristețe vestea morții colegului meu de generație Ștefan Damian, cunoscut ca poet sub numele de Andrei Damian, fost director al Direcției pentru Cultură, Culte, Patrimoniu a Primăriei București. Andrei Damian a fost membru fondator al Cenaclului Universitas, coordonat de profesorul Mircea Martin și secretar al acestuia de la înființare (1983) și pînă în 1986. I-au urmat Cătălin Țîrlea, Caius Dobrescu și Fevronia Novac. Pînă în 1990 a publicat poezie în reviste studențești și literare, a obținut numeroase premii dintre care cel mai important la Festivalul Național Sighet în 1987. A publicat un singur volum de versuri: „Lumea pe care noi o bănuim” (Ed. Phoenix, 1994). A fost prezent în antologii de poezie ale generației 90. Andrei Damian a murit luni 26 octombrie în urma unui accident rutier petrecut cu cîteva zile înainte.

Familia mi-a comunicat că slujba de înmormîntare va avea loc joi de la ora 11 la Biserica Amzei.

marți, 26 octombrie 2010

Cărți noi! Ioan Groșan- Un om din Est, Ed. Tracus Arte * * *


Despre romanele importante se spune mereu că nu sînt romane. Această butadă nu mai știu exact cui i-a fost atribuită, dar e corectă numai în unele cazuri. Gura tîrgului, care e uneori mai precisă în rezultanta ei decît a criticii, a negat primului roman al lui Groșan însăși categoria „roman”. Povestiri da, și autorul neuitatelor „Caravana cinematografică” și „Trenul de noapte” e situat incontestabil pe podiumul generației sale, roman ba! Dar parcă și autorul volumului „Un om din Est” se ferește să urmeze cutumele romanului. Nu încadrarea în specie e cazul să ne preocupe, de altfel, ci reușita prozei. Groșan își fragmentează „romanul”, cît este, cu povestiri autonome pe care personajul central, Nelu Sanepidu, după poreclă, le relatează în scris prietenului, rivalului și confidentului său Iuliu. Toate aceste povestiri sînt episodele unui „jurnal erotic” al lui Nelu. Ne putem întreba, en passant, prin ce (că din carte nu rezultă) e Nelu atît de seducător încît, în urma unor farse, ingenioase și savuroase de altfel, ori a unor simple întîlniri femeile de tot felul îi cad în brațe. Dar peste tot, excesele erotice și bahice ale personajelor centrale și episodice mărturisesc, prin disperarea și desfrînarea lor, lipsa de speranță a ultimilor ani ai „epocii de aur”.
Un rol însemnat îl are talentul de povestitor al autorului, împrumutat personajului narator Nelu în fragmentele pe care le scrie pentru a le trimite prietenului său (de fapt acela, pe nume Borna, e scriitorul) și care derutează amatorii de, poate, scrîșnete creatoare pentru a identifica romanul. Multe romane însemnate ale literaturii noastre sînt înșiruiri sau suprapuneri de povestiri relativ autonome (Groapa lui Barbu, Moromeții, Cronica de familie). Groșan alternează decis, premeditat planul narațiunii la persoana a treia cu secvențe din „însemnările erotice ale lui Nelu Sanepidu” fiecare fragment din cele opt dacă am numărat bine fiind referitor la un singur episod scurt și rămas fără urmări. Singura cucerire care poate fi continuată în planul unei „relații de lungă durată” este cea pe care Nelu n-o povestește: aceea a fetei cu nume ciudat, Vianda, la farmecele căreia rivalizează și, de fapt, le împarte cu bunul prieten Borna. Cartea se termină în clipa cînd Borna, sigur că a cîștigat competiția, îl vede pe Nelu împreună cu Vianda. Se termină cu un „va urma” – fiind numai „sfîrșitul volumului I”.
„Vînarea” Viandei – al cărei nume trimite clar la „carnal” e liantul între cele două planuri și se suprapune ironic peste o altă vînătoare: cea a unui cerb aproape fabulos, urmărit de Wily Schuster, prieten și el cu cei doi. Pentru Willy, aranjat erotic cu mai bătrîna și nepretențioasa Sári, vînătoarea înseamnă altceva.
Mi s-a părut la început că firul vînătorii cerbului miraculos se termină prea banal. El dispare ca orice himeră și în locul lui, sub pușca marelui țintaș Nicolae Ceaușescu, chemat la minunea de vînat, pică un cerb cunoscut în zonă și aproape domesticit: Gică-Șchiopu. Gonacii de lux ai PCR nu au curaj să îi spună adevărul și îl lasă să creadă că a ucis purtătorul de poetențial trofeu mondial. Apoi am înțeles că finalul acesta e singurul acceptabil: în dictatura comunistă a „primului vînător” orice mit devine trivial și derizoriu.
Cu personaje puține, dar toate memorabile, cu o încîntătoare ușurință a purtării narațiunii, plin de ironie și de un mascat dar omniprezent suspans, romanul lui Ioan Groșan este unul excelent. O reușită clară.

luni, 25 octombrie 2010

Din nou idei! Diacritica are dreptate

La postarea mea despre literatura de idei, "Diacritica" scria cu dreptate:
În materie de "idei", asta cu "Trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri/ și niciodată n-or să vină iară" e de o platitudine desăvârşită. :)

Exact! "Ultimul" Eminescu (~1893) ca și ultimul Nichita Stănescu (spre 1983) sînt de o limpezime și de o tranzitivitate - tocmai prin aceasta - abisală. „Cristalizarea”, ca să zic așa, a ideii în dicțiune este „desăvîrșită” (acesta e cuvîntul ce exprimă adevărul). Cine cade în... (trei litere) în fața Luceafărului (conceput mult înainte, se pare, de 1893) sau a „Necuvintelor” și ignoră „Trecut-au anii” nu pricepe chestiunea, respectiv nu are enzime pentru poezie. Eu am mai întîlnit cu invidie și perplexitate asemenea limpezimi de fulger care luminează noaptea un peisaj la Virgil Mazilescu („Apă v-am dat, sufletul unde v-a fost” ...ș.a.m.d.) și la Ioan Es Pop. Poate o dată și la Ileana Mălăncioiu. Și, mirați-vă dacă vreți, la Florin Mugur.

Asta nu înseamnă, Doamne-ferește, că nu există alți mari poeți de la Arghezi și Barbu la Cristian Popescu, Daniel Bănulescu și Mihail Gălățanu (pe care îl mușcă toți ignoranții de cele trei-patru litere) prin Baltag, Dimov, Cărtărescu. Inclusiv cu voia dvs. Stoiciu, Chifu, Mureșan, Marta Petreu, M.Marin (tari optzeciștii frate!) și din sprit de dreptate Dinescu, Flora și - oho, faceți ochii mari - Viorica Răduță, Teodor Dună plus un imens etc.

Da, toți aceștia, ba, în clipe de grație și Blandiana și Ion Gheorghe și... Dar discutam de sublimarea sau cristalizarea, mă rog, procesul e descriptibil fizic în chip diferit, a unei idei. De altfel dizgrațiatul de post-moderni N.S., întrebat care e cel mai frumos vers despre o femeie, a spus că al lui: Ea era frumoasă ca umbra unei idei. Nespa? (vorba Silvanei T.) Ba spa!

Festivalul "Ion Cănăvoiu” - Ediția a XVIII-a, 2010


În zilele de 21-24 octombrie, la Tîrgu Jiu și Runcu, a avut loc Festivalul Național de Umor „Ion Cănăvoiu”, organizat de Centrul Pentru Conservarea Culturii Populare Gorj, Biblioteca Județeană Gorj și Primăria Runcu. Runcu, minunată localitate situată la porțile Cheilor Sohodolului, este locul natal al poetului Ion Cănăvoiu, prea puțin cunoscut din păcate și victimă a radicalismului său anticomunist. A putut vedea din fericire căderea detestatului regim, dar s-a stins prematur în 1992. De atunci, de 18 ani, gorjenii organizează un festival anual în memoria lui Ion Cănăvoiu la care iau parte și sînt premiați umoriști: scriitori și graficieni. Juriul ediției a XVIII-a a fost prezidat de poetul Dumitru Corbu și printre membri s-au numărat profesorul Ștefan Cazimir, care a fermecat publicul nu numai cu hazul ci și cu vocea sa de cantautor (căci versurile și prelucrarea melodică îi aparțineau), Nicolae Dragoș, Alexandru Păsărin, președintele Ligii ”Fiii Gorjului”, Ion Cepoi, directorul neobosit al Centrului pentru Conservarea Culturii. Participanții au luat notă cu admirație și uimire de încă o manifestare din cele multe care se organizează an de an în Gorj. E incredibil cîte evenimente culturale au loc în acest județ în care, deși s-a născut cîndva Constantin Brîncuși, bugetul anual total dedicat culturii este puțin mai mic decît salariul unui mijlocaș mijlociu de la echipa locală de fotbal. Noroc cu primarii și cu ceilalți localnici care sfințesc locul prin elanul lor. Premiul Festivalului „Ion Cănăvoiu”, decernat de Biblioteca Județeană, i-a fost acordat lui Horia Gârbea pentru volumul de povestiri „Fratele mai deștept al lui Kalașnikov” (Editura Limes, 2010) cu precizarea că această distincție se acordă unui scriitor consacrat care are rădăcini gorjene. Premiul pentru volum de umor a revenit lui Laurențiu Orășanu pentru lucrarea autobiografică „Autorul”. Au mai fost premiați la diferite secțiuni epigramiști și graficieni consacrați și debutanți. Cîștigătorii au primit și cîte un frumos trofeu din bronz cu efigia regretatului Ion Cănăvoiu. (în imagine, laureatul, scriitorul Ion Cepoi și directoarea Bibliotecii județene Gorj)

vineri, 22 octombrie 2010

Literatură de idei?

Unul dintre avantajele comentariilor de pe internet este că, prin confruntare cu păreri diverse, ți se dezvoltă argumente pentru sau împotriva lor. Și ți se limpezesc puncte de vedere altfel rămase vagi în conștiință. Deunăzi, un comentator, dezamăgit că nu mi-a plăcut o carte (de poezie) care lui îi plăcuse, scria: Eu personal îl admir (pe autor) pentru puterea ideilor exprimate de volumul mai sus pomenit, idei care dealtfel, dacă sunteţi curios, au fost exprimate într-o lungă înşiruire de reviste de literatură de-a lungul timpului, fiind destul de apreciate. Ideile exprimate sunt clare şi fiecare din ele are un substrat... Iată, mi-am zis, nepunînd la îndoială sinceritatea comentatorului, ce „idee” bizară își fac unii despre literatură! Deci literatura ar sta în „idei puternice”, „apreciate”, „clare”.

E evident că nu cunoaștem destul publicul căruia ne adresăm și, oricît am încerca, nu-l putem înțelege, nici el pe noi. Niciodată nu mi-a trecut prin cap (și scriu literatrură de vreo 30 de ani și am citit mii de cărți ale altora) că literatură = idei („puternice”). Ce idei? Ce idei pot justifica liteatura și care n-o îndreptățesc? Ce „idee puternică”, „clară”, demnă de „apreciere”, transmit versurile: Trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri/ și niciodată n-or să vină iară? Că timpul e ireversibil? Merci! Ce „idee” emană descripția pură și tranzitivă: ploua infernal/ și noi ne iubeam prin mansarde/ sub cerul ferestrei/ oval/ norii curgeau/ în luna lui marte. În primul moment - unul de nervozitate - am vrut să-l calific pe comentatorul meu cum proceda Bietul Ioanide. Dar o invectivă nu rezolvă problema.

Receptorii sînt greșit educați (de școală, de propria percepție) să vadă în text „un sens”, de regulă univoc. Ideea! Mi s-a povestit din surse autorizate că și la unele seminarii de la Facultatea de Litere se judecă aproximativ la fel. Este absolut sigur că un text literar, fie și poetic, are „niște idei”. Unele chiar ingenioase. Ele sînt imanente textului pentru că orice comunicare prin cuvinte, care nu e onompatopeică (deși chiar așa...), are un sens. A confunda/filtra emoția estetică – mai ales dacă e vorba de poezie - prin claritatea ideilor nu e o imbecilitate – e o infirmitate. Expresivitatea estetică nu are de-a face cu vreo idee cum nu are de-a face, de regulă, cu adevărul în sens strict. Am ajunge la concluzia că „Divina Comedie” e o prostie pentru că nu există Infern și Paradis și nici diavoli sau îngeri. Sau că pastelurile lui Alecsandri sînt stupide pentru că nu au idei, ci descripții pure: o vedem pe juna Rodica trecînd voioasă pe lîngă junii semănători. Nicio idee! Ca să nu mai zic de versul, mult mai aproape de noi: ți-am spus să te ferești de dimineți. Cînd de dimineți nu te poți nicicum feri.

Inteligența, comenta Alexandru George citîndu-l pe Ralea, constă în neconfundarea planurilor. Dar nu e vorba numai de inteligență (sau de lipsa ei). Planurile pot fi confundate dintr-o situare apriori eronată, decisă de o educație (in)estetică piezișă. Absolutizarea unui criteriu, de pildă „ce e patriotic (creștin, european) e bun” duce la închiderea față de complexitatea reală a artei. Fericiți cei ce au avut șansa de a înțelege că nu ideile contează „ci oamenii care le transmit” (Marin Preda) sau încă: nu ideile contează, ci „dicțiunea lor” (Mircea Martin). Între autorii de literatură reală și cititorii de literatură există încă un ocean de neînțelegere pe care ultimii nu vor sau nu pot, obiectiv, să-l treacă. Se confirmă că literatura/arta nu numai că o scriu/o fac un număr restrîns de aleși, dar o pricep realmente tot foarte puțini.

Cărți noi! Sorin-Mihai Grad - Surogat (poerezii), Herg Benet Publishing *

Un tînăr cercetător plecat, ca atîția tineri talentați să studieze, să lucreze să trăiască în altă țară decît cea natală, în cazul de față în Germania, scrie poezie în limba maternă. Frumos din parte-i. Poeziile nu sînt chiar atît de eretice pe cît spune subtitlul, sînt mai curînd tehnice. Toate se numesc „surogat” și au, ce-i drept, ceva artificial. Sorin-Mihai Grad nu este un poet cu viziuni, nici măcar unul care să creeze metafore. Este un ins inteligent, care a citit poezie, care se ferește cu grație de kitsch și, avînd idei, le orchestează în texte istețe. Poemele lui („Surogat de împăcare”, ... de apocalipsă, ... de îndoctrinare, de lăustar (??) și așa mai departe) au și momente de sensibilitate, puține ce-i drept: „dacă pentru fiecare sărut din mine aș primi câte un bob de strugure/ sau pentru fiecare geamăt ce mi s-a întins pe pereți un măr/ n-ați mai avea unde să vă iubiți”. Din păcate poemul („Surogat de dacă”) se diluează mai încolo: „de-mi aduci un epsilon de respiro sau îmi plictisești palmaresul”. Cînd se lasă în voia inspirației, poetul greșește foarte mult. Cînd controlează discursul prin logică și este atent la construirea efectelor, poezia lui este plauzibilă, dar niciodată impresionantă. Rămîn meritul de a căuta să controleze un text și o îndrăzneală uneori simpatică.

Topul prezenței scriitorilor pe net

Aici veți găsi un interesant top al scriitorilor pe net, luat după poziția în ZElist. Este blogul lui Andrei Ruse, el însuși scriitor și aflat în primii 300. Totuși topul e viciat de o omisiune pe care am adus-o la cunoștința autorului: Lucia Verona, acum pe 209, cea mai activă scriitoare pe blog și inițiatoarea unor acțiuni on line remarcabile plus a întîlnirilor între bloggeri off-line. Astfel Emil Brumaru își păstrează locul 1, Lucia Verona intră pe 2, urmează Andrei Ruse etc. Nu am verificat cum stă Doina Ruști care ocupa un loc foarte bun pe Trafic.ro.

Acest blog era la ora sondajului pe 12 din 15 listați. La scriitoare, Lucia Verona e de departe pe locul întîi, celelalte blogiuri de scriitoare fiind mai jos de locul 1000 Zelist (Miruna Vlada, Nora Iuga etc.). E de la sine înțeles că e vorba de un top al blogurilor ca influență, nu al valorii operelor, al influenței în viața literară etc., lucru pe care și autorul cercetării îl precizează.

miercuri, 20 octombrie 2010

Despre bogăție


Oamenii vorbesc foarte mult despre bogăție. O noțiune abstractă pe care, ca pe orice noțiune abstractă, doresc să o concretizeze, să o cuantifice. Aleg de regulă mărimea măsurabilă a banilor. Un om cu mulți bani e bogat, unul cu mai puțini, e mai sărac decît celălalt. Această formă de măsurare, nu numai că nu mă avantajează, dar simt că mă și nedreptățește. În ceea ce mă privește, considerîndu-mă automat și un tip foarte bogat, aș măsura averea nu în bani, ci în timp. Ce înseamnă banii, o valoare banală, față de timp care este ireversibil, imuabil, nestocabil, nepartajabil? Îl poți avea, îl poți pierde, risipi etc. ca pe orice avere, dar nu-l poți recupera.

Din acest punct de vedere, în raport nu cu alții, a căror bogăție nu mă interesează și, dacă există, nu o invidiez, mă consider un om foate bogat. Aproape nemăsurat de bogat, fapt care îmi dă, firește, ca oricărui om, o mare satisfacție pe care mi-o cultiv cu înțelepciune și justificată, deși necreștinească, zgîrcenie.

Cînd înțelegi, sau crezi că ai înțeles, ce lucru are valoare, devii automat avar în raport cu el. Cel ce pune preț pe pămînt nu ți-ar da un metru pătrat, cel ce se închină la valoarea vehiculelor nu ți-ar împrumuta nici bicicleta. În ceea ce mă privește, nu-mi cereți timp, că nu vă dau nicio secundă.

Deși par lipsit de timp, valoarea în care cred, în realitate am destul și, mai ales, știu să mi-l fac, așa cum alții au harul de a face bani. Din mersul lui ireversibil eu pot să iau, cum aș lua apă dintr-un rîu care curge necontenit, găleata mea de timp. Desigur par trufaș spunînd asta, dar bogăția implică și o doză de orgoliu.

Pentru a fi bogat în timp, în secunde și nu în bani, nu există rețete. Cărțile de tipul: cum să fii bogat, fericit, simpatic și plin de succes sînt, desigur, niște mistificări pentru uzul complexaților. Nici pentru bogăția în bani nu există rețete. Probabil cei care și-i doresc și sînt inteligenți îi fac de la sine. În ce mă privește, alegînd ca măsură a bogăției timpul, mi-l fac ușor, aproape de la sine.
Piese de teatru și romane, prefăcute apoi în filme, ni-i prezintă pe alde Michelangelo sau Mozart trudind să picteze Capela Sixtină sau să compună simfonii. Imbecilitate! Nu trudeau deloc, o făceau cum ar fi băut apă. Un creator inteligent care ar crede că a picta, a compune, a scrie e o muncă s-ar lăsa imediat. A scrie un roman sau o piesă (în cazul meu) nu e o corvoadă ci o nemăsurată, imposibil de împărțit cu alții, plăcere. Aș vrea să împart această plăcere cu cei la care țin, dar, ca și timpul, ea nu e partajabilă.

Cărți noi! Vasile Iftimie - Alte poeme, alte femei, Editura Conta * *


„Vă spun vouă/ un poet ce nu a fost internat la balamuc/ nu este poet/ acolo/ gândurile nu sunt îmbrăcate în cămașa de forță/ ele pot să tropăie în voie”. Nu știu cît a stat la balamuc poetul botoșănean, dar a ajuns la al cincilea volum și gîndurile lui tropăie libere ca la debut. El are mici psihoze care-l fac să numere cele 146 de trepte pînă la cearșafurile iubitei (una, Nela). Dar Nela e doar una dintre femeile „cu care sînt” poemele lui. Avem poeme cu Ildiko, Mihaela, Ștefania, Teodosia etc. Nu neaparat erotice. E și unul cu tanti Didina, altul cu tovarășa învățătoare. Vasile Eftimie are o scrînteală simpatică. Ea îl ajută să meargă înainte, eventual pe sîrmă, și deseori inerția și inconștiența de sombnambul îl ajută să treacă bine peste teme foarte adînci. Poetul scrie din talent, din încheietură, ratează destul cînd se ia în serios și cade (pe gînduri) dar, și cînd mai scrîșnește cîte o imagine, are forță: „pogoară-te dintru slavă felicia/ cuvintele nu mai încap în rugăciune/ .../ catedrala împunge văzduhul pînă la sînge/prăbușind zborul sub copitele demonilor/.../pămîntul scuipă pămîntul în uterul morții/ blesetmînd apocaliptic ziua a șasea (Poem cu Felicia)”. Ultimele versuri ale volumului sînt chiar tari: „scriu/ la ce dracu mai scriu/ cînd poet pot să fiu toată moartea”.

marți, 19 octombrie 2010

Încă o dispariție - Horst Weber

Am aflat de la dl Ion Dumitru din MÜnchen că vicepreședintele societății româno-germane APOZIȚIA, artistul plastic Horst Weber, a încetat din viață cu totul prematur în Sri Lanka unde se afla într-o excursie. Nu știu amănunte. L-am cunoscut pe Horst Weber, un artist talentat și un om cu mare vitalitate și regret profund neașteptata sa dispariție. Condoleanțe familiei și colegilor din APOZIȚIA.

Cărți noi! Vladimir Udrescu - Dolor, Ed. Brumar *

Argument

Evenimentul trecerii ieri de 20 000 de vizitatori ai acestui blog într-un an (azi se împlinește -efectiv- un an de la pornirea blogului) este umbrit de despărțirea de prietenul meu, scriitorul Mircea Ghițulescu, personalitate de excepție a vieții literare și teatrale. A scris pînă în ultima clipă. În ultima zi a trimis, din spital, articolul obișnuit pentru „Luceafărul de dimineață”. Și-a făcut datoria de profesionist și apoi s-a stins. Continuarea seriei de articole despre cărți este și ea un omagiu pe care îl aduc distinsului dispărut.


Vladimir Udrescu - Dolor, Ed. Brumar

Poetul vrea să ne arate că știe cu mingea (mingea fiind lexicul). Și ne convinge. Știe și cu sintaxa. Este un autor care uzează abil de lipsa lui de forță transformînd-o în avantaj. E un poet mingicar. Uneori sare peste cal cu epitetele: „zărești cocostîrcul civil cum ciugulește raze coclite pe marginea căii lăuntrice// ambarcațiuni eretice așteaptă...” etc. Uneori te întrebi dacă se configurează efectiv un sens sub împletirile pretențioase de cuvinte care se convertesc greu în imagini: „asemeni unui sarazin te-ai îngropat/ la poalele templului/ de pe povîrnișul inimii tale/ fictive/ verbele cu glezne subțiri/ se strecoară sub falduri de scrum”. Ce complicat! Povîrnișul inimii deci..., dar și aceea e fictivă. Pe acest povîrniș al inimii (fictive, nu uitați) ființează un templu la poalele căruia eul se îngroapă „ca un sarazin”. Apoi „verbele glezne subțiri/ se strecoară sub falduri de scrum” sună foarte elegant, să recunoaștem. Dar ce realitate se transfigurează prin aceste fraze? Poetul parcă refuză să comunice, încifrează un sens nelăsînd nicio portiță către înțelegerea lui. Șlefuiește fațete exterioare prin care nu se poate vedea mai nimic. Poezia cere totuși comunicarea unui sens. Sigur, se poate invoca faptul că autorul oferă o „stare” poetică, transcendentă unei interpretări univoce, un halou. Dar chestia asta nu poate să dureze foarte mult în zilele noastre. Calofil și manierist, Vladimir Udrescu poate provoca o anumită plăcere prin arabescurile lui, prin juxtapunerile nonfigurative. Drumul lui nu e nici măcar tangent poeziei de (auto)comunicare, păpușarul nu se arată nici măcar la final, pentru aplauze. Titlul volumului său anterior e în schimb memorabil: „scot cavaleria”. În „dolor” armatele lui Vladimir Udrescu luptă sub camuflaj. Într-un fel e păcat, aș fi fost interesat să-l descopăr efectiv pe autor.

duminică, 17 octombrie 2010

In Memoriam Mircea Ghițulescu (14 august 1945 - 17 octombrie 2010)


Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor București anunță cu profundă tristețe încetarea din viață, în ziua de 17 octombrie 2010 a scriitorului Mircea Ghițulescu, critic literar și cronicar dramatic de largă reputație, autor dramatic și romancier.

Mircea Ghițulescu s-a născut la 14 august 1945, în comuna Cuca, judeţul Argeş. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj (1964–1969). În perioda studenției și după aceea a făcut parte din grupul literar din jurul revistei Echinox. A obținut doctoratul în estetica teatrului cu teza Direcţii estetice în comedia contemporană la Universitatea Naţională de Teatru şi Cinematografie din Bucureşti în 1995. A fost profesor de limba şi literatura română la Liceul din Intorsura Buzăului, jud. Covasna (1969-1970), ziarist la Cuvântul liber din Sfântu Gheorghe (1970), din nou profesor la Liceul din comuna Iara, Cluj (1970–1972), inspector al teatrelor la Comitetul de cultura al judeţului Cluj (1972-1978), director al Teatrului de păpuşi din Cluj Napoca (1978 – 1980 şi 1991), redactor la revista Steaua din Cluj Napoca (1985 –1989), director al Direcţiei teatrelor din Ministerul Culturii (1990–1992), director artistic al Teatrului Naţional din Cluj-Napoca (1992 –1993), consilier al Directorului general al Televiziunii Romane (1993–1994), secretar al Uniunii Scriitorilor din România (2000-2005). A fost director fondator al revistei Drama din 2001.

Mircea Ghițulescu a debutat în revista Echinox, nr. 9/1969, cu piesa de teatru într-un act Strada teilor şi editorial cu volumul de povestiri Oraşul fără somn (Editura Dacia, 1978). Au urmat volumele Alecsandri şi dublul său, eseuri, Editura Albatros, 1980 (Premiul ATM), Omul de nisip, roman, Dacia, 1982 (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj); O panoramă a literaturii dramatice române contemporane, Albatros, 1984; Oglinda lui Narcis, roman, Dacia, 1986; Wiener Walzer, roman, Albatros, 1999 (Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti). Opera sa capitală este Istoria literaturii dramatice române contemporane (1900-2000), Ed. Albatros, 2000. Pentru aceasta a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Secţiei Române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru-AICT, Premiul Ministerului Culturii şi Cultelor, Premiul I. L. Caragiale al Academiei Române. A mai publicat Cartea cu artişti. Teatrul românesc contemporan, 2004 (Premiul Uniunii Scriitorilor din România). A publicat numeroase prefețe, studii, eseuri, antologii și un număr imens de cronici teatrale și literare în cele mai importante publicații de cultură, a condus jurii de festivaluri teatrale în țară și în străinătate. A organizat festivaluri de teatru și „Clubul dramaturgilor”, manifestare esențială pentru dramaturgia contemporană.

Pe parcursul unei cariere de scriitor și cronicar teatral de peste 40 de ani, Mircea Ghițulescu a fost un neobosit susținător al valorilor literare și teatrale, al dramaturgiei naționale. S-a bucurat de aprecierea și prietenia confraților, a regizorilor și actorilor, a străbătut țara și lumea în căutarea teatrului de calitate, scriind despre el cu înaltă competență și dăruire maximă. Pentru activitatea sa exemplară a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de ofițer.

Prin dispariția lui Mircea Ghițulescu literatura română, teatrul românesc și lumea noastră literară suferă o grea, ireparabilă pierdere.

20 000 de vizitatori (sub mări!)

Dacă totul merge bine, mîine 18 octombrie blogul va atinge 20 000 de vizitatori într-un an. Repet toate mulțumirile de la postarea aniversară și mizez pe continuitate și creștere.

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Aniversare! UN AN PE BLOG!


„Joi, 8 octombrie 2009
Prima postare
Aceasta e prima postare. Nu vor fi multe din lipsă de timp. Deci vor fi importante sau deloc.
Publicat de Horia Gârbea la 01:42 8 comentarii”


Așadar, pe neașteptate, pe neobservate (eram de altfel plecat, fără acces curent la internet, pe 8 octombrie) blogul de față a împlinit un an. În realitate, după cîteva mici postări pe 11 oct 2009, am plecat în Turcia. Data de naștere e totuși 8 octombrie 2009, dar în ritmul normal am intrat începînd 19 octombrie 2009. Sper ca data de 19 octombrie 2010 să găsească blogul cu peste 20 000 de vizitatori (de fapt e sigur, contorizarea începînd mai tîrziu). Cu acest prilej aniversar mulțumesc celor care îl citesc, celor care comentează cu bună credință postările, celor ce îl menționează cu link pe blogurile lor, celor 70 de prieteni. Nu m-am ținut de cuvîntcu numărul postărilor și mă bucur pentru asta.

Mulțumiri deosebite se cuvin membrilor familiei mele care îmi îngăduie să petrec cu acest blog un timp ce poate li s-ar cuveni mai curînd lor. Nu e nimic mai plăcut și mai generator de recunoștință decît să vezi că slăbiciunile îți sînt înțelese de cei apropiați.

Cărți (relativ) noi! Ioana Pârvulescu - Viața începe vineri, Editura Humanitas * * * *


Este posibil ca un poet să scrie o capodoperă printr-o fulgurație a talentului său. Dar în proză documentarea, cultura, știința construcției sînt esențiale pentru un rezultat pozitiv. Debutul în roman al Ioanei Pârvulescu se întemeiază pe o carieră literară și o acumulare de cunoștințe îndelungate și meticuloase. Autoarea nu s-a grăbit cu literatura de ficțiune - aflăm că a refuzat publicarea a două romane anterioare - și bine a făcut. Viața începe vineri este un roman seducător, construit cu finețe, care combină modernitatea scriiturii cu un parfum belle époque de cea mai bună calitate. E mult mai greu pentru prozator să se refere, fiind credibil, la epoci pe care nu le-a trăit și desigur Ioana Pârvulescu a mizat pe excelenta ei documentare în materie de viață cotidiană în București la finele secolului XIX și a folosit-o din plin, în amănuntele cele mai caracterizante. Astfel cititorul, ca și personajul principal al romanului, ziaristul Dan Crețu, are senzația unei miraculoase întoarceri „în intimitatea” acelui timp. Căci subiectul romanului chiar acesta este: într-un chip ce va rămîne neștiut, un bucureștean de 43 de ani, trăitor în secolul XXI, se trezește brusc în aceeași zi în care se afla (19 decembrie), dar a anului 1897. Lectorul așteaptă o explicație, științifică sau metafizică a căderii în timp a lui Dan Crețu - indiferent că avizații înțeleg că n-o vor primi - și asta produce suspansul deși mai sînt și alte fire ale unei narațiuni care are mult din tensiunea unui policier. Tema, speculată în multe cărți și scenarii, a saltului brusc în timp, spre trecut sau viitor, este utilizată excelent de Ioana Pârvulescu, ea alegîndu-și o epocă în care mulți dintre noi ne-am dori să ajungem miraculos. Căci pentru un yankeu nu e mare plăcere să pice la curtea regelui Arthur, dar pentru un stresat al secolului XXI, anul 1897, la trei decenii și un pic de la începutul domniei lui Carol I, poate fi un paradis. Cu toate acestea, Ioana Pârvulescu nu pune o lumină idilică pe lumea în care aterizează eroul. Între reușitele cărții trebuie să trecem personajele care fac parte din toate straturile sociale și care sînt mixate abil cu personaje reale ale vremii și în evenimentele ei. Deși acțiunea romanului se desfășoară între 19 și 31 decembrie 1897 (pe stil vechi), multe fapte anterioare sînt evocate în decursul ei. Cel puțin o enigmă va fi parțial rezolvată: cea a tînărului găsit împușcat, muribund, odată cu rătăcitul Dan Crețu. Pe baza ultimelor sale cuvinte disparate se va reconstitui, à la Dan Brown, implicarea lui într-un lanț de purtători ai unei icoane furate. Dar soarta icoanei va rămîne „de veci sub pecetea tainei”, ca și călătoria temporală a lui Crețu, ca și posibila lui înrudire cu familia Margulis, care îl adoptă practic pe eventualul lor urmaș îndepărtat pe baza unei certe afinități, ca și... Sînt multe straturi de taină în romanul Ioanei Pârvulescu, enunțate uneori într-o singură propoziție. Deși nedezlegarea lor rămîne într-un fel frustrantă, să recunoaștem că un capitol final de „explicații și dezvăluiri” ar fi fost cu totul în afara spiritului cărții și-al autoarei. Sînt multe momente savuroase în volum. Notez doar unul în treacăt: cel în care Iulia Margulis, după ce căutase o echivalență românească pentru „Vanity Fair”, romanul pe care îl citea în engleză simpatizînd-o pe Becky, îl întreabă și pe Crețu. Acesta, bazat pe experiența lui din secolul XXI (în care nu aflase însă că o mînă se sărută pe ultima falangă a degetului mijlociu și nu pe dosul palmei) răspunde fără ezitare cu titlul consacrat: „Bîlciul deșertăciunilor”. Normal! Ioana Pârvulescu izbutește o carte în care umorul, misterul, grația și neprevăzutul sînt admirabil dozate.

vineri, 15 octombrie 2010

TVR Cultural. O grilă nouă


TVR Cultural a inaugurat o grilă nouă. În cadrul ei e nou lansată și emisiunea „Săptămîna Culturală” realizată de prozatoarea Ioana Drăgan. Am avut onoarea să fiu invitat la prima ediție, azi de la ora 13, împreună cu Bogdan Ghiu. O puteți vedea în reluare mîine sîmbătă de la ora 17. Și în fiecare săptămînă viitoarele ediții.

Din nou despre Tîrgul de la Frankfurt 2010



Tîrgul de Carte de la Frankfurt din anul acesta a avut ca invitat de onoare Argentina. La anul țara invitată special va fi Islanda. În total, Frankfurt Book Fair 2010 a adunat 7 539 de expozanți din 111 țări. S-au desfășurat în uriașul spațiu al celor șase pavilioane cam 3 000 de evenimente. Dintre ele, Argentina a organizat peste 300 cu cele 100 de edituri prezente și 70 de autori. O parte dintre acești au fost pentru prima dată traduși în limba germană pentru acest tîrg.
Nu se poate vorbi despre tîrg altfel decît ca despre un succes. Cel mai mare tîrg de carte și media din lume își ține rangul aproape de la sine, avînd în vedere și mediul în care se desfășoară, unul cultural prin excelență, într-un oraș mare și bogat. Impresionant să vezi cum sîmbătă, cînd tîrgul a fost deschis publicului larg, sute de oameni mărșăluiau ca spre un stadion de-a lungul trotuarelor largi, îndreptîndu-se către zona expozițională. Unii cu copii de mînă, cîțiva în cărucioare cu roți, alții, relativ puțini totuși, în haine și găteli excentrice dintre care pălării medievale, peruci violete sau tunsori bizare. Am văzut și vuvuzele care nu era prea clar la ce urmau să fie folosite, fanioane cu steme ale unor țări, dar mai ales lume normală atrasă de o sărbătoare a cărții, gata să dea pe biletul de intrare o sumă destul de mare, mai ales dacă avem în vedere că vînzarea de carte în Tîrg constituie excepția, majoritatea standului oferind cărți doar spre a fi privite.
A avut loc în Tîrg și primul congres internațional de carte digitală iar unele firme și-au expus acele minunate produse ale viitorului în care se vor încărca spre lectură sute sau mii de cărți. Momentul în care producția de carte digitală va depăși-o pe cea de carte convențională e foarte aproape. Produsele pentru citirea cărților electronice, în sine, sînt tot mai prietenoase și mai ușoare.
O observație plăcută a fost că, la prima vedere cel puțin, literatura a dominat Tîrgul din care desigur că nu au lipsit nici cărțile tehnice, științifice, de referință. La fel de frumos a fost faptul că mai toate țările au avut o secțiune de literatură pentru copii cu exponate foarte inspirate și educative în timp ce zona de CD, DVD, audio-book nu a părut prea extinsă. Tîrgul a consacrat din nou cuvîntul scris și ilustrația statică drept definitorii, chiar dacă ele au fost citite/privite și pe ecrane LCD, nu numai pe hîrtie. De asemeni scriitorul în carne și oase a stîrnit atenția publicului. Fiecare stand a avut lansări, în zonele speciale de forum sau între propriile rafturi. Moderatori și critici au adus cu prezența lor consacrări ale unor scriitori vii.
Standul României a fost frumos și sobru, mare, bine organizat de Ministerul Culturii și al Patrimoniului Național. Amfitrionii au fost și ei scriitori: Ana Andreescu, Luminița Corneanu și Ioan Matei. Traducerea în limba germană la stand a fost asigurată de Ioana Ceaușu căreia toți invitații români îi vor rămîne recunoscători. În compania acestei echipe și a reprezentanților editurilor, scriitorii români care au prezentat volume s-au simțit bine. Publicul a fost destul de numeros și i-a cuprins și pe mulți dintre autorii români locuitori ai Germaniei care au venit cu devotament, unii de la distanțe mari. I-am întîlnit pe Ion Dumitru, Constantin Urucu, Theodor Vasilache, Dinu Ianculescu, Traian Pop și pe alții.
La stand au avut prezentări Nora Iuga, binecunoscută publicului german și îndrăgită de el, Gabriel Chifu, Varujan Vosganian, Dan Lungu, toți cu volumele lor recente de proză. Cum am mai spus eu am lansat un volum despre Azerbaidjan.
Prin grija organizatorului, MCPN, noi, scriitorii invitați am locuit în același loc, în orășelul Mörfelden, la vreo 25 de kilometri sud de Frankfurt ceea ce a stimulat colocviile noastre informale, ținute chiar și în mers, de la hotel la stația de S-bahn fiind aproape jumătate de oră cale dreaptă, inclusiv printr-o pădurice colorată frumos de toamnă.
În afara Tîrgului propriu-zis am fost reconfortați – o spun la plural pentru că mi-am verificat impresia cu colegii – de felul în care un oraș atît de mare, dinamic, vital reușește să aibă, chiar în punctele lui cheie, o tihnă și o seninătate remarcabile. Traficul e incredibil de relaxat, zonele pietonale sînt numeroase și largi, locuitorii, mulți de altă rasă decît cea caucaziană, sînt liniștiți și veseli.
Pentru că în Tîrg se vindeau cărți în foarte puține locuri și mai ales în ultima zi, am vizitat un anticariat ad-hoc, în aer liber, la Wiesebaden, oraș frumos, cu clădiri mai vechi, căci a fost mai cruțat de bombe în război, unde se vindeau cărțile la kilogram: trei euro kilul, indiferent de limbă și domeniu. Alt tîrg – aceeași bucurie: soare de toamnă și lume cu grămada.

joi, 14 octombrie 2010

Serviciu Credincios și Meritul Cultural pentru scriitori


Prin decrete (942 și 943/2010) ale Președintelui României, Traian Băsescu, la propunerea Ministrului Culturii și Patrimoniului Național, au fost conferite următoarele ordine unor scriitori români (Monitorul Oficial din 8 octombrie 2010):

Horia Roman Patapievici, preşedintele Institutului Cultural Român, a fost distins cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler "în semn de înaltă apreciere pentru contribuţia avută în domeniul istoriei ideilor, pentru talentul şi originalitatea dovedite în cercetarea marilor teme ale culturii contemporane, contribuind, pe această cale, la animarea vieţii intelectuale româneşti şi la promovarea libertăţii de gândire şi exprimare în acord cu principiile democraţiei"..

Au primit Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor – Categoria A „Literatură” scriitorii şi criticii literari: Adriana Bittel, Doina Constantinescu, Gabriel Chifu, Cassian Maria Spiridon şi Ionel Mircea Vartic.

Au primit Ordinul Meritul Cultural în Grad de Ofiţer – Categoria A „Literatură” Adrian Alui Gheorghe, Dumitru Chioaru, Horia-Răzvan Gârbea, Nicolae Oprea, Irina Poantă (Petraş), Gheorghe Pop Silaghi (George Vulturescu), Adrian Popescu-Roman şi Alexandru Vlad.

Au primit Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler Categoria A „Literatură” : Adriana Babeți, Leo Butnaru, Vasile Dan, Alexandru Dobrescu, Ion Bogdan Lefter şi Mircea Opriţa.
(în imagine Ordinul Meritul Cultural categoria A - Literatură, în grad de Cavaler)

Cărți noi! Constantin Stan - Gde Buharest, Ed. Charmides * * *


Un autor surprinzător este romancierul Constantin Stan. După o elaborare uriașă, intrată în folclor și, cine știe, cu șanse de Guiness Book, el a publicat romanul „Gerda”. Îndată după aceea, a sărit pe rafturile librăriilor cu „Trăiește și mergi mai departe”. Nu s-a uscat cerneala pe cronicile la această poveste de dragoste exotică și iată un nou roman, complet diferit de cele două anterioare. Un roman cu titlu rusesc (transcris în alfabet latin) nu e ceva prea obișnuit. Dar tot ceea ce face Constantin Stan în această carte e neobișnuit. E o încercare curajoasă și parodică de a scrie „un roman rusesc”, nu doar un roman cu ruși. Primele cronici au evidențiat că personajul central, Ivan Mihailovici Saproșkinov, este unul gogolian. Nu, nicio legătură între acest, totuși, mărunt funcționar și aproape omonimul său Boris Mihailovici Sapoșnikov (1882 — 1945), un mareșal rus, unul dintre principalii comandanți militari Ai Armatei Roșii din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, sau dacă preferați, al Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Un sumbarin îi poartă azi numele. Nici între el și marele maestru de șah Evgheni Șapoșnikov. Patronimul Saproșkinov probabil nici nu există în cartea de telefon a Moscovei. El este creația lui Constantin Stan și principalele lui trăsătură, sentiment și ocupație sînt enunțate din prima frază a cărții: <<„Ce plictiseală!” își spuse Ivan Mihailovici Saproșkinov >>. Deci I.M.S. se plictisește, bea, e un rob al dosarelor unei instituții în care nu știe ce face și nici ce ar trebui să întreprindă. Și totuși noi nu ne plictisim pentru că vocea autorului care se suprapune și dialoghează orchestral cu cea interioară a personajului, dă informații, comentează, valorizează, ironizează golul care este viața lui I.M.S., un gol care ar putea fi umplut cel mult cu vodcă. Dar: „Cum, dumnezeule, să te descurci cu un păhăruț la o oră și jumătate?” și cu Marfa Stanilova care îi e nevastă și colegă de serviciu și care nici gînd să îi deschidă vreo perspectivă. Totuși, Saproșkinov e un gînditor, un dilematic, un Hamlet nu de provincie ci de instituție moscovită. E un îngrețoșat sartrian făcut cocktail cu Cehov, Gogol și vodcă. Unul mărunt căci autorul abuzează de diminutive: păhăruț, castravecior, măsuță vodculiță. Așa cum Jerry Seinfeld s-a ambiționat să facă un sitcom despre nimic și a avut un mare succes, așa Constantin Stan își pune întreaga știință a scriiturii pentru a scrie un roman despre nimeni. Absolut savuros. Constantin Stan e perfect conștient de hazul sec al găselniței lui, de stăpînirea tehnicii sale de depăna textul cu mișcări infinitezimale, de a avansa pieziș ca în „Călăuza” de a „temporiza” infinit. Saproșkinov e nimeni, nu-și cunoaște nici tatăl, un soldat român rătăcit prin curtea maică-sii în război. Dar el își pune în gînd să fie cineva. De aceea se întreabă, în loc de „a fi sau a nu fi?” sau „unde vei găsi cuvîntul?”, ceva mai simplu: „Gde Buharest?”. În loc de afirmativul: „Na Berlin!”, o interogație care îl umanizează, chiar îl crează din nimic pe Saproșkinov. Va ajunge el la Buharest? Urmarea în romanul viitor.

Prietenii știu de ce... Oare știu?

Fac o postare din două comentarii pentru că simt că merită:

Șerban Tomșa wrote: „Și eu mă surprind citind cu placere cărți proaste... Mă scuz că sunt obosit, că e un mod de a mă odihni, etc. Dar explicația nu ține... Și nu găsesc una satisfăcătoare. Harry Potter are, într-adevăr, un farmec irezistibil, iar Codul lui da Vinci se citește pe nerăsuflate. O întrebare pe care am putea să ne-o punem este dacă există cărți foarte valoroase care îi plictisesc pe aproape toți cititorii...”

H.G. answered: „Excelenta întrebare! Începem sa fim creativi si chiar profunzi.:) Eu cred că e lipsa de timp a omului contemporan care generează nevoia de a avea niște „chips” inteligibile, fluente. Mă surprind cu ciudă recitind fleacuri. În adolescență aveam răbdare pentru Faulkner, T. Mann etc. Acum nu prea pentru echivalentele lor. Da, domnule Tomșa, eu cred că există cărți de mare valoare care, nu că îi plictisesc, dar măcar îi obosesc sau îi indispun pe toți cititorii, inclusiv pe cei care le simt valoarea. Gen „Iosif și frații săi” (eu nu am terminat-o, cu rușine mărturisesc), „Castelul” (total diferit ca ritm de „Procesul” sau „Metamorfoza” sau...). Faulkner e un autor „tocător” de atenție, deși genialitatea e la fiecare pagină chiar în romanele mici („Neînfrînții”). Fiecare rînd e o comoară de stil, dar... În schimb eu sînt nebun după Huxley în cele mai terne pasaje eseistice din romane ca „Frunze uscate”. Totuși (e un paradox al personalității mele) îl ador pe W.S. Maugham în ce are el palpitant, cînd e mai fresh decît Huxley. Recitiți povestirile din selecția publicată sub titlul „Honolulu” în regretata colecție „Globus” (ante 1989!). O marjă a lui „De gustibus...” trebuie primită. Sau nu?

miercuri, 13 octombrie 2010

Cărți noi! Viorica Răduță - Cam toți murim, Editura Limes * * *

Fericit poetul care poate, la un moment dat, să schimbe, chiar dacă nu radical, formula scrisului său. După cîteva cărți izbutite, Viorica Răduță are acces în colecția „Magister” a editurii lui Mircea Petean. La re-debutul ei (Cînd amintirile corpuri subtile -2007) scriam că, de pe la Cristian Popescu, n-am întîlnit un poet care să fie atît de marcant el însuși, complet diferit de ce e scrie în jurul lui, precum Viorica Răduță. În volumul de față, care în chip glumeț relativizează inevitabilul morții, deși aproape numai despre dînsa e vorba și nu e descrisă ca indulgentă, poeta seamănă și nu prea cu ea însăși. Se păstrează gravitatea, chiar tenebrosul, dar se temperează ludicul, umorul, fie și macabru, scad jocurile și invențiile lexicale. Poezia s-a decantat, amestecul gros de aluviuni și fracție lichidă, care impresiona înainte cu consistența lui, a lăsat mîlul la fund și textul s-a limpezit. A apărut și o concentrare care nu este numai formală, poemele depășind rareori cincisprezece rînduri. Fraza atît de complicată a Vioricăi Răduță de la debut și din ocazii ulterioare s-a spart în propoziții scurte, decise, în versuri egale cu o strofă. Bizareria care era pînă acum (și) a sintaxei se restrînge acum la sens. Textul e minimalist, apoftegmatic, de la gravura cu mii de liniuțe, autoarea sare la dîra puternică, monocromă de pensulă, gestualistă. Sensul i se compune doar optic privitorului. ”Cumpănă e tot cîmpul//înainte și înapoi//tu faci din pămînt un auz/ culoarea e singură//mergi înăuntru de ani buni//două brațe ajung//știu/ în absența ta e un orb// mereu înainte//cîtă amiază atîta pămînt.”(„se leagănă pustiul”– textul integral). Tema morții e explicită, anunțată de titluri: din mort, îmbălsămați, știu că sînt moartă, brațul trece prin moarte, eu așa văd moartea, îți scriu îndată după moarte. Poeta se ipostaziază moartă (amintind de unele texte ale Ilenei Mălăncioiu), glisează între tărîmuri, cele două lumi sînt comunicante și totuși depărtate. Din cuvinte disparate se sugerează o prezență perceptibilă a celor dispăruți precum și viii au acces uneori la tărîmul umbrelor: „privirea lui se vede//...//s-a uitat și nu eram//începe să urce mijlocul în mine/ curînd pielea de pe el se va vedea// vecinul m-a recunscut și vecinul lui m-a/ recunoacut/și vecinul celulalt m-a recunoscut// toți au băut lipiți de fereastră/ de gînd” (din mort). Tema tanatică era prezentă și în alte volume, dar tratată carnavalesc, deși monstruos, sarcastic. Acum ironia dispare, singura „glumă” e cea de pe copertă. Se suprapun un plan evanescent în care obiectele se dizolvă și altul, dimpotrivă, al solidificării conceptelor: „pe gura paharului este mult timp”. Moartea se personifică și se multiplică: „o fi moartea lui lîngă moartea nucului”. Ca în fiecare carte, Viorica Răduță are pasaje excelente: „răspunsul nu a venit/ de acea are tot timpul trup de pasăre”. De data asta totul este subordonat unei viziuni a morții, una originală. Moartea apare în relativitatea și nu în inexorabilul ei. Viorica Răduță rămîne o voce diferită chiar față de cea din cărțile ei anterioare. Ce va urma? Sper că o nouă surpriză.

luni, 11 octombrie 2010

Sondaj de opinie. Cele mai mari cărți proaste


Există cărți pe care le recitim cu plăcere sau le-am recitit de multe ori, pe care le știm poate pe dinafară și pe care nu le-am pune niciodată într-un top al cărților de valoare, dar le-am menționa între cele 10...20...100 pe care le-am lua pe o insulă pustie. Acestea sînt best-sellers tipice, lizibile, seducătoare, „ecranizabile” eventual și totuși pline de defecte de construcție, de exagerări ale negativității unor personaje etc. Ele sînt marile cărți proaste ale lumii (ale literaturii noastre, la noi) care, dacă le privim din perspectiva succesului de public, au totuși „ceva” major, ce le situează în vîrful piramidei vînzărilor, că altfel nu le-ar cumpăra nimeni. Aceste reflecții mi-au fost prilejuite de reluarea - a cîta oară - la o reeditare recentă, în vechea și buna traducere, a romanului „Pe aripile vîntului”, poate cea mai mare carte proastă a lumii și după care s-a făcut unul dintre cele mai proaste mari filme ale lumii. Nu am niciun dubiu care este capodopera între ea și, să zicem, „Jocul cu mărgele de sticlă” sau „Muntele vrăjit”. Totuși, la plecarea pe o insulă pustie cu o valiză mică, aș ezita între povestea lui Scarlett și marile opere. Mă întreb și vă întreb care vi se par cele mai mari cărți proaste ale lumii, în accepțiunea de mai sus? Nu ezit să numesc „Mizerabilii” sau, păstrînd proporțiile, la noi, „Delirul” și mai ales „Cel mai iubit dintre pămînteni”. Ce ziceți?

Cărți noi! Mircea Gheorghe - Clepsidra, Editura Euro Press * *

Cunoscut ca un abil autor de proză scurtă, nu foarte tînăr deși a publicat puțin, Mircea Gheorghe, autor de limbă română din Canada, își încearcă forțele în roman. Clepsidra este un roman despre niște emigranți români în Canada, valorificînd, desigur cunoștințele autorului în legătură cu acest subiect. Rezultatul este inferior celui obținut de autor în proza de mai mică întindere, unde a dat și texte excelente. Probabil că Mircea Gheorge este un autor cu suflu scurt și se va retrage la genul care l-a consacrat. Nu înseamnă că avem cu „Clepsidra” un roman prost. Este unul mijlociu, avînd defectul că nu impresionează nici prin acțiune, nici prin stil, nici prin personaje. Autorul nu schimbă deloc perspectiva narativă, rămînînd pe poziția unui omniscient care descrie obiectiv și fără tensiune fapte puțin spectaculoase. Deducem că în Canada, viața este confortabilă și plicticoasă, evenimentele nu produc zguduiri de conștiințe. Familia celor doi români, ea cu un copil din altă căsătorie, rămas în Europa, nu are drame majore și nici nu le trăiește intens pe cele potențiale ale țării de adopție. La un moment dat bărbatul se pasionează de chestiunea referendumului în legătură cu independența Quebec-ului, conflict de catifea, terminat cu o alegere democratică în defavoarea suveranității provinciei și care nu crează furtuni cu adevărat în sufletul nimănui. Încă soția lui, văzînd că întîrzie vreo două ore (a fost și el al un miting ca să mai simtă puțină patimă pentru ceva), îl crede nebun. O atmosferă de tihnă și indiferență, psihologii glaciare care îi contaminează rapid și pe români, o atmosferă în care conflictele sînt excluse practic. E posibil ca autorul să fi vrut să demonstreze tocmai asta. Cum mediul canadian tocește pasiunile și taie acutele (ca să nu zic altceva, cu referire la personajele masculine). Totuși, cititorul își cere dreptul la o lectură care să-i susțină interesul pe parcursul cărții. Iar autorul nu reușește să-i satisfacă dorința. O carte cam cuminte despre o lume ștearsă.

Mario Vargas Llosa - Premiul Nobel 2010



În timpul tîrgului de la Frankfurt s-a anunțat decernarea premiului Nobel pentru literatură lui Mario Vargas Llosa. Un ziar german a titrat „Un premiu cu nuanță politică”. Nu mi se pare că ar fi așa. Mario Vargas Llosa e un mare scriitor, opera lui e mai impresionantă decît a Hertei Muller de pildă iar ecoul ei este mai mare în lume chiar și în Germania. Oricum, librăriile germane au organizat încă de a doua zi standuri speciale cu opera laureatului. Mi-am amintit cu bucurie de întîlnirea mea cu Vargas Llosa la Neptun, în 2005 cînd a luat Premiul Ovidius. Deci, după Ovidius - Nobelul. La Orhan Pamuk a fost invers. Oricum se vede că juriul de la Neptun știe pe cine alege și n-ar fi exclus ca în scurt timp pe lista Nobel să se adauge și alți laureați Ovidus. De pildă Amos Oz. Pînă atunci, Mario Vargas Llosa rămîne singurul laureat Nobel pe care l-am cunoscut direct. [În poza de grup apar, de la stînga, doamna Vargas Llosa, Mihai Zamfir, Gabriel Chifu, Ion Pop, laureatul, un scriitor irlandez, Petru Cimpoeșu, Horia Gârbea].

duminică, 10 octombrie 2010

Frankfurt Book Fair 2010




Joi 7 octombrie, am lansat volumul „Azerbaijan - The Living Flame”. La lansare am fost prezentat de Luminița Corneanu, critic literar, din partea MCPN. Textul în germană a fost citit de Ioana Ceaușu care a și tradus cele cîteva fraze în care am explicat conținutul cărții. Reamintesc că traducerea engleză a întregului material a fost realizată de Elena Nistor, iar cea în germană a fragmentului citit public de Carmen Kleininger. Mulțumesc tuturor. La lansare au participat membrii delegației române, scriitori și editori din România și Germania. Am dăruit cu dedicațiile cuvenite o parte dintre volume, restul au fost luate de public în celelalte zile ale tîrgului. Mulțumesc încă o dată Fundației Heydar Aliyev pentru sprijinul prețios acordat. Toate manifestările de la standul României (au mai prezentat volume Nora Iuga, Dan Lungu, Gabriel Chifu și Varujan Vosganian) s-au desfășurat foarte bine și au avut succes. La reușita manifestărilor au contribuit din partea MCPN și scriitorii Ana Andreescu și Ioan Matei. Voi reveni cu detalii. Am găsit deocamdată un editor interesat să publice cartea în germană în țara lui, deci scopul principal a fost atins.

joi, 7 octombrie 2010

Carte postala

Va salut in graba dintr-un internet cafe de linga Frankfurt. Azi la 16 lansez cartea la Tirg. Vremea e buna, delegatia României, plina de optimism. Vor mai lansa in zilele urmatoare Gabriel Chifu, Varujan Vosganian si Dan Lungu. Am primit cu bucurie vestea premiului international de literatura cistigat de Razvan Radulescu un excelent prozator si scenarist. (scuye pentru lipsa semnelr diacritice)

miercuri, 6 octombrie 2010

La Mulți Ani, Livius Ciocârlie!


Pentru că plec și nu sînt sigur că voi avea acces la web pe 7 octombrie, țin să îi urez de pe acum profesorului Livius Ciocârlie mulți ani fericiți cu bucurii și cu noi cărți. Urare egoistă, pentru că volumele lui ne bucură pe noi! Dar sper că și pe Domnia-Sa. La vîrsta de 75 de ani pe care o va împlini mîine, Livius Ciocârlie continuă să scrie despre ceva ce nu a experimentat: bătrînețea! Îi doresc să nu o cunoască nici în următoarele decenii și să ne vedem sănătoși la centenar!
Despre Livius Ciocârlie, cea mai pregnantă amintire a mea e din anii 80. Conducea un cenaclu la Timișoara, înfrățit oarecum cu Universitas de la București, cel coordonat de profesorul Mircea Martin, acum și el incredibil septuagenar. Aveau loc și vizite reciproce. Într-o seară de iarnă, la încheierea cenaclului, Mircea Martin a spus că nu merge cu noi, tinerii de-atunci, pe bulevard, prost luminat și acela, ci o ia prin Cișmigiu (aflat în deplină beznă) spre casă. Alături de el, profesorul Ciocârlie avea o fragilitate de franciscan recent sanctificat. Careva dintre noi și-a arătat spaima că profesorul Martin va înfrunta un drum prin întunericul Cișmigiului. Dar el, privind silueta ascetică a colegului ne-a liniștit:
- Dar sînt cu Livius Ciocârlie!
Nu vă fie teamă, frați scriitori. Oricît ar fi de grele vremurile - și aici nu glumesc – sîntem cu Livius Ciocârlie!

O aniversare cu dileme


Abia acum, cînd a început formal o nouă zi, mi-am dat seama că ieri 4 octombrie a fost pentru mine „prima zi de școală” a anului universitar 2010-2011. Am avut de la 8 la 10 dimineața primul curs, unul inaugural de Rezistență la anul II. Cu el am marcat, fără să-mi amintesc pe moment, împlinirea a 20 de ani de învățămînt (oficial, ca titular, lăsînd la o parte cei trei ani de stagiu și incertitudini privind destinul didactic). În afară de consecințele schimbării treptei de vechime în cartea de muncă, e un moment încărcat cu o oarecare nostalgie pe care țin să-l consemnez aici. Mă întreb, desigur, mai ales: dacă nu aș fi făcut asta, ce aș fi făcut? Ar fi fost mai bine să nu mă apuc? După lege, dacă voi mai trăi, desigur, mai am în față încă vreo 20 de ani de școală pe care i-am început azi? Să-i „fac”? N-o fi timpul pentru o schimbare?

marți, 5 octombrie 2010

Oameni și șoareci? Nu! Oameni și pisici


O poveste pilduitoare puteți citi pe blogul scriitorului și traducătorului Constantin Lupeanu, distins sinolog, fost ambasador în China și Vietnam. O rezum aici și o voi comenta îndată. Lîngă blocul (nu blogul!) Excelenței-Sale, o vecină a construit o căsuță unde adăpostește multe pisici pe care le îngrijejște cu devotament. O inimă bună, și-a zis scriitorul, alături poate de alții. Pînă într-o zi cînd a auzit mare zarvă. Diana, iubitoarea de feline, certa pe cineva care îi incomodase pisicile. Citez:

“O femeie fără casă dormise cu pisicile, iar lucrul acesta a revoltat-o peste măsură pe buna noastra Diana. Cum să doarmă un om cu pisicile ei? Nu, nu vă gândiți că a invitat-o pe femeie la ea în apartament să faca duș și eventual să doarmă acolo câteva zile. Nici vorbă! Revoltată, Diana a strigat și a înjurat cum n-am auzit-o niciodată, iar când biata femeie a ieșit, a îmbrancit-o, apoi a lovit-o repetat cu picioarele, țipând: - Să nu te mai prind pe aici, că te omor, auzi?” Povestea se intitulează ”Buna Diana” și morala ei e limpede!

”Homo homini lupus!” ne avertizează Plaut, iar Seneca zice: omul e o ființă de care oamenii trebuie să se teamă. Nu și mîțele.

Dar... Există și reversul monedei, cum veți vedea! Poate Diana era pățită ca și o rudă de-a mea și atunci are mari circumstanțe atenuante. Să vedeți... O rudă de-a mea prin alianță, om în vîrstă, (prietenii știu...) își îndulcește de mulți ani singurătatea crescînd, nu ușor, un număr variabil de pisici, cam între 6 și 16, în vremurile bune spre 20. Cînd are ocazia, mai donează din ele. Le hrănește, le duce la doctor la nevoie, se lipsește oricînd pe sine de cele necesare pentru bunăstarea lor. Dar mîțele sînt mîțe... Într-o zi, ruda mea a cunoscut un bărbat mai tînăr decît el, mai în putere, intelectual de altfel, dar rămas printr-un divorț fără casă. Părînd simpatic și manierat, priceput la multe, ruda mea l-a invitat să stea în locuința lui o vreme, împărțind astfel cheltuielile și munca din gospodărie. Treburile mai grele urmau să revină noului-venit care de altfel se apuca bucuros și fără preget de ele, mai ales de cele tehnice care îl pasionau, spre deosebire de neîndemînatica lui gazdă, teoretician, inabil cu șurubelnița și cleștii.
O vreme cei doi au conviețuit: casa era mare, elanul reparator al oaspetelui peste așteptări, ba îl pasiona și arta culinară, mai străină gazdei sale. În scurt timp însă, intrusul și-a luat aere de stăpîn, a devenit expansionist și autoritar: accepta la TV doar programele lui preferate, gătea numai ce-i plăcea lui, ignorînd regimul gazdei, în discuții dorea să-și impună punctul de vedere, începuse să-i cenzureze celuilalt totul: opiniile, lecturile, orele de somn și, evident, patima pentru feline. Începuse chiar un sistem de interdicții și, avînd în vedere diferența de ani și de forță, se făcuse stăpîn în casa celuilalt. Din fericire, ruda mea și-a putut impune în final stăpînirea asupra propriului domeniu și celălalt, enervat se vede suficient la rîndul lui sau cu un rest de bun-simț, a plecat trîntind (sau poate nu) ușa. Omul meu a răsuflat ușurat și și-a jurat să rabde înainte singurătatea alături doar de iubitoarele și tăcutele lui pisici.

Rememorînd această istorie adevărată de familie, mă întreb dacă n-a făcut bine Diana s-o alunge pe acea femeie (minus șuturile, desigur). Cît despre ipoteza de-a o primi, fie și o zi, în casa ei, înclin să cred că a scăpat de o belea neluînd în calcul această ipoteză. Ce ziceți?
[în imagine, Dosia și fiul ei, Arlechino, în 2005]

luni, 4 octombrie 2010

Cărți noi! Liviu Georgescu - EL, Editura Paralela 45 * *

Ce realitate acoperă acest volum al unui autor prolific și oarecum derutant în diversitatea sa de ipostaze? Mai există realul reprezentat direct, sau textul devine pur reflexiv, se stabilește în zona conceptuală, lucru mai rar la poeții recenți? Sînt întrebări care le domină pe celelalte posibile stîrnite de cel mai recent volum de versuri al medicului și muzicianului Liviu Georgescu, poet fără zăbavă. Tangent optzecismului, el este mefient față de liniile principale ale „nucleului dur” al generației sale în răspăr cu care făcea, încă de pe vremea cînd era încă în România și frecventa cenaclurile ei, în special pe Cel de Luni, o politicoasă dar fermă disidență. Remarcat și susținut de critici prestigioși precum Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, Al. Cistelecan, Daniel Cristea-Enache, avantajat oarecum de postura de ultim optzecist (cronologic) dar și de distanțarea față de canonul promoției, Liviu Georgescu stă bine cu box-office-ul și încă se consolidează. O poetă de generație recentă remarcă, întrucîtva polemic, despre un volum anterior, după ce enumeră situările criticii: „Dincolo de periodizări şi catalogări, o remarcă se impune – încă de la debut, Liviu Georgescu şi-a scris toate cărţile uzitînd de aproximativ acelaşi stil, cu variaţiunile inerente dar insuficiente unei perspective evolutive. Nu există o gradaţie a volumelor, căci acestea sînt toate egale unul altuia. Nu prin comparaţie se pot analiza cărţile lui Liviu Georgescu” (Oana Ninu). Observația este principial corectă. Totuși, măcar acum, în El, poetul nu mai este același. Dacă dimensiunea ironică și intertextualitatea proprii optzecismului nu l-au atras în mod special niciodată, să recunoaștem totuși acum, în această carte încă un plus de gravitate, de cantonare în reflexivitate, totul „agravat” de o clară – deși inexplicită -propensiune către tematica religioasă. Să fie totuși limpede că Liviu Georgescu nu este un poet mistic și că volumul nu cuprinde numai poezii care s-ar putea încadra indiscutabil în zona meditației pe teme religioase (creștine). Mai degrabă am putea vorbi despre un tip de expresionism care ia cîteodată forma unui discurs cu nunanță de metaforă din aria textelor sacre. Așa cum pictorii, vreme de secole întregi, au pus simțirea lor în tablouri care înfățișau, eventual numai formal, teme din Vechiul sau Noul Testament, așa poetul pretextează religiosul. Să nu uităm: „nimic din ceea ce e pretextual nu e sfînt!” (Ubertino din Casale către Gugliemo din Baskerville, în cunoscutul roman al lui Eco). Dar nu sfințenia o caută autorul nostru ci, ca orice scriitor, pe sine. EL din poemul final și cel mai „greu” al culegerii, „Revelația”, plasat strategic la urmă, nu este Dumnezeul creștin, ci un zeu sui-generis care validează, cu un discurs, cu un monolog sacramental, ideile și îndoielile poetului pe care, teatral, le alungă de lîngă „tronul Lui”. Liviu Georgescu își impune viziunile sub forma unui text care preia retorica sacră pentru că ea, în acest moment, îl reprezintă. Indiscutabil, un poet de urmărit.

duminică, 3 octombrie 2010

Apariție nouă! ”Azerbaidjan – Focul viu / Azerbaijan – The Living Flame”

Azi a apărut volumul pe care l-am pregătit mai demult ”Azerbaidjan – Focul viu / Azerbaijan – The Living Flame”, volum bilingv în traducerea dnei Elena Nistor. A fost realizat cu sprijinul esențial al Fundației „Heydar Aliyev” la Editura Top Form. Lansarea va avea loc joi 7 octombrie, ora 16 la Tîrgul Internațional de Carte de la Frankfurt, la standul României – Pavilion 5, stand 908. Lansarea va cuprinde și lectura a două capitole în limba germană (după traducerea dnei Carmen Kleininger). Volumul cuprinde impresiile mele despre Azerbaidjan, în special despre cultura veche și cea contemporană a țării de la Marea Caspică precum și trei poeme ocazionale scrise în Azerbaidjan. Intenționez extinderea cărții și publicarea ei, în variantă completă în limba română, în cursul anului 2011. Voi reveni cu impresii de la lansare și de la uriașul Tîrg de la Frankfurt

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Cărți noi! Dora Alina Romanescu - Dealul comorii, Ex-Ponto :(

Sub o copertă de un kitsch turbat, amintind de romanele Sandrei Brown din anii 90, zac 400 de pagini informe de o agasantă dulcegărie. Fiecare frază îți zgîrie auzul (interior): „Liniștea apăsătoare a cabinetului se destrămă când doctorul anunță cu voce neutră dar blîndă”. Neutră dar blîndă? Pare o parafrază după contradicțiile lui Breban, acelea voite. Dar nu e. E simplă contradicție, o aberație generată de lipsa de concentrare, încă de la prima frază. „Fata auzi ultimele cuvinte ca prin vis”. Toată vișinata prea dulce și trezită a locurilor comune e revărsată și adună musculițe pe fiecare pagină. Orice frază mustește de banalitate și de lipsa flagrantă a simțului descrierii și al dialogului. O carte pe care îți vine s-o rupi în bucăți și s-o pui pe foc instantaneu. Nici de făcut cornete nu e bună. Este un subprodus din speța, uriașă numeric, cu care unii „autori” întunecă orizontul literaturii și împiedică de fapt cititorii să ajungă la literatură, dezgustîndu-i de ea. Un personaj intelectual vorbește astfel unei fete de 14 ani: „Cînd vei crește mai mare (lipsă virgulă n.m. ) vei ști să selectezi mult mai bine din aceste cărți frumosul de urît”. Să „selectezi frumosul de urît”! Altă mostră: „Întîlnirea cu marea a fost pentru Mihaela ca un balsam pus peste rănile sufletului”! E clar că autoarea nu înțelege ce-i iese de sub pix sau tastatură, că dacă ar înțelege, n-ar comite. Încă una și mă duc: „O fracțiune de secundă când realul din jur te scoate din reveria unui vis (sic!) sau a unui gând care te cheamă în trecut”. Reveria unui vis! Orice lungire a vorbei ar fi pierdere de timp. Asemenea autori ar trebui ținuți în cuști, ca Marchizul de Sade, departe de orice instrument de scris.

Cărți noi! Passionaria Stoicescu - Solitaire, Ed. Omega, proză * *

Iată că Passionaria Stoicescu a ajuns la 46 de volume dintre care cinci de proză, majoritatre fiind cele din zona literaturii pentru copii, adăugînd traducerile realizate și sutele de volume pe care le-a îngrijit ca redactor putem ajunge ușor la concluzia că literatura nu are pentru ea secrete. Chiar așa este. Prozele din „Solitaire” sînt scrise cu mînă sigură, cu atenție la detalii și la ansamblu, cu dexteritate (remarca Alex Ștefănescu) dar și cu o prospețime și un interes viu pentru textul scris care fac cinste unei autoare atît de prolifice. Nicio urmă de blazare în fața literaturii nu se întrevede în povestirile semnate de Passionaria Stoicescu și tocmai acest avînt de debutantă o face în fiecare moment cuceritoare pentru cititor. Tematic, prozele din Solitaire sînt narațiuni realiste despre lumea contemporană, despre oameni neînsemnați a căror psihologie, cum știm, nu e cu nimic mai puțin interesantă decît a comandanților de oști. Un colonel pensionar bine descris (are și Passionaria Stoicescu unul, Cezar pe nume, care a ajuns la a cincea Cleopatră) valorează mai mult decît un împărat decupat din carton de un autor fără har și meserie. Unele texte au o naturalețe care te-ndeamnă să crezi că sînt efectiv relatări de întîmplări reale, deși bizare. Cel mai reușit de tipul acesta este cel intitulat „Secretarul de partid”. Un secretar de organizație PCR dintr-o tipografie, ne aflăm, vezi bine, în „epoca de aur”, este urît, tîmpit, mîrlan și îl mai cheamă și Romică Cioroiu. El face curte fără speranțe Luizei, o colegă de birou, forțată de o renovare să lucreze chiar în sediul organizației. Văzînd că ea îl refuză, lucru deloc uimitor, îi face mici mizerii, de o incredibilă meschinărie iar în final chiar farmece. Sfătuită de un bătrîn foloclorist, venit cu treburi în birou în momentul descoperirii corpului delict, pus în buzunarul hainei lăsate în cuier, Luiza trebuie să decidă: face pipi pe obiectul menit să-i stîrnească amorul pentru secretar sau îi dă foc. Femeia alege a doua variantă, incendiind și biroul și obținînd cu ocazia asta un dorit transfer disciplinar. Acest tip de acțiuni narate vioi, comportist, cu mare siguranță a tușelor și a dialogului compun volumul Passionariei Stoicescu și se citesc ușor și cu plăcere. Nu se întîmplă drame abisale pentru că viața este, după cum o descrie autoarea, mai ales suma unor lucruri neînsemnate. Dar ele, nimicurile, compun totuși existența oricui. Celălalt plan, mai profund sau mai înalt nu poate fi accesibil fără a privi prin țesătura deasă a faptelor mărunte. Ceea ce le ridică prețul în percepția cititorului este un lucru tot mai rar în pogoanele de hîrtie tipărită: talentul epic al autoarei.

vineri, 1 octombrie 2010

La Sinaia, la Cazino

Cu o lipsă de modestie care va fi strașnic amendată de amicii mei anonimi, vă semnalez povestirea mea „La Sinaia, la Cazino” din nr. 37 al revistei „România literară”, pag. 10-11. Numărul 37 nu e încă pe situl revistei, o să dau link-ul cînd va fi, dar mai bine luați varianta de hîrtie, pentru că textul are și ilustrații. Acțiunea se petrece într-o seară de vară a anului 1924 cînd...

Cărți (foarte) noi! Lucia Verona - Crima de la Jubileu, Ed. Tritonic * * *


Excelent roman polițist scrie Lucia Verona. Persoanjele contemporane, tipologii recognoscibile ale actualității, ba și personaje reale inserate în acțiune în modul cel mai credibil evoluează într-o acțiune palpitantă parcă desprinsă din Agatha Christie. De fapt, pe lîngă nivelul polițist al cărții, ea este o jucăușă și subtilă parodie la clișeele romanului polițist, mai ales la tabieturile ilustrei înaintașe.

Avem așadar un grup de oameni, izolați de intemperii, persoane din lumea (relativ) bună - sau ceea ce se înțelege prin asta la noi, că lorzi și ladies de unde? – toți ar avea interesul să scape de prima victimă, pentru că va fi și o a doua, nu mai vorbesc de a treia, există o crimă în trecut ale cărei ecouri tulbură prezentul eroilor, există mai ales o detectivă ad-hoc, care nu are nicio legătură cu forțele polițienești regulate și care dezleagă misterul pînă la capăt. Avem și detaliile de atmosferă ale englezoaicei: somniferele, pana de curent, umorul macabru. În plus, Lucia Verona vine cu o B-story, ale cărei capitole se intercalează cu ale poveștii principale. E povestea unui om care a făcut parte din mafie, în State, și a profitat de prăbușirile de la Unșpe Răpciune ca să se dea mort și s-o ia razna prin lume sub identități de schimb și operații estetice. Nu vom afla pînă la final ce este cu acest misterios deghizat și care e rolul lui în povestea A, cu care aparent nu are legătură.

Tristețea legată de carte nu vizează numărul victimelor ci editarea ei. Ca să încapă în pagini puține (se dă cu Revista Flacăra la 9,90 lei) editorul a cules-o cu un corp imposibil, prea mic chiar pentru niște note de subsol. Pe hîrtia maronie de cea mai proastă calitate, scrisul supune ochii la eforturi și jignește calitatea scriiturii. Zgîrcenenie fără rost – oricine ar fi dat cinci lei în plus pentru acest roman.

Lucia Verona conduce impecabil acțiunea și strînge firele la final fără să-i scape nimic, aici experiența de dramaturg o ajută, ca și în precizia replicilor. Nu mai puțin marcant este instinctul ei ludic, acela care o face să croiască o narațiune tipic post-modernă în care citatul e prezent copios iar referințele culturale bogate, mai ales din domeniul muzical, snobează decis cititorul tîrgoveț. Căci detectiva e primadonă, soprană de coloratură, invitată la aniversarea (jubileul) viitoarei victime ca să „presteze” pe o sumă amețitoare. Mărturisesc că nici eu n-am ascultat aria Reginei Nopții din „Flautul fermecat” pînă n-am citit romanul Luciei Verona. Și deci am înțeles abia apoi tîlcul inserării în povestire a acestei arii a răzbunării unei femei.

Cu abilitate sînt descrise și implicate în poveste personajele reale: politicianul George Șerban, care de fapt nu va participa la acțiune decît de la distanță, și criticul literar Alex Ștefănescu. Acesta, împreună cu soția lui, vine la jubileul funest și își joacă rolul foarte degajat. După cum autoarea anunță, destinul de detectiv al Divei (mare soprană româncă plecată în lumea operei mondiale) va continua cu un posibil episod „Crima de la Casa Scriitorilor”. Sînt desigur curios sub ce pretext o va aduce Lucia Verona la Neptun, în vila administrată de dl. Vasile? La Festivalul Internațional anual? Sau ea va sta, de fapt, la „Cireșica”?

Romanul Luciei Verona, primul ei policier, este o carte ce nu se lasă din mînă și care merită o ediție nouă în condiții editoriale mai fericite. Este cel mai bun policier al nostru din ultimii 20 de ani, sau chiar de dianinte. Nu ezitați să-l citiți!

P.S. Nimeni nu s-a prins încă de faptul că titlul postării anterioare care anunța cartea este inexact: primadona nu a fost ucisă, ci ea este detectiva!

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog