Parfumul viu al trecutului (Calistrat Hogaș - I)

Am primit acum cîteva luni misiunea onorantă de a scrie prefața unei reeditări a scrierilor lui Calistrat Hogaș apărute sub titlul „Pe drumuri de munte” în colecția BPT a Jurnalului Național la numărul 114 al colecției. L-am redescoperit cu plăcere și surprindere pe Hogaș și țin să vă împărtășesc cîteva dintre concluziile mele, așa cum au apărut în prefața menționată.

*

Opera restrînsă a lui Calistrat Hogaș și publicarea ei postumă, după două încercări care au dat greș în timpul vieții autorului, nu au împiedecat un destin ce ar putea fi numit glorios dacă l-am raporta la puținătatea paginilor scrise și la activitatea literară restrînsă a autorului, dedicat carierei didactice și devenit scriitor-amator în ultimul deceniu al existenței.

Caracterizarea „un diletant superior cu o singură coardă” pe care i-o face G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent” este exactă, ca și aceea mult mai tîrzie din „Istoria critică a literaturii române” a lui Nicolae Manolescu: „admirabil povestitor de drumeții montane dintr-o epocă și dintr-o lume demult apuse”. Desigur, lumea în care călătorea și scria Calistrat Hogaș a dispărut. Dar asta nu a stins interesul pentru ea. Deoarece „opera lui Hogas nu e contemporană, ci plutește peste rasă și peste timp”, cum observa E. Lovinescu. Nuanța adusă de Lovinescu e importantă pentru că inactualitatea – chiar la mijlocul secolului XX – a lui Hogaș nu este egală cu caducitatea, ci are, după cum nota acesta, un miez netemporal. Nu contează, pentru cititorul contemporan, că lumea prin care călărea Don Quijote sau luptele dinastice din piesele lui Shakespeare sînt demult istorie, ci expresivitatea artistică a lor. Din acest punct de vedere, „Amintiri dintr-o călătorie” și ”În Munții Neamțului”, alcătuind împreună volumul intitulat generic „Pe drumuri de munte”, au încă multe a spune numitului cititor din secolul XXI.
De-ar fi numai nostalgia pe care o stîrnesc grăbitului și opresatului cetățean al noului mileniu peregrinările domoale ale dascălului de școală pe potecile montane, posibilitatea de a se hrăni nu atît pantagruelic, cît în condiții de rusticitate echivalente cu cele dacice, deliciul însuși de a călări și a împărtăși peripețiile și savorile drumului cu o prea-blîndă iapă și tot ar merita citite paginile lui Calistrat Hogaș.

Opera scriitorului poate evoca „epoca poemelor homerice și, prin violența lirică cu care sînt adorate forţele naturii, (..) epoca marilor epopei indiene”, după cum considera, cu o anumită exaltare, E. Lovinescu. Dar, chiar dacă entuziasmul lovinescian și al altor comentatori „s-a stins”, așa cum vag ironic observa Nicolae Manolescu, frumusețea clasică, de efigie și nu de carte poștală, a peisajelor și fenomenelor, precum sînt surprinse lui Hogaș, nu poate fi negată. După cum nu se poate trece peste portretistica lui care, în schițe succinte, surprinde excelent o tipologie umană dispărută și ea, poate, dar nu mai puțin semnificativă.

Tot Nicolae Manolescu estompează apropierile curente între Calistrat Hogaș și Creangă ori Sadoveanu, cu atît mai mult pe cele dintre el și Eminescu sau Hortensia Papadat-Bengescu, surprinzătoare aserțiune a lui I. Negoițescu. Îndreptățită mi se par și fiind chiar de domeniul evidenței trimiterea lui la Alexandru Odobescu și notarea lui Hogaș ca precursor al lui Geo Bogza.