marți, 16 august 2011

Calea cea dreaptă, dreaptă, dreaptă


„Dacă dreptatea ar fi o sîrmă, aș îndrepta-o eu”
Un personaj din „Groapa” de E.Barbu


Mi se întîmplă să mă irit uneori de percepția curentă a unor fenomene din cultură. Dar nu dau curs enervării pentru că de regulă nu am timp de pierdut cu demonstarea evidenței. E ca și cum un biolog ar consuma timpul ca să scrie un articol prin care să demonstreze că oul de găină e rotund și alb împotriva cuiva care pretinde zgomotos că e negru și cubic.

Așa este prejudecata vehiculată de imbecili că a comenta o carte (operă artistică în general) înseamnă exclusiv a emite o judecată de valoare care poate fi „justă” sau „greșită”. O cititoare îmi atrage atenția: „ați greșit multe recenzii”! Ca și cum ar fi vorba de servicii la tenis care pot fi doar bune, out sau în fileu. Această formă cretină de a înțelege comentariul critic este destul de răspîndită chiar printre scriitori, din păcate, și ea a prins rădăcini (buruiana rea are rădăcinile cele mai tari) în urma deformării marxist-leniniste a discursului critic. O operă putea fi „justă” sau „greșită” după cum edicta criticul, supervizat de secția de presă. Deși conștiința impulsului inițial s-a pierdut, cei 21 de ani de la căderea comunismului și încă vreo 25 înainte, care mai relativizaseră acest tip de judecare, nu au putut smulge complet cititorii, unii chiar avizați, din această prejudecată.

Mi-a fost dat să aud, în școală, ideea că Lenin, deși prețuia opera muzicală a lui Ceaikovski, era nemulțumit de anumite pasaje și atrăgea atenția că muzicianul „greșise” pe-alocuri dînd dovadă de pesimism și depresie. Nu știm exact ce părere avea Lenin despre orientarea sexuală, deloc „straight” a compozitorului. Tot în școală am aflat că filosofia lui Blaga avea „limite”, ca să nu mai vorbesc de imaginea lui Hegel „cu capul în jos”, tot după Lenin. Culmea era că profesoara de filosofie nu era o oarecare și mai era și admiratoare a lui Marin Preda și a ultimului său roman, în care țăranul din Siliștea ridiculiza formula absurdă, devenită modedă curentă, a dialecticii hegeliene în raport cu „adevărul”.

Dacă am accepta că există numai comentarii „juste” și „greșite”, ar însemna că, de pildă, dintre cele două cărți consacrate lui Sadoveanu de N. Manolescu și Al. Paleologu, numai una e „bună”, cealaltă sau eventual amîndouă fiind „greșite”. Să fie amîndouă „bune” nu s-ar putea după o asemenea percepție! De asemeni, dacă G. Călinescu are dreptate în privința lui Ion Creangă, Vasile Lovinescu greșește sau invers. Sau greșesc amîndoi și are dreptate un terț, ori poate nimeni.

O interpretare nu implică, nici măcar la critica de primă instanță, o judecată de valoare pe care altcineva, cîntărind-o, să o declare „bună” sau „eronată”. Dezacordul cu opiniile unui cititor/critic e oricînd posibil și poate chiar de dorit. În acel moment putem argumenta că preopinentul se află în eroare, de fapt ar fi mai corect spus în stare de „insuficiență” privind un aspect sau altul. În ceea ce mă privește, cred cu tărie că în interpretarea lui I. L. Caragiale unele dintre punctele de vedere ale unor lucrări binecunoscute ale unor Mircea Iorgulescu sau Florin Manolescu nu se suțin întrutotul și că Alexandru George semnalează justificat slăbiciunile tezelor celor doi reputați critici. Dar cărțile celor doi îmbogățesc în felul lor exegeza clasicului, fie și într-o formulă incompletă sau discutabilă.

Imaginea criticului în postură de monitor din timpul amintitului Creangă, însemnînd „greșeli” și fiind la rîndu-i „însemnat” de alte instanțe este creată, la noi, de o societate violentă, cretinizată, în care și interpretările priorității în trafic pot fi deslușite doar cu bîta și pistolul, în care dreptatea trebuie să aparțină numai uneia dintre părți, cu exclusivitate. Majoritatea comentariilor, pe forumuri, dovedesc aceeași tendință primitivă de a exclude complementaritatea, existînd doar un punct de vedere „bun”. Nostalgia partidului unic și a singurei „căi luminoase” de urmat lucrează încă în noi, ba se zvîrcolește, transmisă educațional, nu genetic, și în mințile celor ce s-au născut, după colapsul fericirii obligatorii.

Foto: Piotr Ilici Ceaikovski, cel care „greșea” în viață și în muzică

3 comentarii:

  1. Travestiti ai miasmelor, iata o varianta a macerarii elucubratiilor interesate, de ce nu? In critica de azi este un spo(r)t care se practica, insa campionii lui raman datori consistentei si unor rationamente viguros articulate mai rau decat la banci. Dincolo de limite, sardonicul si pozitia 'ca la dentist' este facuta cadou spectatorilor; din ce in ce mai putini, cam deloc - dupa cum se vede.
    Nu se mai citeste azi 'literatura'! Internationala socialista e de vina.

    RăspundețiȘtergere
  2. @ Anonim
    În principiu nu accept comentarii anonime. Îl postez totuși ca să încerce și alții să-l înțeleagă.

    RăspundețiȘtergere
  3. Ne putem întreba uneori cum este„devenirea”unui critic și,în consecință,care este îndreptățirea sa?Și dacă da,să-i privim mai relaxați părerile,indiferent cum ne califică într-un anumit moment.Cu alte cuvinte:„zâmbește;mâine poate fi mai bine(sau mai rău)”.O părere asupra modului ideal(pentru cei în cauză) de a reacționa la critică.Vă mulțumesc.

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog