Debutul lui Emil Mladin nu s-a putut produce decît după 1989, cînd autorul avea patruzeci de ani. Tematica și stilul său erau incompatibile cu regimul anterior revoluției. Primele romane s-au succedat în ritm susținut: Yesterday (1990), Anno Domini 1989 (1991), Haimanaua (1994), Părintele Mavrodin (1996), Pedeapsa (1997), Champs-Elysees (1998). Prozatorul a primit Premiul Academiei pentru Părintele Mavrodin, dar Haimanaua și Pedeapsa, care îl preced și-l urmează, nu sînt cu nimic mai prejos, formînd toate trei cheia de boltă a prozei lui Emil Mladin. După acest triptic esențial, romancierul s-a îndreptat mai hotărît către teatru, cu trei volume premiate de diferite instanțe (UNITER, ASB, Festivalul Festco), cu piese jucate și a mai revenit la proză doar în două rînduri, ultima dată însă, în 2007, cu unul dintre cele mai bune romane ale sale: Obsesia.
Reditarea acum, în 2011, a romanului Haimanaua (Editura Ideea Europeană) este un gest necesar care ar trebui continuat cu Părintele Mavrodin și Pedeapsa. Deși au atras atenția în epocă, ele ar putea fi judecate astăzi mai adînc și mai lucid și mai ales din perspectiva evoluției ulterioare a autorului.
„Haimanaua” este un puternic roman de personaje, de caractere, o poveste simplă cu eroi de mare complexitate. Deși „aventuroasă”, narațiunea nu cade niciun moment în melodramă, textul este atent decupat, cinematografic – una dintre profesiunile autorului a fost aceea de operator TV – sugerînd talentul de dramaturg pe care Emil Mladin și-l va exploata mai tîrziu. Dialogul este rezumativ, precis, caracterizant pentru personaje. Acestea, cum spuneam, se constituie într-o galerie variată de tipuri, cea mai numeroasă din cîte a înfățișat Emil Mladin în opera sa și cea mai creatoare de contraste. Autorul este extrem de inspirat și de versat mai ales în înfățișarea figurilor întunecate din lumea interlopă și mediile cu educație precară. Mulțimea și diversitatea de tipuri subumane este uimitoare și-l pune pe Mladin alături de Eugen Barbu din „Groapa” și Marin Preda din „Cel mai iubit...”
Personajul central, Radu Tristu și fratele său de cruce Mihai sînt copii terorizați de alți copii mai mari și de personalul orfelinatului în care trăiesc pe la începutul anilor 60. Reprezentarea faunei din orfelinat, a mizeriei materiale și umane, a sadismului „educatorilor” și a abuzurilor sexuale îi iese lui Mladin magistral, crudă și lipsită de patetism, expunere a cinismului absolut, ca la Soljenițîn.
Înfiat de nomenclaturistul Costea, procuror general, Radu se adaptează cu greu în familia acestuia unde noua sa mamă și soră îl privesc la început cu ostilitate. El fuge de cîteva ori dar își cucerește „sora” și cu ajutorul prietenului Mihai care îi devine iubit adolescentin acesteia. Copiii cresc și scriitorul surprinde foarte fin intrarea lor în adolescență cu apariția instinctelor erotice dublată de nesupunere și revoltă împotriva adulților. (va urma)
Postări
Dragă domnule, vă respect inteligenţa şi bunul simţ al cuvintelor bune. Sunteţi un spirit activ, o şansă pentru alţii, o recomandare pentru unii şi o despărţire pentru toţi. Nu am citit nici o carte a domnului supus de dvs. judecăţii. Îmi fac mea culpa. Presupun că nu sunt singurele cărţi necitite. Am să vă trimit un ultim volum de poezie. Nu pentru a crea vreun echilibru sau pentru vreo comparaţie. Sfinte Doamne! Departe de mine gândul acesta. Am să vă provoc la o discuţie după ce aveţi să citiţi gândurile mele. Vedeţi domnule, atăta meschinărie şi foii de hârtie îi repugnă. Ăştia suntem. Dan Minoiu Ploiesti
RăspundețiȘtergere