joi, 9 iunie 2011

Neptun 2011 sau despre exil


Mîine, vineri 10 iunie, se deschide Festivalul Zile și Nopți de Literatură, ediția a X-a, la Neptun/Mangalia. Tema colocviului din acest an este „Exilul”. De altfel se pare că Marele Premiu „Ovidius" va reveni unui mare scriitor european care a ales să trăiască în exil. Vor fi prezenți și autori români care au cunoscut experiența exilului, precum Ovidiu la Tomis. La această ediție voi prezenta în cadrul colocviului un scurt eseu pe care îl redau în avanpremieră mai jos și voi citi trei poeme despre Azerbaidjan, țară cu peste un milion de cetățeni dizlocați dintr-o provincie ocupată și trimiși de fapt în exil în propria lor țară.

Opinia mea, pe care o veți putea citi în continuare cu aregumentele ei, este că artistul este un exilat oriunde s-ar afla.

*

Exilul – condiția firească a existenței artistului


În timpuri mai vechi, exilul, ca pedeapsă și prin consecințe, echivala cu moartea. Cei vinovați de anumite crime aveau de ales, eventual, între moarte și exil. Ambele erau alungări, excluderi din viața civilă. Chiar dacă, în al doilea caz, penitentul își păstra existența biologică, el era mort pentru comunitatea din care făcuse parte. Era, cu o formulă argotică recentă, „șters din cartea de imobil”. Din starea civilă. Își pierdea patria, ceea ce, într-o anumită accepțiune, putea fi mai grav decît să-și piardă viața. De aceea unii eroi ai istoriei au ales, ca Danton, moartea în locul exilului pentru că, după formula memorabilă a aceluia, nu-ți poți lua patria pe tălpile pantofilor. În aceste cazuri nu putem spune „partir c`est mourir un peu”, ci plecarea echivala cu o moarte definitivă.

Și totuși au existat și există oameni pentru care exilul este condiția lor naturală cu care în principiu se resemnează. Aceștia sînt artiștii și scriitorii printre ei. Căci exilul, voluntar sau forțat, ce înseamnă? Să trăiești într-o comunitate străină, izolat de cei de un neam și de o limbă cu tine. Să trăiești printre oameni ale căror limbă și obiceiuri le cunoști puțin sau deloc. Să te evidențiezi celor din jur prin limbă, accent, comportament și chiar prin straie, fiind ușor de recunoscut, de izolat și eventual de ironizat. Ați recunoscut, în aceste trăsături, artistul?

Exilații își formează acolo unde sînt mai mulți, risipiți într-o comunitate mai largă, propriile lor enclave care îi izolează și mai tare: au cafenelele lor unde se întîlnesc periodic, unde pot vorbi limba lor maternă, scot mici publicații de citit între ei, își clădesc uneori propria biserică în care se roagă în limba lor. Iată ce fac artiștii, scriitorii chiar în țara lor.

Artiștii sînt forțamente niște exilați. Cînd vorbesc cu cei din jur, ei trebuie să adopte un alt tip de gîndire și de limbaj decît cel care le este natural, așa cum face orice om care ajunge pe meleaguri străine și e obligat să vorbească pentru a cere mîncare, informații sau bilete de tren. Subiectele comune celorlalți nu le stîrnesc niciun interes și nu pot conversa despre ele decît din politețe și cu stîngăcie.

Față de acești exilați, artiștii, comunitatea în care se află surghiuniți se comportă exact ca față de niște străini. La un capăt – înțelegerea și menajamentele, de regulă dureroase pentru cel ocrotit. Conștiința că e omenește să te porți frumos cu un biet străin care e stingher și nu pricepe prea multe, fiind predispus gafelor de tot felul. La celălalt capăt – intoleranța și ironia față de un „barbar”, de un excentric care se potrivește în mediul social respectiv ca nuca în perete: vorbește stricat și se poartă împotriva datinilor ținutului de adopție.

Un artist, un scriitor mai ales, căci obiectul său de uz special e limbajul, își dă seama repede că fireasca lui condiție este cea de exilat. Are de ales dacă și-o acceptă sau se integrează definitiv, schimbîndu-și limba și numele pentru a se confunda cu ceilalți. Există tipul exilatului care își dorește cu ardoare să fie adoptat de comunitatea gazdă și reușește sau nu. Există tipul celui care anume refuză integrarea, subliniindu-și excentricitatea și purtîndu-și mîndru burnuzul sau turbanul pe străzile Londrei. Ambele tipuri se regăsesc în mediul exilaților-artiști. Unii se bagă în politică, în trivialitatea tabloidelor, televiziunilor etc., încercînd să pară ce nu sînt. Dintre ei, unii reușesc, alții rămîn stridenți. Alții aleg rezerva și orgolioasa izolare.

Oricum ar fi, în lumea cea de toată ziua, artiștii sînt și vor rămîne mereu niște exialți. Bizar este că alți oameni, natural integrați în mediu și absolut normali, încearcă să imite, cu rezultate caraghioase de regulă, vorbirea și ticurile „exilaților” artiști. Ei își stîlcesc limba de-acasă ca să pară la rîndul lor membri ai unei comunități mici și străine.

Un exilat dintr-o țară sau o cetate are avantajul că, ipotetic, la un moment dat, ar putea să revină în locul de obîrșie, deși nici această revenire nu-i lucru ușor, cum se știe. Dar exilatul artist nu are unde să se întoarcă. Oricît de bine s-ar adapta, presupunînd că și-ar nega natura ca să se adapteze, el va rămîne veșnic neasemănător celorlalți, ciudat, aparte, în pericol de a fi privit cu ură xenofobă sau jignitoare milă.
După formula lui Georges Danton, patria artistului este întotdeauna doar pămîntul de pe tălpile pantofilor săi.


Foto: Cu Peter Esterhazy, laureatul din 2009 și cu Brigitte Freund, la festivalul din 2009, la Mangalia, pe un vapor

4 comentarii:

  1. felicitari...ca deobicei mi-a facut o erala placere lectura

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc. Au fost multe comunicari foarte interesante.

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog