marți, 7 iunie 2011

Pornind de la Teme


De curînd, Nicolae Manolescu și-a adunat „temele”, care de fapt sînt poate cea mai valoroasă parte a operei sale, într-un unic și masiv volum (Editura Cartea Românească) după ce le publicase în, dacă nu mă înșel, șase cărți de-a lungul a vreo 30 de ani. Chiar dacă „Istoria critică” și ”Arca lui Noe” sînt mai importante ca impact scolastic și ca „dîră” lăsată în istoria literaturii de către marele critic, „Temele” au avantajul originalității și surprizei. Nu poți fi „surprinzător” mereu într-o istorie a literaturii române, bătucită de atîția, nici măcar în una a romanului. Dar la „Teme” este „pe alese” și autorul nu are nicio obligație să se refere la un subiect care nu-i poate suscita o interpretare inedită.

Nu mă voi referi la toate „temele” lui Manolescu, deși mai fiecare îmi trezește la recitire reacții de aprobare și/sau dezacord. Ar fi și imposibil, sînt cîteva sute, ar însemna să-mi petrec puțina viață rămasă înainte glosînd pe marginea unor articole scrie pe temeiul altora, scrise și ele spre interpretarea altora (de exemplu despre Călinescu scriind despre... cu referire la ... care scria despre...). Și totuși ce altceva este literatura decît o nesfîrșită serie de1001, dacă nu 10001, de nopți cu povestiri care vin dintr-una în alta.

Am închis paranteza în fine! Manolescu e un maestru al parantezelor, te molipsești. La cestiune: ultima temă din volum se referă la „căderea ideilor”. Autorul observă, justificat, că orice idee, nu aplicată, ci devenită ideologie este, nu un căcat, cum s-ar putea desigur crede, ci, mult mai rău, un cartuș de dinamită. Utopiile cele mai bine închegate, mai plauzibile, mai generoase pînă la urmă au dat lumii monstruozități de care nu ne-am vindecat nici azi. Și probabil nici nu ne vom vindeca.

Îi dau dreptate lui Nicolae Manolescu el semnalează un lucru evident la care însă nu m-aș fi gîndit, un ou al lui Columb. Vreau să remarc însă, în urmarea lui, că faptul poate fi extins la literatură și „ideologia” ei. Orice idee importantă și stimabilă, aplicată în opere, devine catastrofală. Sau aproape orice idee. Spre deosebire de lumea politicii, aici mai există salvare, „aplicățiunea” putînd rămîne oarecum abstractă. Dar altfel, „ridicarea maselor”, principiu nobil, devine sămănătorism, referirea la simțirea creștină și ortodoxă se compromite în „gîndirism”, în formele sale factice, realismul poate fi abătut în „realism socialist” sau în naturalism vulgar, livrescul în simplă compilație etc. Ideea aplicată naște monștri pentru că devine ideologie și de aceea e bine să ne ferim, nu de idei, Doamne-ferește, ci de aplicarea lor „mecanică”. Mai exact, de fetișizarea lor și îmbrăcarea/mumificarea lor literară. Se sparie gîndul!

Foto: Nicolae Manolescu prezidînd un Consiliu USR în Sala Oglinzilor. În dreapta lui Gabriel Chifu

Un comentariu:

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog