Cărți noi! Elena Ștefoi - Raport de etapă, Editura Cartea Românească * * *

Un amplu și substanțial „raport de etapă” liric propune Elena Ștefoi și faptul e justificat de timpul destul de lung scurs de la precedentele volume. Se pune întrebarea cui și de ce prezintă poeta un asemenea bilanț. Este o ieșire în public pregătită cu atenție, iar titlul nu este accidental sau conjunctural ci acoperă exact intențiile autoarei, în carte găsind exact ceea ce ni se propune. Desigur este vorba de o transfigurare a biografiei în versuri destul de aspre, de sărace în metafore. Cele cinci secțiuni (numerotate greșit în curpins pentru că 3 așpare de două ori) sînt „Viața de după” (istoria unei dureroase despărțiri) „De peste ocean” (șocul contactului cu o nouă lume și stabilirea în ea), „Ilustrate canadiene” (poeme de c îte trei versuri în manieră haiku, mici pasteluri, fragmente impresioniste) „De leac și nu tocmai” (un memorial și un recviem, o cochetărie cu ritmul și rima, dar fără mare veselie), „La cheremul traducătorului” (un final, o cortină peste spectacolul instaurat, o adunare a textelor concluzive și o privire prospectivă destul de sceptică asupra „etapei” ce va veni).

Poemele de acum ale Elenei Ștefoi seamănă cu cele cunoscute din volumele anterioare prin personificări ale unor concepte. Viitorul, trecutul, veșnicia, iau chip omenesc și astfel poeta le poate atribui simțiri și acțiuni care de fapt îi aparțin chiar ei sau prviri proprii din perspectiva acestor „actori” ai unei reprezentații întotdeauna dramatice, niciodată comice. „Nici viitorul nu mai e ce era altădată/ nu-i mai place să umble gol-goluș/ să atragă priviri i-a trecut cheful/ de giumbușlucuri de sarcasme de coronițe/ de upercuturi în bărbia ultimei ursitoare”. Desigur, în spatele acestui „viitor” blazat se află chiar păpușăreasa-poetă care îl manevrează cu precizie împrumutîndu-i mișcăriule ei: „mintea mea îl eliberează îl înveselește/ cu tot felul de stratageme îl îndoapă/ cu vitamine îl duce la fitness la popă”.

În alte texte, autoarea speculează faptul divers. „Fapte diverse, ciocniri de sistem” apropie incidentul unui pui de balenă agățat de o ambarcațiune de croazieră de scufundarea voluntară într-un canal a unui „Nissan nou-nouț” în care și-au găsit moartea trei fete musulmane înecate de ai lor pentru că refuzau să poarte vălul tradițional. Poezia Elenei Ștefoi speculează din plin realitatea, cu toate cruzimile ei, eul poetic nu poate face abstracție de violența realului și nu poate nici s-o transfigureze integral, din cauză că bucățile pe care trebuie să le mistuie sînt prea mari și prea dure pentru a fi prelucrate pînă la capăt. De aceea poeta alege să clădească direct din rocile acestui material oferit de un univers absurd și atroce. Doar prelucrîdu-le puțin și potrivindu-le după impulsurile sensibilității proprii ca într-un montaj de artă plastică „ready-made”.

Rolul poetei devine astfel unul de selector, ei îi revine trierea, după ce tema generală a fost stabilită sau impusă de circumstanțe sufletești de moment, a fragmentelor colajului. Ea nu practică așadar pictura ci mai curînd fotografia sau montajul cinematografic în aceste poeme.

Puținele momente de aparent optimism într-un volum cu ton general mai degrabă sumbru și sceptic sînt și ele apăsate de un dubiu. Oare nu cumva autoarea ne păcălește și, de fapt, oferind și întrevăzînd șanse de scăpare, se dedă unui enunț sarcastic? ”O da, poate mai există scăpare/ poate că disperarea pestriță/ care rîdea altădată în hohote/ (iată din nou personificarea, acum a disperării) va învăța să joace în horă/ cu ultimii membri ai generașiei/ înainte de cina din urmă,// poate va avea curaj și putere/ să umble pe ape de dragul lor/ și destul talent să se înalțe la ceruri precum o flamidă cusută cu firet lucitor” (Precum o hlamidă).

Nu putem decide dacă momentele mai luminoase ale poeziei din „Raport de etapă” reprezintă speranța unei ieșiri dintr-un marasm ca și definitiv, asumat ca atare de poetă sau ele sînt doar niște tratamente ironice rezervate atît cititorului dornic de slavare ori sieși atunci cînd, fără temei s-ar zice, nădăjduiește.
În orice caz, aceste pendulări între afirmarea lipsei de șanse și întrevederea, chiar parodică, unor noi „etape” mai luminoase impresionează prin directețe și printr-o necontrafăcută sintaxă a disperării.