sâmbătă, 30 aprilie 2011

Amintiri despre „Luceafărul” la nr. 1000 (II)

(urmare)

În 1992 s-au dat „Premiile Luceafărul” și am fost și eu laureat la dramaturgie. Interviul de după decernare mi-a fost luat de o tînără reporteră de la SOTI, prima televiziune privată, care mi-a făcut o bună impresie și m-am gîndit că poate va ajunge chiar o vedetă: Andreea Esca.
Ulterior aceste premii s-au mai dat în unii ani, nu a existat continuitate 100%, totul depindea de fondurile atrase. În ultimii săi ani, Marius Tupan a reușit totuși să dea anual aceste premii.

Începînd de prin 1993, presa, mai ales literară a început să scapete, în 1996, după ce devenise și Președinte al USR, Laurențiu Ulici a luat calea politicii, lăsînd revista să fie făcută de Marius Tupan, care i-a succedat după tragica dispariție din 2000. În epoca Laurențiu Ulici și apoi în cea a lui Marius Tupan am lipsit rar din pagini, unde aveam o rubrică intitulată „Vizor” și care oscila între tabletă și cronică de întîmpinare.

Revista se cam provincializase și o ducea destul de rău, fundația care edita revista, condusă acum de Marius Tupan nu prea reușea să atragă fonduri. Editura conexă nu producea nici ea. Pentru că scria niște romane lungi, grupate în trilogii, despre care afirma mereu că sînt niște capodopere, Marius Tupan nu era prea agreat de confrați, fiind mai degrabă ținta unor ironii care-l întristau.

Din păcate, Marius Tupan l-a urmat destul de repede pe Ulici, în decembrie 2007. Luceafărul a supraviețuit totuși, s-a prefăcut cum se știe în „Luceafărul de dimineață” și a revenit la Uniunea Scriitorilor.

În ceea ce mă privește am făcut tot posibilul ca revista să continue să existe și iată că, la numărul 1000, îmi pot număra și eu 21 de ani de colaborare practic neîntreruptă sub conducerea succesivă a lui Laurențiu Ulici, Marius Tupan și Dan Cristea.

Înțeleg că cele 1000 de numere se socotesc din ianuarie 1990 (cam 21 de ani a cîte 45-50 de numere pe an dau mia aniversară). Din cele 1000 de numere, am publicat cîte ceva în vreo 950 dintre ele, n-am ținut evidența exactă. Dar mă simt bucuros și mîndru că am contribuit la existența Luceafărului. Între altele, am susținut ideea alcătuirii unui sit web al revistei, lucru de care nu l-am putut convinge pe Marius Tupan, dar care acum e esențial pentru cititorii ce-l frecventează în număr mult mai mare, într-o săptămînă, decît tirajul revistei pe hîrtie.

Mi-aș dori ca Luceafărul (de dimineață) să continue să existe, conștient de marile dificultăți de finanțare și difuzare ale unei reviste de acest gen. Cred că se impune realizarea unui sit web superior, capabil să atragă reclamă, să devină interactiv, pentru a promova mai ușor creația tinerilor și fie ca sfîrșitul revistelor de hîrtie să ne găsească tot la posturile noastre, nemuritori dar nu și reci!

Amintiri despre „Luceafărul” la nr. 1000 (I)

Săptămîna viitoare Luceafărul va tipări nr 1000. Iată cîteva mărturii despre această revistă.

Am publicat pentru prima oară în Luceafărul în 1986. A fost și ultima oară, înainte de 1990. Frecventasem prin 1981 culoarele redacției încecînd să obțin o părere despre poeziile mele de la Cezar Ivănescu, care s-a eschivat, și de la Ion Gheorghe, care a fost favorabil dar nu m-a publicat îndată. Apoi, începînd să merg la Ceanaclul de Luni, iar Luceafărul devenind tot mai evident un loc rău famat, am încetat și să-l mai citesc. Dan Cristea, pe care îl cunoscusem, emigrase, Hagiu avea să moară curînd.

În 1986, la Festivalul Nicolae Labiș, la Suceava, juriul a fost prezidat de Laurențiu Ulici și Ion Gheorghe a fost membru. El ne-a remarcat, pe Augustin Ioan și pe mine, a ținut să se fotografieze cu noi, cred că mai am poza. Mie mi-a dat premiul Luceafărul la acel festival și mi-a cerut poeme spre publicare.

Prudent, eram de acum un membru încercat al Cenaclului Universitas și mă temeam să mă compromit la revista lui Ungheanu-Silvestri, nu i-am dat pe loc. În București, am alergat la Ulici să-i cer sfatul. Pentru mine, în 1986, era limpede că regimul lui Ceaușescu se va sfîrși într-un fel sau altul, dar curînd, și faptele comise sub comunism vor fi cîntărite. Nu mă așteptam ca vinovații să scape atît de ușor, presupunem cu naivitate că alde Suzana Gâdea, Eugen Barbu et comp vor fi spînzurați fără judecată.

Laurențiu Ulici mi-a spus că Ion Gheorghe e un poet bun și să fiu bucuros că i-au plăcut poeziile mele. Să public în contextul premiului primit și atît. Așa a și fost. Ion Gheorghe mi-a publicat o jumătate de pagină, plătită foarte bine, și n-am mai călcat pe la Luceafărul pînă cînd, în 1989, după revoluție, Laurențiu Ulici a preluat conducerea revistei și i-a dat o orientare nouă.

Primele ședințe de „redacție” s-au ținut chiar la Ulici acasă, în Apolodor. Erau acolo Nicolae Prelipceanu, Marius Tupan, Elena Ștefoi și alții. De la primul număr din 1990, Ulici mi-a dat rubrica pe care o țin și azi: „Cărțile săptămînii”. Tot el a înființat o fundație, pentru că USR nu mai dădea bani neavînd de unde, pe care apoi a reînființat-o Marius Tupan. În freamătul anilor 90-91-92, Luceafărul s-a extins, a publicat suplimentul „Nouăzeci” - efemer din păcate - condus de Cristian Popescu, Cătălin Țîrlea și Ioan Es. Pop și pe cel de umor „Lucifer” coordonat de Marius Tupan. Colaboram des la toate împreună cu Dan Silviu Boerescu, cu care veneam la redacție de la revista noastră „Phoenix”. Redacția a fost întîi la Casa Monteoru, unde m-a prins cutemurul din mai 1990, apoi la Vernescu. Erau mai mereu acolo Nicolae Prelipceanu, Eugen Uricaru, Viorel Știrbu, Petre Stoica, Marius Tupan. Varujan Vosganian scria mai ales la Lucifer și apărea mai rar, ca parlamentar. Nu știu exact cînd, dar s-a alăturat și Dan Cristea, revenit în țară. Mergeam și alături, în clădirea ce va fi demolată a MICM, unde se făcea "Dreptatea" condusă de Petre Stoica, la care de asemeni scriam. Au mai lucrat pe la Luceafărul și Lucian Vasilescu, Daniel Bănulescu. Cam toți nouăzeciștii scriam acolo.

(va urma)

vineri, 29 aprilie 2011

Mihail Gălățanu despre „Pantera”

HORIA GÂRBEA, PANTERA SUS, PE CLAVECIN

"O carte subţire-subţirică de versuri, dar care ascunde într-însa câteva poeme absolut memorabile. Din păcate, Horia Gârbea nu are întotdeauna la fel de multă încredere în destinul său de poet. Sigur că paranoia nu este bună pentru nimeni, dar, dacă s-ar lua mai în serios, Horia Gârbea poate aspira liniştit la statutul unui mare poet. Dovadă stau câteva poeme (autorul le-a ales şi pentru o lectură publică la un liceu bucureştean!).

Vă invit să citiţi cartea – şi să vă exprimaţi după aceea. Numai după aceea. Lirismul lui Gârbea are, atenţie, două trăsături indiscutabile: teatralitate/mizanscenă corespunzătoare – şi cerebralitate. Teatralitatea se manifestă discursiv, prin discurs adică. Şi este însoţită de o vizualizare accentuată a temei/subiectului.
De aceea, prin consecinţă, viziunile au plasticitate. Şi, prin aceasta, devin memorabile.

A doua trăsătură ţine nu de profesie ori de vocaţie (aşa cum este teatrul), ci de om.
Horia Gârbea este unul dintre cei mai cartezieni oameni pe care i-am cunoscut. Mintea lui este o tablă de şah. În care el joacă nu cu albele ori cu negrele, ci cu sentimentele. Poezia este consecinţa acestei cerebralităţi. Adicătelea: este clară, limpede, limpidă, apă de izvor. Nu are meandre, ezitări – şi părţi obscure.
Este o bucurie a gândirii. Lirice. Şi artistice. Aşa precum şi autorul ei nu este un damnat încrâncenat, ci un om – şi un spot luminos, destins, viu – şi vivid." („Cărțile lunii aprilie - www.efinance.ro)

Alexandru Ovidiu Vintilă viața preschimbată, Editura Timpul * *


Poetul sucevean, la a patra sa carte, seamănă foarte bine cu el însuși. Un ton oracular și încărcat de tristețe, o emfază și o grandilocvență „pe mine mă/ voi reda vouă// mă voi invoca/ mă voi răpi mie însumi” (psalm către mine, poemul de deschidere al volumului) repede subminate de un „sezon al tristeții” care la el durează tot anul. El scrie un text continuat („poemul care nu se termină niciodată”) și care curge nu numai în tot volumul de față dar în toate scrierile sale de pînă acum. Alexandru Ovidiu Vintilă este un poet rafinat care, și cînd face paradă de forță, rămîne dubitativ, melancolic, fragil. Cîte-un poem redus la o terțină, mai puțin sumbră deși cu referință tot la întuneric și moarte, aduce o mică înduioșare „în interiorul dulapului/ întunericul muced și dulce/ cum moartea”. Alteori răsare cîte un distih matinal mai optimist: „ !ploaia îmbălsămează cu iz de cafea/ dimineața”. Poetul are gust sigur și, oricît de întunecat ar fi orizontul, fapt justificat și de dispariția tatălui, la care multe texte fac referire, nu devine patetic sau pozeur al mizantropiei. De aceea „viața preschimbată” de accidentele ei tragice poate fi trăită, scrisă și citită cu prețuire de către cunoscătorii în ale poeziei.

joi, 28 aprilie 2011

Luceafărul la numărul 1000 (din 1990 pînă acum)





Săptămîna viitoare revista Luceafărul (acum apare sub numele „Luceafărul de dimineață”) va tipări numărul 1000 de la începutul noii serii, înființate de Laurențiu Ulici în ianuarie 1990.

Am colaborat la numărul 1/1990 și voi publica și în numărul 1000, am fost prezent în peste 900 din cele 1000 de ediții, cel mai adesea cu rubricile „Cărțile săptămînii” (seria 1 din 1990, seria a 2-a din 2008 pînă acum) și „Vizor”. Voi posta în curînd cîteva amintiri de la „Luceafărul”. Revista a fost condusă succesiv de Laurențiu Ulici, pînă în 2000, Marius Tupan, pînă în 2007, și Dan Cristea din 2008.

Cărți noi! Ruxandra Cesereanu - Angelus, Editura Humanitas * * * (II)

(urmare la o postare din 26 aprilie)

Pînă la urmă, îngerii din romanul Ruxandrei Cesereanu se limitează la a fi un pretext pentru descrierea unei lumi distopice, dar cu asemănări clare societății noastre. Astfel de „universuri” (am în vedere și definiția din teoria mulțimilor) s-au mai creat în romanele unor Alexandru Ecovoiu, Marius Tupan, Florin Șlapac, Șerban Tomșa, Florin Toma și ale altora cu grade diferite de insolit și virulență pamfletară. Dar Angelus are lumea lui constituită aparte.

O asemănare cu romanul, subintitulat „poem”, al lui Arghezi e și împărțirea lui Angelus în două zone distincte: una pamfletară și una, să zicem, „iluminată”, avantajul pentru organicitatea lucrării fiind că la Ruxandra Cesereanu premisa e enunțată din start, în timp ce la Arghezi „învierea” nodală survine doar după zugrăvirea cadrului în care ea urmează a se produce.

Decizia auctorială de a prezenta totul la persoana a III-a, dar cu un narator „implicat”, mi se pare decisivă pentru configurația romanului și chiar pentru sensul lui. În ceea ce mă privește - ca orice comentator sînt gata să mă substitui oricînd autorului - aș fi optat categoric pentru altă soluție. Așa cum stau lucrurile însă, raționamentul cititorului este în favoarea ideii că „vocea care povestește” e a însuși „expeditorului” celor trei personaje. Cele proclamate de „destinatari”, pripit dacă avem în vedere faptele și înfățișarea lor, ca „îngeri” cu soluția alternativă „extratereștri”. Avem o privire „de sus”, omniscientă și condescendentă care atribuie înțeles poveștii dar, odată stabilită, îi taie din suspans. Vocea naratorului „filtrează” și mediază comunicarea, oferind note de superioară ironie, răpind în schimb ceva din frustrețea posibilă a unei comunicări directe. Astfel, zece bețivi declarați ca atare, adunați la cîrciumă, comentează evenimentele în limbaj de conciliu ecumenic. Intervenind „divin” între cititori și personaje, naratorul retează acutele naturalismului, propunînd o viziune și o expresie autoironic „eterată”, de demiurg. Este opțiunea, una esențială, a autoarei.

Angelus oferă cititorului o construcție rafinată, bogată în sugestii. El este o satiră elevată alcătuită cu gust artistic și ocolind alunecarea, oricînd posibilă, într-o realitate și o expresie mai colorate, un contrapunct poate necesar. Rămîne memorabil modul în care Ruxandra Cesereanu construiește amestecul bine dozat de ironie și feerie care se termină cu însuși sfîrșitul lumii.

miercuri, 27 aprilie 2011

„Artă și precizie”. Juriul USR

În armonie și lumină pascală, Juriul de nominalizări al USR (Dan Cristea, Horia Gârbea, Antonio Patraș, Ovidiu Pecican, Vasile Spiridon) și-a continuat ieri 26 aprilie lucrările, scurtînd listele. Ele vor căpăta aspectul final la jumătatea lui mai și vor fi predate juriului „mare” care va alege, vai, doar cîte un cîștigător pe gen. Așa prevede statutul. Bogăția anului editorial 2010 face și mai regretabilă severa clauză a cîștigătorului unic, mai ales la genurile cu titluri numeroase și greu de comparat între ele. E ca și cum te-ai întreba ce e mai bun: un tort de ciocolată sau o porție de foie gras? Dar regulile sînt făcute să fie aplicate. E cert deocamdată că veți găsi între nominalizați autori de prestigiu, cărți de succes și edituri cunoscute. Restul e tăcere pînă la comunicatul oficial.

Concurs de dramaturgie. Piese pentru copii


Găsiți pe blogul Luciei Verona regulamentul de participare la concursul „O sută, o mie, un milion de povești”, organizat de Teatrul Ion Creangă în colaborare cu Asociația Scriitorilor București și în acest an. Piesa cîștigătoare va fi pusă în scenă de organizatori.

Participați cu curaj pentru că Lucia Verona și cu mine fiind în juriu, nu putem concura. Așa că aveți șanse! :)

În ceea ce mă privește am renunțat din 2006 să particip la orice concurs de dramaturgie pentru a lăsa loc și altora să se afirme. ;)

marți, 26 aprilie 2011

Aceeași gîscă...





Am făcut fotografii în Herestrău înainte de Paște și am ales pentru comparație poze cu Tudor anul trecut și în acest an, călărind aceeași gîscă precum personajul din basm. (stînga: 1 iunie 2010, dreapta: 23 aprilie 2011).

Un nou comentariu la "Pantera sus, pe clavecin"

Îi aparține lui Alexandru Păduraru, prozator și ziarist. A postat-o pe blogul lui și va apărea și în „Renașterea bănățeană”, ziarul la care lucrează. Mi se pare o cronică foarte interesantă, revelatoare și vă invit s-o citiți

Cărți noi! Ruxandra Cesereanu - Angelus, Editura Humanitas * * * (I)



A treia zi de Paște - un prilej potrivit pentru a vorbi despre îngeri!

În peisajul destul de variat al prozei ultimilor ani, romanul Ruxandrei Cesereanu apare ca neobișnuit. Chiar dacă se pot face apropieri cu unele opere, nu multe, el atrage atenția prin inedit. Subiectul este enunțat clar din prima pagină: într-o metropolă, contemporană nouă, capitala unei Patrii nenumite, apar trei (presupuși) îngeri. Necunoscuții sînt muți, au aparența unor bărbați normali și nu acționează „angelic” prin vestiri sau miracole.
Autoritățile statului, cetățenii, ba chiar și diavolii care sălășuiesc sub metropolă se agită disproporționat față de inacțiunea numiților intruși care, atît cît pot comunica prin semne, neagă vreo misiune divină sau măcar o voință proprie de a interveni asupra lumii. Aici ei se deosebesc de diavolul lui Daniel Bănulescu care își propune să îi găsească pe „Cei șapte regi ai orașului București” în romanul omonim, de „Zogru” al Doinei Ruști, care se încarna în muritori, chiar de copilul ciudat, născut din fecioară din ”Supunerea” lui Eugen Uricaru, semănînd mai mult cu scheletul uriaș al lui Dan Perșa din „Cu ou și cu oțet” care bulversa lumea prin simpla prezență. Am dat mai sus cîteva repere bibliografice, toate romane de bună calitate din literatura noastră recentă, care demonstrează că Angelus poate fi încadrat într-o temă prezentă, dar în limitele căreia se paticularizează clar. Există însă alte două lucrări, venerabile și binecunoscute, cu care romanul Ruxandrei Cesereanu comunică și, aș zice, chiar polemizează. Acestea sînt „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov și „Cimitirul Buna-Vestire” de Tudor Arghezi.
Diferența majoră este că autoarea contemporană nu își situează acțiunea într-un timp și loc determinat, fapt care dădea savoare ficțiunilor despre Woland, aterizat cu suita lui în Moscova comunistă, și respectiv despre învierea generală din România interbelică. Generalizînd prin imprecizia teritoriului vizat, deși România secolului XXI e lesne de recunoscut, și prin numirea fantezistă a unor instituții și funcții, Ruxandra Cesereanu își ia precauțiuni inutile. Era poate mai hazliu să fie convocate instituții și chiar personaje reale, precum la D. Bănulescu, Doina Ruști, Dan Perșa.
O altă particularitate în Angelus este, spuneam, deplina pasivitate a „trimișilor”, care desigur ridică cota de grotesc a febrilității cu care se precipită autoritățile, inclusiv un „Pontifex Maximus”, și publicul. Se pune întrebarea însă dacă, într-o lume superficială și inconsistentă precum a „patriei” din roman, atitudinea ștearsă, de „non-combat” a îngerilor nu ar duce la ocultarea și uitarea pe dată a acestora. (va urma)

luni, 25 aprilie 2011

Așa cum a fost...


"După ce a trecut sîmbata, cînd se lumina de ziua întîi a saptămînii, au venit Maria Magdalena și cealaltă Marie, ca să vadă mormîntul.
Și iată s-a facut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborînd din cer și venind, a pravălit piatra și ședea deasupra ei.
Iar îngerul a zis femeilor: Nu vă temeți, că știu că pe Iisus cel răstignit Îl căutați.
Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniți de vedeți locul unde a zăcut.
Și degrabă mergînd, spuneți ucenicilor Lui că S-a sculat din morți și iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veți vedea.
Dar cînd mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întîmpinat, zicînd:
Bucurați-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și I s-au închinat."

(din Matei, 28)

duminică, 24 aprilie 2011

Hristos a înviat! Bucurie și speranță pentru toți!


”...pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri
şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara
şi S-a făcut om.
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat.
Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii”

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Un Paște fericit tuturor!


Vă urez Sărbători Pascale cu lumină și bucurie!

vineri, 22 aprilie 2011

Cărți noi! Tudor Cristea - Arta derivei, Editura Bibliotheca * *


Editorul publicației „Litere” care și-a găsit un loc, nu oarecare, timp de un deceniu, în presa noastră literară a alimentat ani și ani prima pagină a acesteia cu cîte un scurt eseu și a încheiat ultima pagină cu „bumbi” de comentariu succint al vieții literare. O parte din acest efort, consacrat în principiu lecturii la zi se sustrage efemerului și constituie justificat corpul volumului de față. E un oximoron desigur în titlu ca și în adunarea pentru neuitare a textelor de actualitate imediată. Tudor Cristea rezolvă contradicția prin selecție și prin înzestrarea sa pentru genul dificil al tabetei. Pornită din evenimentul trecător, din observația unui fapt mărunt, dar neapărat semnificativ, tableta, dacă e bună, trebuie să-și facă efectul și după zece ani sau mai mulți pentru că dăinuie prin „substanța activă” și meșteșugul ambalării. În ceea ce mă privește încep totdeauna lectura revistei „Litere” cu editorialul-tabletă, o răsucesc pentru a citi fragmentele de pe ultima pagină, și apoi o deschid pentru articolele semnate de Alexandru George, Mircea Horia Simionescu, Barbu Cioculescu și ale altora. Cunoșteam așadar textele succinte din „Arta Derivei”, pe unele în chip firesc le uitasem, dar mi-a făcut plăcere să le revăd adunate și chiar să găsesc în modul de a le concepe al lui Tudor Cristea afinități cu propria mea înclinație spre specia tabletei: necesară și capabilă să dea satisfacții și autorului și cititorilor.

joi, 21 aprilie 2011

Cărți noi! Grigore Șoitu - Poeme de stînga, Casa de Pariuri literare * *


Ironie și autoironie, dezabuzare, revoltă și resemnare, toate se amestecă în poemele lui Grigore Șoitu, ilustrate, unele, cu imagini „șocante”: Nicolae Ceaușescu tînăr sau într-un foto-colaj contemporan împreună cu Elena la Neptun, făcînd reclamă unui hotel, Hitler în scutece, ca și Bin Laden, și Eminescu cu bustul gol și mușchi de culturist. Poetul îi dedică un text lui Che Guevara începînd ca Maria Banuș în „Ție-ți vorbesc, Americă” sau ca Pound cînd îl anunța pe Walt Whitman că face un pact cu el. Se adresează la fel de direct și lui George Vasilievici, poetul dispărut. Și imaginează scenarii oripilante (sau poate nu!) în chip de protest față de „ziariștii plătiți de roșia montană gold” în poemul cu titlul de iz proletcultist „mai bine noua zeelandă decât roșia montană”: „mi-o închipui/ pe floriana jucan/ frîngîndu-i timiditatea lui hurezeanu/ într-o cameră de/ hotel de cinci stele// pe roxana voloșeniuc/ în costum de piele/ cum mângâie cu cravașa/ părul ușor grizonat / al lui robert turcescu// pe ioan t. morar/ făcînd banking/ cu tatulici”. Pînă și operatorul care a sărit de la balconul parlamentului are parte de un poem ocazional: „ne-ați ucis viitorul”. Desigur, Grigore Șoitu are și manifestă în toate aceste texte ciudate și tensionate un talent care le salvează, un talent demn în principiu de o cauză, literar vorbind, mai bună. El nu e de stînga ci este un anarhist, sau joacă rolul unuia, pentru a-și striga exasperarea în fața realității și a oricărei „orînduiri”, ca nu poate fi altfel decît nedreaptă. Cere ipocrit „măcar o promisiune” politică și despre dictatori, pe cînd erau copii, meditează „cu oricare dintre ei/ aș fi putut să fiu prieten”. Desigur și micul Grigore, din grădinița lui din Tomis-Nord, putea să ajungă un tiran. Dar mai sigur este că ar fi fost unul luminat. Ceea ce interesează în poemele „de stînga” este tabloul unei sensbilități extreme (a se vedea poemul despre „mica elfă miruna”) violentate fără încetare de o lume strîmbă și imposibil de rectificat.

miercuri, 20 aprilie 2011

Întîniri ale Comitetului Director şi Consiliului USR

Luni 18 aprilie 2011, a avut loc şedinţa Comitetului Director al Uniunii, condusă de preşedintele Nicolae Manolescu. Comitetul a luat în discuţie problemele curente ale Uniunii şi a fixat calendarul evenimentelor din perioada următoare ca şi programul de lucru al juriilor şi comisilor alese ale USR. S-a stabilit acordarea sprijinului financiar al USR pentru volumele declarate cîştigătoare la concursul organizat de Uniune pentru autori sub 35 de ani şi acordarea unor indemnizaţii de merit. Au fost analizate de asemeni stadiile diferitelor proiecte derulate de Uniune şi s-a aprobat finaţarea unor iniţiative ale filialelor şi acordarea sprijinului USR unor festivaluri literare tradiţionale. S-au stabilit direcţiile de colaborare cu editura Polirom pentru o promovare mai eficientă a literaturii contemporane şi a membrilor USR prin Editura Cartea Românească.

Marţi 19 aprilie 2011, a avut loc şedinţa Consiliului Uniunii Scriitorilor. Preşedintele organizaţiei, dl. Nicolae Manolescu, a prezentat o sinteză a acţiunilor USR pe primele luni ale anului curent şi calendarul evenimentelor USR în perspectivă. Consiliul a luat cunoştinţă de raportul Comisiei de Cenzori a USR, a aprobat execuţia bugetară pe anul 2010. Consiliul a stabilit completarea unor comisii şi a solicitat intensificarea acţiunilor acestora în îndepinirea obiectivelor prevăzute de statut. S-a stabilit ca decernarea Premiilor USR pe anul 2010 să aibă loc la data de 8 iunie 2011.

Validări la Uniunea Scriitorilor

Comisia de validare a USR a luat în discuție dosarele propuse de secțiile Asociației Scriitorilor București și a procedat cu deplină exigență și responsabilitate, aplicînd un filtru foarte des peste cel - dovedind și el exigență- al comitetelor de secții. Rezultatele nu sînt definitive, raportul comisiei va fi înaintat Consiliului USR după discutarea propunerilor tuturor filialelor, iar Consiliul este forul de decizie finală care se va pronunța în toamnă. Așadar nu putem vorbi decît de rezultate provizorii.

De remarcat că propunerile acceptate de la ASB au condus la acordarea, în toate cazurile, a calității de „membru stagiar” și niciodată „titular”. Cel puțin într-un caz, comisia a greșit în opinia mea și voi supune cazul Consiliului, spre rectificare. Anume a acordat calitatea de „membru stagiar” la secția dramaturgie unui venerabil regizor și scenarist, avînd la activ 7 secenarii de lung metraj și 16 filme regizate, însumînd milioane de spectatori, plus o valiză cu cărți publicate, fondator și conducător al unei fundații și reviste cu apariție întinsă pe 20 de ani. Înțeleg să se acorde calitatea de „stagiar” unui autor care trebuie să confirme că e scriitor prin opere ulterioare. Cîte scenarii și filme mai trebuie (și mai poate) să facă un om de aproape 80 de ani, după o carieră de 50 de ani, ca să fie declarat „scriitor titular”?

În rest, comisia a apreciat dosarele cu o binevenită circumspecție și severitate, preferînd autorii promițători cărora le-a impus însă, conform statutului, un stagiu.

CONCURSUL DE ESEURI „IORDAN CHIMET”

Am primit din partea doamnei Felicia Antip rugămintea de a populariza acest interesant concurs:

„Clubul Kiwanis București organizează cea de-a zecea ediție a concursului anual de eseuri pentru elevii de liceu “Iordan Chimet”. Tema concursului este „Eu, în 2021”. Textele de maximum cinci pagini dactilografiate vor fi trimise în două exemplare, până la data de 15 mai, pe adresa: Casuța poștală 12, Oficiul poștal 2, București.
Primii clasați vor fi premiați cu vacanțe de șapte-zece zile în Franța, unde vor fi găzduiți de membri ai cluburilor Kiwanis sau la San Diego, California, ca invitați ai Diviziei Kiwanis 37 (California-Nevada-Hawai). Se vor acorda de asemeni mențiuni constînd în pachete de cărți. Juriul concursului este alcătuit din criticii Daniel Cristea Enache, C. Stănescu și Al. Șahighian”.

Cum se creează contul unui membru pe situl ASB. Algoritm simplu

Un scriitor care vrea să își creeze contul (care va înlocui actuala simplă înregistrare în baza de date) va trebui să procedeze astfel:

1. în bara de căutare a browserului va scrie:

http://www.asb.ro/logare.php

2. Apare un spațiu cu două căsuțe, dar nu se umblă acolo!
Se vede mai jos textul:

“Daca ati uitat parola apasati aici pentru a va fi retransmisa pe adresa de email
Pentru crearea unui nou cont, click aici”

se dă click pe ultimul aici!

3. Apare o pagină cu patru căsuțe:
Numele......
Adresa email........
parola........
repetă parola .........

Se completează cele patru cu: numele complet începînd cu numele, apoi prenumele, adresa email și o parolă care se repetă apoi în ultima căsuță. Se apasă butonul (singurul) și contul e creat.

4. Acum se poate intra în cont și modifica data nașterii, poza, spațiul de CV. adresa sitului web etc.

E foarte simplu! Succes!

Precizări privind situl ASB. Nu te supăra, frate!

S-a inaugurat dar încă se lucrează la noul sit al ASB. Sînt omisiuni, erori etc. Firma care a făcut situl și a reluat listele de pe situl vechi nu e expertă în literatură și unele omisiuni sînt firești grabei cu care s-a lucrat. Să culegi de mînă mii de date nu e ușor! De aceea vă rog să nu vă supărați și să semnalați cu bună-credință erorile și vă asigur că tot așa vor fi îndreptate. Și eu și colegele de la ASB dedicăm mult timp reluării fiecărei înregistrări.

În ceea ce privește crearea domeniilor de către autori, public cîteva precizări ale constructorului sitului, dl Radu Mătasă. Unii nu au reușit să-și creze domeniul pentru că au intrat pe înregistrarea numelui lor din baza de date și nu au creat cont. Vedeți mai jos:

„La aniversari, lucrurile stau in felul urmator:
site-ul vechi nu era conceput asa cum de face o baza de date, fiecare lista (aniversari, membri categorisiti pe sectii, lista cu adresele de email, lista cu site-uri) fiind separate. Noi am unificat cat am putut aceste liste, am potrivit cele ~200 de emailuri existente, si cele cateva pagini web cu membri respectivi, dar dat fiind ca am facut acest lucru manual, la aniversari, fiind peste 1000 de membri ar fi durat luni de zile sa le inseram manual pe fiecare la membru corespunzator, pentru ca nu exista o metoda automata. In afara de asta, multi membri nu apar decat ori numai la aniversari, ori numai la sectii. De aceea am conceput urmatorul sistem: atunci cand un membru isi completeaza manual data de nastere din contul sau, ea apare deasupra listei cu datele de nastere din luna respectiva. Aceasta parte (peste rand cum spuneati) este parte dinamica a listei, care se modifica automat cu baza de date, este interconectata ca sa zic asa. Iar partea de jos a listei este statica, practic un text simplu pe care dvs. il puteti modifica din pagina de modificare aniversari. In momentul in care un membru care deja apare in lista de aniversari statica (luata de pe site-ul vechi) si el isi completeaza in cont ziua de nastere, ea va aparea de doua ori!!! o data deasupra randului, o data dedesubt. Dvs. va trebui sa stergeti aniversarea veche din textul simplu modificabil din pagina de administrare aniversari.
In timp ar trebui ca partea de deasupra randului sa fie completata de toti membri si sa dispara cu totul lista veche, textul simplu ne-interconectat.
Aceste ciudatienii sunt urmare a faptului ca pana toti membri isi completeaza singuri datele, site-ul este o struto-camila, adica functioneaza pe baza de conturi cu toate ca membri nu si-au facut conturi - ceva nemaiauzit, dar altfel nu puteam pastra datele vechi si permite in acelasi timp membrilor sa isi faca/completeze conturile. Normal ar fi fost sa radem complet toate datele vechi si fiecare membru sa isi creeze contul de la inceput, dar cum majoritatea membrilor nu sunt asa inclinati spre noua tehnologie, am ales aceasta varianta.

In concluzie, toate paginile sunt dinamice/interconectate, dar pagina aniversari are o parte dinamica, noua (care se modifica in concordanta cu datele din conturile personale) si una statica, veche (care se modifica de catre dvs din pagina de modificare aniversari)

Linkurile catre alte filiale, Uniune, etc se afla la sfarsitul paginii stiri, exact ca in site-ul vechi, noi am urmarit indeaproape structura site-ului vechi, nefiind luata in discutie modificarea acestei structuri”.

duminică, 17 aprilie 2011

Un vers... un vers!


"Două cuţite care se împrietenesc în aceeaşi rană".

E un vers din viitoarea carte -a doua, absolut remarcabilă- a Cătălinei Cadinoiu.
l-am reprodus să vă bucurați și dvs. de el, în avanpremieră.

În imagine: Cătălina Cadinoiu.

Tricephalos II. Cartea care miroase!


Am aflat pe cale blogistică o noutate tulburătoare: a doua ediție a romanului „Tricephalos” de Ruxandra Cesereanu a apărut la Editura Dacia XXI în ediție mirositoare. Felcitări autoarei care a precizat că nu a ales ea parfumul!

Ideea e minunată și e regretabil doar că parfumul nu va dura cît gloria cărții.
Eu aș impregna cărțile cu parfumuri din viață, corespunzătoare subiectului. De exemplu la Sadoveanu și Păstorel cu arome culinare. Dar, în acest caz, sigur se vor găsi unii care să-mi sugereze pentru parfumul cărților mele precum „Crime la Elsinore” idei de genul: cabină de teatru vechi în care s-a făcut sex. Ori la reeditarea poemelor lui Cristi Popescu: tramvai 26 în care s-au urcat lăutari mirosind a briantină de mahala. Gîndiți-vă cum ar mirosi „Groapa” sau chiar "Plumb", ori mai nou „Viața lui Kostas Venetis” sau „Te pup în fund, conducător iubit”!

Să ne bucurăm deocamdată de ceea ce avem și să citim/mirosim cu bine autoficțiunea de la Cluj.

Ioan Es. Pop și Securitatea


Se știe de pe acum că poetul Ioan Es. Pop, unul dintre cei mai importanți autori de poezie în viață, intenționează să relateze în revista România Literară împrejurările în care a semnat, pe cînd avea doar 17 ani, un angajament cu fosta Securitate. Primele reacții au și apărut.

Se pare că Ioan Es. Pop nu a „onorat” actul semnat, fugind pur și simplu din calea unei asemenea posibilități. E cert de asemeni că el nu ar fi fost obiectul unei cercetări CNSAS pentru că nu a deținut niciodată funcții publice și nici nu a făcut parte din conducerea Uniunii Scriitorilor. Recunoașterea lui este în acest context una dictată doar de propria conștiință și sper că va aduce clarificările necesare asupra modului cum s-a produs incidentul, astfel ca poetul și prietenul Ioan Es. Pop să fie absolvit de o mare parte sau chiar de toată vina pe care eventual ar fi avut-o.

Colocviul "G. Călinescu față cu noua critică”

Colocviul a avut loc sîmbătă 16 aprilie la sediul FNSA și a fost moderat de acad. Eugen Simion. Găsiți pe „Agenția de carte” o relatare amplă semnată de Andra Rotaru.

vineri, 15 aprilie 2011

Cherchez la femme! Restu-i literatură! Eugen Șerbănescu – După-amiază cu o nimfomană pe vârful muntelui Parâng, Editura Polirom


Cine ia ad litteram confesiunile nimfomanei din cartea lui Eugen Șerbănescu va crede că a avut (ne)șansa să se ciocnească de cea mai proastă carte a mileniului. Personajul narator-vorbitor, lăsînd la o parte faptul că vorbește ca televizorul, în loc să facă lucrurile pe care, declarativ, trupul i le cere, este de o megalomanie solicitînd palme. Numita este avocată de succes (a făcut dreptul la NY University), a răsucit SUA pe dește, a făcut ce-a vrut din toți bărbații nu numai cu trupul ei despre care are o impresie superlativă după ce a cheluit 24 000 de euro cu operații, ci și cu creierașul ei școlit și genial: „eu nu mă înșel niciodată”, „sînt un globe-trotter al cerului” etc.! După zece pagini devii misogin. Singura reacție posibilă este să-i spui personajului: dacă ești așa de deșteaptă, mai ...-te și singură!
De fapt, autorul își batjocorește personajul și-l scoate în tîrg, ca în anecdota cu măgarul, ca să îl facă de rîs. Lipește pe el (ea) toate etichetele „succesului” și miturile sexului ca simbol și mijloc al parvenirii ca să ne arate cît de goală pe dinăuntru e persoana pe care – crede ea – toți o doresc goală pe dinafară. Nu-i vorbă, că și tipii cu care are de-a face femela, dacă ar fi s-o crezi pe cuvînt, dar de ce ai crede-o, sînt niște orori, greșeli ale naturii, ajunși în înaltele poziții ca o dovadă că lumea e prost întocmită. Mai puțin vreo doi, între care un profesor yoghin din Zagreb care-i provoacă 20 de orgasme la rînd. Cea mai bună probă a nimicniciei lor este că sînt sclavii poftelor și în fața unui sex flămînd de femeie nu mai au onoare, demnitate, pudoare etc. Se dedau perversiunilor celor mai incredibile fără nicio prudență.
Să fie oare așa? E de bănuit că femeia care le atribuie aceste desfrînări pune de la ea, vopsește gros o realitate care o refuză din miezul ei. În asta constă subtilitatea autorului, ipostaziat în amant de ocazie aflat „în documentare”: o lasă pe campioană să vorbească, nu o întrerupe, n-o trage de mînecă, iar cititorul poate crede că ea a făcut toate cîte le povestește ca o Șeherezadă sau, dacă e mai lucid, își dă seama de mistificare. Între timp, autorul-al-doilea-narator e un fel de Fred Vasilescu ascultînd cu jumătate de ureche auto-mitizările Emilei – „pe mine m-a iubit foarte mulți”. Dar avocata lui Eugen Șerbănescu nu face dezacorduri ca Emilia, nici nu se crede doar actriță gata să „le trîntească o creație”. Ci mult, mult mai mult. Politica lumii se învîrte după fundul ei și astrele se rotesc conform ciclului ei.
În vreme ce ea dă din gură, pentru că a convenit că (a)scul(t)ătorul-scriitor îi va scrie viața romanțată, el se gîndește, prin ricoșeu, la ale lui și scrie, reproducîndu-l, modest, doar ca niște lungi note de subsol, pe zeci de pagini, un eseu socio-politic despre România în tranziție. E desigur o convenție literară, căci e greu să te abstragi în timp ce o avocată turuie și mai cere, intermintent, cîte o porție de sex. Retras cu ea într-o cabană, deci relativ fără scăpare, personajul E., „scriitorul”, face și el ce poate. E de presupus că nici Șahriar nu ascultat chiar tot ce-i bîzîia Șeherezada vreme de 1001 de nopți, dar ea măcar tăcea ziua. Și-apoi ce plăcere poate fi, excluzînd una perversă, să-ți faci documentarea servind de joy-stick uneia care a fost tăbăcită de toți și chiar a devenit pușculiță pentru cuburile de gheață ale unui fost patron?
Procedeul cu eseul în subsol mi se
pare un sarcasm al autorului la adresa cititorului. Adică: voi cei ce căutați în literatură numai scenele de ... (adică, pardon, erotice) puteți să vă rezumeți la textul din „supra”. În felul acesta romanul apare ca o partidă cu dama deasupra. Sub corpul, textul și poftele ei găsim un autor preocupat de istoria recentă și psihologia maselor în deruta acesteia. La final, scriitorul îi trimite un pațachinei un e-mail în care o anunță că a mixat „romanul ei” cu eseurile unui terț, un anume Șaru V., cunoscut al ei de altfel, ca să le facă digerabile pe ultimele, al căror titlu e „România pe înțelesul tuturor” și care nu ar fi ale lui, cum crezusem noi. Ea se înfurie, dar scriitorul îi dă cu sîc: „povestea nu-ți mai aprține, ești închisă în ea”.
Din romanul cu dublu text și multiple paliere de lectură al lui Eugen Șerbănescu, fiecare are a-și alege exact ce-și dorește.

joi, 14 aprilie 2011

Colocviului Naţional al Tinerilor Critici

Ediţia a V-a a Colocviului Naţional al Tinerilor Critici Literari „G.Călinescu faţă cu noua critică literară” va avea loc sâmbătă, 16 aprilie 2011, în organizarea Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă (FNSA) şi a Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti (MNLR).

Evenimentul este prilejuit de apariţia volumelor: G. Călinescu: Publicistică (vol. IX-X), Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă.
Sunt invitaţi 28 de tineri critici literari din ţară şi bursieri ai Şcolii Postdoctorale a Academiei Române.

Discuţiile din cadrul Colocviului vor fi înregistrate şi vor constitui materialul publicistic al unei ediţii speciale dedicate evenimentului în revista Caiete Critice.

Cărți (ca și) noi! Eugen Suciu - Bucuria anonimatului, Editura Semne * * *




Într-o carte-obiect de lux, cu ilustrații fotografice reproducînd din diferite unghiuri o sculptură de Mircia Dumitrescu și cu un CD anexat (textul în lectura autorului), Eugen Suciu își retipărește volumul de debut apărut în condiții paupere pînă la mizerie în „colecția de debut” a Editurii Albatros în anul 1979, colecția care –așa cum era - a lansat în vremuri grele autori precum Liviu Ioan Stoiciu, Matei Vișniec, Dumitru Chioaru, Aurel Pantea. Optzecistul „clasic” Eugen Suciu este un poet discret, părînd că își trăiește efectiv în umbră „bucuria anonimatului”. Prezența lui în „Istoria critică...” a lui Nicolae Manolescu a fost primită cu unele surîsuri superioare, ironice sau invidioase, lăsînd să se înțeleagă că ea, prezența, ar fi conjuncturală.
Recitind însă fără părtinire debutul lui Eugen Suciu, acum cînd artificiile unor colegi de generație mai vizibili s-au stins și șampania post-modernismului incipient și spectaculos și-a consumat efervescența, găsim în el poeme rezistente la timp tocmai pentru că ele nu mizează pe forța unui val ridicat de un cutremur momentan.
Eugen Suciu al anului 1979 apare azi mai aproape de modernismul șaizecist și, paradoxal, de poeții mult ulteriori experienței optzeciste care, vezi bine, au învățat din lecțiile tuturor promoțiilor. El este cel mai mazilescian dintre congenerii săi și cel mai reflexiv, fiind de asemeni, ca și Ion Stratan, un vizionar în sensul lui Nichita Stănescu, de a cărui experiență profită și la care se raportează, chiar dacă uneori polemic.
De multe ori am vrut, simplificînd desigur pentru a fi operant, să-i împart pe optzeciști în „dimovieni” (Cărtărescu, Coșovei, Iaru, Mușina, Vișniec) și „stănescieni” (Stoiciu, Mureșan, Danilov, Stratan și, iată, Eugen Suciu). N-am făcut-o pentru că aproximația este prea mare. Putem vorbi însă în cazul lui Suciu de o fibră vizionară care îl ferește de caducitate ca și de un suprarealism „scăzut” ca la Virgil Mazilescu, acesta dîndu-i o stranietate ce ține treaz interesul: „însă cît timp ei sparg pietre/ cu ecoul lor tentacular/ și sînt de nedespărțit/ și cu buzele în flăcări// mai lacomă va fi crăpătura/în plîndul celor/ ce nu știu să șoptească”. Dincolo de asemenea repere care ajută situarea, Eugen Suciu are un discurs original ce se materializează mai ales prin fragmentul autonom memorabil, apoftegmatic, compact și esențial în sine: „aceeași muzică stearpă/ leagă între ele stelele/ și naște vegetația perfectă a legilor”.
Poezia lui Eugen Suciu era/este reținută și simultan orgolioasă. Emisia se face prin enunțuri definitive, conceptuale, refuzînd scenariile prozastice și relaxările, ondulările baroce: „îmi amintesc trupul tău – o nesfîrșire a unei blînde rușini” sau „ca un bal al cuvintelor/ acea nostalgie a sîngelui/ pentru o mereu nelămurită plecare” (poemul „anamorfoză” dedicat chiar lui Virgil Mazilescu).
În perspectiva anilor scurși de la debut, textele lui Eugen Suciu ne apar de o uimitoare actualitate iar din perspectiva cititorului de acum ele sînt efectiv poezie de valoare și numai asta contează.

miercuri, 13 aprilie 2011

Link-uri către filialele Uniunii Scriitorilor

Acum pe blogul ASB (scriitoridinbucuresti.blogspot.com) găsiți link-uri către filialele Uniunii Scriitorilor din România care au situri (Iași, Cluj, Timișoara, Pitești, Sibiu și cam atît după știința mea). Nu uitați că noul sit al ASB (www.asb.ro) e gata, chiar dacă se mai prelucrează, și vă puteți completa profilul de membru - ar fi de dorit să vă logați și să vă puneți măcar data nașterii și emailul.
Pe acest blog mai găsiți linkuri către reviste și către blogurile unor scriitori ca și noutățile la zi din activiatea Asociației.

Acra (Akku). Fereastra din fereastră



În Israel, am vizitat preț de cîteva ore Acra, port al cruciaților, cu citadelă și un decor tipic mediteraneean. Pe blogul său, unde puteți găsi poze mai bune decît ale mele, Mesmeea Cuttita notează că mirosea a pisici (de fapt numai motanii miros!).

Mediterana avea însă un parfum mai puternic. Am asistat acolo la un joc aproape sinucigaș: niște adolescenți localnici se cățărau pe ruine și săreau în mare de pe ziduri de la 18-20 metri iar apa nu părea prea adîncă și oricum era plină de stînci. Or fi avut ei experiență, dar dacă se dezechilibrau și nu se lansau departe de baza zidurilor, nu aveau nicio șansă.

La Țăndărică. Obscenități (micuțe) pentru cei mici


Un articol plin de învățături semnat de Cristina Dună îl puteți citi aici.
E de rîs și nu prea...

„Ultimul om în Cosmos”. De ziua lui Mircea Martin


Ieri, 12 aprilie, profesorul Mircea Martin a împlinit un număr de ani și merită gîndurile noastre cele mai bune. Vă rog să vă asociați mie pentru a-i ura LA MULȚI ANI cu bucurie și succes în toate!

E și ziua cînd Gagarin ieșea în Cosmos în premieră mondială. Mircea Martin a fost poate, pentru generația mea cel puțin, cu un vers de Florin Iaru „ultimul om în Cosmos”. Adică ultima insulă de normalitate pe care ne strîngeam, înghesuiți, înfrigurați, în ultimii 7 ani de comunism, la Cenaclul Universitas.

Am luat poza, tipică pentru maestru, de pe un blog excelent pe care nu-l cunoșteam, al Mihaelei Ursa. Mulțumiri.

marți, 12 aprilie 2011

Apararea are cuvîntul - Nicolae Breban

Acuzat că a făcut poliție politică, Nicolae Breban se apără (text mai jos).
Eu îl admir pentru anumite calități imposibil de negat pe Nicolae Breban și deplîng situația lui de acum. Orgolios cum este, se poate să fi greșit cu vorba împotriva unor confrați, către urechi (prea) ciulite. Nu a semnat nimic zice el și îl cred (spre diferență față de Ioan Groșan și alții care au semnat). Dincolo de acuzații și dezvinovățiri, N. Breban e la vîrsta cînd poate înțelege că există un alt judecător - imparțial - pentru noi toți, față de care deciziile CNSAS sau ale curții de apel sînt mai puțin decît un gram de praf. În fața lui, cu ce va veni? (H.G.)

Nicolae Breban:

La sfârşitul lunii Iunie l977, peste întreaga Românie aflată sub dictatura triumfalistă a lui Ceauşescu s-a abătut un val de noroi mediatic ce izvora abundent dintr-o plenară a Comitetului Central al Partidului, în care – un caz unic într-o jumătate de secol de putere comunistă – era atacat grosolan un scriitor şi un roman: N. Breban şi Bunavestire. (Alături de Breban era numit ca „duşman” şi Paul Goma, şi în treacăt erau amintiţi şi I. Negoiţescu şi N. Manolescu, „complici ideologici”!) Atac imund, proferat cu spume la gură de Titus Popovici, preluat aidoma de întreaga presă de partid şi, în bună măsură, de cea literară din întreaga ţară. Şi încă o dată Breban şi întreaga sa literatură erau ţintuiţi la stâlpul infamiei, autorul era „încă o dată”, după 1972, scos din manualele şcolare şi bilblioteci, interzis de a fi citat şi menţionat în articole critice, pe scurt: aruncat încă o dată haitei publice de unde apar aproape totodeauna şacali şi coioţi murdari, literaţi sau nu, bucuroşi de a se arunca asupra „prăzii!”
După treizeci şi ceva de ani, în aceeaşi ţară doritoare de a fi tratată ca o comunitate naţională demnă şi democratică, mândră de data aceasta de a fi „de cealaltă parte”, membră NATO şi a Uniunii Europene, se întâmplă aproape acelaşi lucru: fără nici o decizie judiciară, fără ca autorul, acelaşi N. Breban, să fie informat şi ascultat, el este aruncat „haitei jurnalistice” naţionale care titrează iute, grăbită şi cam grosolan după părerea noastră, că „Breban a fost colaborator al securităţii”. Fără nici o îndoială, fără nici o probă reală, materială sau de mărturie oculară, după câteva discuţii telefonice cu un general de securitate, în care se aduce vorba despre unii dizidenţi, Goma şi Tudoran, sau despre un inteligent cronicar de radio de la Europa Liberă, Monica Lovinescu. Din nou întreaga presă naţională liberă se revarsă zgomotos şi abundent asupra scriitorului şi asupra operei sale, fără să ţină în nici un fel seama că se pune în discuţie mai mult decât persoana unui creator de prima mărime şi opera sa, voluminoasă, care, orice s-ar spune, a creat o nouă viziune a romanului românesc, dar se incriminează însăşi capacitatea spritului creator naţional apt de a se apăra şi de a crea valoare în momente de mare şi teribilă criză politică şi istorcă. Nemaivorbind de faptul că întregul prestigiu moral al scriitorului, demnitatea şi suportul său psihic sunt terfelite în văzul lumii, oferite unui public larg, doritor de senzaţii şi într-o „nouă lume” în care foamea de colportaj ieftin s-a instalat fără drept de apel şi în care valoare a devenit pur şi simplu „ceea ce se vinde”!
„A fost colaborator” se titrează categoric pe paginile multor ziare şi în titlurile multor Agenţii de „informaţii”, după „surse de la CNSAS”, fără să-i treacă nimănui prin cap că o ştire, de oriunde ar veni, trebuie verificată şi că unele „mari cotidiene”, cu pretenţii de veracitate şi pestigiu ar trebui să proceadă la propriile lor anchete. (E adevărat că, fiind în Spania, în această iarnă, unde o însoţesc, ca de fiecare dată, pe soţia mea, Cristina, care suferă de o boală gravă auto-imună, sclerodermie, şi trebuie să fugă în fiecare an de frigul din Europa centrală, am primit câteva telefoane de la unele ziare şi agenţii de informaţie care au reprodus cam ce am spus eu, în fugă!)
Nu, stimaţi domni şi „anchetatori” sau jurnalişti, nu am fost în nici un fel „colaborator” şi nici măcar „victimă” a trecutului regim, ci pur şi simplu un curajos – şi poate „iresponsabil”, în ochii multora, atunci – contestatar şi, cu adevărat, inamic public şi declarat al noii dictaturi personale a lui Ceauşescu, instalată în vara lui '72 sub numele de „mica revoluţie culturală” în presa occidentală, dovadă protestele mele în ziarele franceze şi germane şi demisia mea categorică din „funcţiile” mele ! (Nota bene: eram membru de partid de vreo trei ani, apoi membru supleant CC, funcţie pur onorifică, fără retribuţie bănească şi fără nici un fel de putere executivă, eram redactor şef al revistei România literară, de unde primeam singurul meu salariu! După demisia şi protestul meu politic faţă de şeful politic al României, care în acei ani se bucura de relaţii internaţionale extraordinare şi de o adevărată, ciudată, e drept, stimă politică în lumea liberă, la întoarcerea mea curajoasă în ţară, în anul '72, Aprilie, la Congresul Scriitorilor unde nu am fost primit – şi nimeni, absolut nimeni nu a protestat, oare în Polonia sau Ungaria s-ar fi întâmplat la fel?! – timp de 18 ani (da, optsprezece ani!) nu am avut nici un fel de venit cât de cât fix, iar timp de trei ani nu am avut nici unde locui, până când, speriaţi de un interviu radical dat de mine într-un mare ziar din Suedia, „tovarăşii” l-au evacuat pe colonelul de securitate care ocupa abuziv apartamentul din str. Luterană, proprietate personală a părinţilor mei!)
Cine citeşte azi acel, succint şi deja „celebru”, dialog al meu cu generalul de securitate Pleţiţă, poate că are impresia că stăteam la taclale relaxaţi la telefon sau la o cafea, cum s-ar întâmpla azi, în libertate socială, un dialog între un scriitor de vârf şi un poliţist. Ei bine, nu era deloc aşa: eram, în ce priveşte „reaţia” mea cu acest general, după două penibile anchete de securitate, care au durat ore întregi, Pleşiţă aflându-se în fruntea unei comisii de colonei, în clădirea ministerului MAI. Anchete prilejuite de neliniştea „organelor” în legătură cu soarta mansucrisului voluminos al romanului meu Bunavestire (ce conţinea circa 2000 de observaţii ale cenzurii!) şi care era, după vreo trei ani de aşteptare, refuzat de două edituri bucureştene: Cartea Românească, director Marin Preda, şi Eminescu”, director V. Râpeanu – despre care „tovarăşii” aveau „informaţii” că l-am trimis în Suedia. Manuscris confiscat la graniţă, pe bancheta maşinii prietenului meu, editorul suedez Rene Coeckelberghs; şi, a doua oară, o altă anchetă iscată de „informaţia” reală, e drept, ca aş fi trimis acelaşi manucris prin „cineva”, tot în Suedia. După prima anchetă, umilitoare şi extrem de incisivă a sus-numiţilor colonei – era prezent şi colonelul, viitorul general, Tăbăcaru, mai trăieşte oare? – mi s-a înapoiat, cu scuze, mansucrisul vouminos al romanului, cu rugămintea să explic pe o singură coală de hârtie „motivele” pentru care l-am încredinţat unui editor străin. (?!) Şi, repet a suta oară: această explicaţie sau declaraţie, cum vreţi s-o numiţi – în care declaram că sunt proprietarul acestui text şi l-am dat doar spre consultare unui editor prieten – este singura foaie scrisă de mâna mea, „olografă”, pe care eu, autorul şi omul care sunt, a încredinţat-o vreodată securităţii comuniste în lungile şi furtunoasele decenii pe care le-am trăit, eu, scriitorii şi artiştii români, ca şi întreaga suflare românească.

A, se spune că am „turnat”, verbal bineînţeles, şi am dat „informaţii” despre Goma, Tudoran, Eugen Ionescu şi Monica Lovinescu? Probabil că am vorbit despre aceste persoane publice când eram şicanat sau asaltat la telefon de Pleşiţă (pe care l-am întâlnit de două ori în clădirea ministerului unde funcţiona şi o dată în curtea Uniunii Scriitorilor, când l-am rugat să-l elibereze pe criticul I. Negoiţescu, arestat de două zile!) sau de alţi ofiţeri de poliţie, mai ales la unele întoarceri sau plecări în străinătate, cum li se întâmpla nu puţinor colegi de-ai mei. Şicanaţi şi presaţi, bieţii de ei, cu zecile, să dea declaraţii despre ce au văzut acolo şi cu „cine s-au întâlnit”, fapt, pe care, o spun încă o dată, eu nu l-am făcut niciodată: n-am dat niciodată asemenea declaraţii! O spun fără multă mândrie, probabil că mă apăra şi firea mea „arogantă, megalomană”, ca şi statutul meu de scriitor foarte cunoscut şi, nu ignor, poate şi zelul sau „sarcina” unor ofiţeti, în frunte cu acelaşi Pleşiţă, care în unele conversaţii se arată fals amabil pentru a mă „neutraliza”, cât de cât, probabil, sau pentru a mă împiedica să mă aliez făţiş cu Goma – pe care îl primeam în casă (eu şi Nichita, singurii, se pare, sciitori români!) şi pe care l-am dus în două rânduri la secretarul CC Burtică. După ce acesta, Burtică, mi-a cerut, bărbăteşte, părerea, despre „cazul Goma”. Şi care, în prezenţa mea, i-a propus apoi lui P. Goma, când am mers împreună, să scrie un articol despre drama recentă în acele zile, cutremurul din 4 Martie, articol („reportajul” cum apare el în discuţia mea telefonică cu Pleşiţă) care a apărut pe prima pagină a revistei România literară şi care, am aflat ulterior, a făcut o „proastă impresie” vechii emigraţii culturale de la Paris! Tot tov. Burtică i-a promis lui Goma că-i publică un roman, după ce, în prezenţa noastră, a telefonat la o editură unde era oprită o traducere a scriitorului, din Faulkner parcă, şi care a apărut a doua zi, înlesnindu-i traiul scriitorului care în vremea aceea vieţuia muncind mai ales prin unele ateliere de pictori! În acelaşi moment, de faţă cu Goma, mie tov. Burtică mi-a promis că mi se va publica romanulBunavestire, anulându-se sutele de obiecţii ale cenzurii, iar lui Goma i-a făcut aceeaşi promisiune, de a-i publica o carte – Goma, de fapt, s-a şi prezentat a doua zi cu manuscrisul unui roman – cu condiţia, însă, să nu-l mai atace direct pe şeful statului. Dar Goma, după câteva săptâmâni, a dat din nou interviuri critice unor jurnalişti străini, menţionându-l pe Ceauşescu, iar Burtică şi-a retras promisiunea făcută lui. Faţă de mine, însă, el s-a ţinut de cuvânt, mi-a publicat romanul, la sugestia mea la o editură din Iaşi; şi a şi plătit pentru aceasta – ca şi pentru alte insubordonări probabil! – a fost exclus din aparatul CC, curând după aceasta!
Iată, câteva din „colaborările” lui Breban cu... nu ştiu cine! Oare jurnaliştii năbădăioşi de azi îşi dau seamă că prezintă unele dintre aceste nume şi fapte unor inşi care nu au trăit acele vremuri teribile, înfricate şi umilitoare la extrem, momente şi ani în care unii dintre noi încercam nu numai să supravieţuim, dar şi să reînsufleţim, să dăm o nouă faţă, valoare, precum şi o minimă demnitate literaturii şi culturii române, după anii sufocanţi şi criminali ai stalinismului?! Anii duşmănoşi şi distrugători ai tradiţiei şi valorilor comunităţii noastre, ani ai minciunii şi ai grosolanei propagande bolşevice, în care au fost calomniate, murdărite nume de ctitori ai culturii, ca Titu Maiorescu, Iorga sau Eugen Lovinescu, arestaţi sau excluşi din activitatea lor exemplară, inşi ca V. Voiculescu, Lucian Blaga şi G. Călinescu?! Nume pe care, împreună cu scrierile lor, generaţia noastră, zisă „şaizeci”, i-a repus în drepturi, la loc de cinste!!
Iată, domnii mei, pentru ce „fapte” este trimis Nicolae Breban în judecată! Vi se pare că... s-a schimbat ceva în „noua noastră Românie”? Corupţia grosolană a unor funcţionari publici, plătiţi cu salarii grase, funcţionari care, după ce „votează”, în „consiliu”, se grăbesc să arunce ziarelor şi agenţiilor de presă un nume, un autor, aflat în totală necunoştinţă de cauză, fără să-l invite sau să-l întrebe, aruncându-i numele şi opera de o viaţă (circa 15.000 de pagini din care s-au hrănit nu puţine generaţii de lectori şi mii şi mii de cetăţeni români din toate straturile sociale!) în forfota şi tumultul nu totdeauna foarte curat al vieţii publice şi al presei „de informaţii”. Sau, nu cumva mai degrabă, de „scandal”?! Oare, după două decenii de la revoluţie, mai avem noi nevoie de un scandal pentru a „informa”? Să fie oare visata şi presupusa democraţie şi demnitate a persoanei pe solul nostru românesc încă deziderate de neatins?! Sau e oare acest primitivism civic un „blestem” al istoriei şi al fiinţei noastre, urme ale fanarioţilor şi ale aşa-zisului comunism?
Nu – omul şi autorul – cetăţeanul care sunt nu cred într-un asemenea „blestem” şi, ca şi în ultimele mele texte, în nici un fel de fatalitate care ar apăsa asupra noastră. Şi pentru acest lucru, nu sunt din cale afară de indignat de ce mi se pune, grăbit şi cam grosolan, fără dovezi, în cârcă, încercat după cum se ştie şi „alte dăţi” cu samavolnicii ale puterii. E adevărat că mă simt ispitit să-i chem eu în faţa instanţei judiciare pe aceşti „domni necunsocuţi” (oare vechiul meu amic, poetul Mircea Dinescu a întins şi el o mână?) să explice public ce i-a împins, la sfârşitul carierei mele, să mă aştepte la venirea în ţară, încă o dată, cu aceste „flori otrăvite”, cu aceste „flori ale răului”! Ce câştigă domniile lor, după ce i-au murdărit şi calomniat, post-mortem, pe marii scriitori care s-au numit Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş sau pe cărturarul ce purta numele lui Adrian Marino, publicat pe trei continente, închis şi umilit un deceniu şi jumătate de românii stalinişti? Ca şi, recent, pe candidul poet şi trubadur moldovean Cezar Ivănescu, care a vrut să se lege „încă o dată” cu lanţuri în clădirea Uniunii Scriitorilor, după ce întreaga lui creaţie şi poezie fuseseră ani lungi legată cu lanţuri de o putere politică!
Da, aş fi ispitit să cer să mi se explice şi mie ce câştigă aceşti domni sau cei care i-au incitat la „această faptă”, care, e drept, în primul ceas, m-a făcut să râd! Ce „câştigă” ei, dar şi noi, atunci când umilim şi terfelim în ochii mulţimii, numele sacre ale creatorilor de valori, într-un moment în care aspirăm să ieşim încă o dată, după decenii lungi de suferinţă, în lume, recâştigându-ne, cum se spune, dreptul la stimă şi recunoaştere a statelor vecine, europene!

Acelaşi, dintotdeauna, senin în spirit,

Nicolae BREBAN

50 000 ! Azi 12 04 2011 la 14.48!

Vizitatori unici, desigur!
Iată un prag atins cu ajutorul dvs., al celor care mă citiți.
Continuați și fiți siguri că mă voi strădui să vă interesez!

luni, 11 aprilie 2011

50 de ani în Cosmos!


La 12 aprilie 2011 se împlinesc 50 de ani de la primul zbor al unui om în Cosmos. Deși autorul era un sovietic, performanța merită aniversată. E un triumf al umanității în general.

50 000!

În mod normal mîine, 12 aprilie, la fix 50 de ani de la primul zbor al unui om în Cosmos, acest blog va înregistra vizitatorul cu nr. 50 000 (de cînd am început contorizarea).

Mulţumesc tuturor vizitatorilor pentru interes şi comentarii.

Faună din Iordan - somn și bizam



Somn –„stare fiziologică periodică și reversibilă, caracterizată prin suprimarea temporară a conștienței”. Ei aș...
E vorba de somn-peștele (Silurus glanis).

Din relatările locuitorilor comunei Fundeni, balta (lor) are în prezent exemplare foarte mari de somn, unele care ar putea depăși 80-90 kg!

Pluralul: somn-somni sau somotei. Răpitori. Foarte lacomi și mîncăi, se hrănesc (și) cu hoituri. Ăia din Iordan erau mici (somotei) și veneau de voie la mal să primescă pîine, aveau cred maximum 2,5 kg. Se zice că ajung și la 100 kg pe Dunăre.

Un somn adevărat se momește cu cîine mort de trei zile. Referință livrescă: Titus Popovici „Moartea lui Ipu”: – ein fisch! kolossal! – unde e omis cîinele. Cică l-a prins cu coropișniță – literatură! Pot spune că și chefalul joacă în mare rolul sanitar al somnului. În afară de „sufletele femeiești ale înecaților” (N. Stănescu) mai e și trupul lor din care… haț! Mi-a venit să scriu un articol despre pescuitul la personajele literare (racii din „Groapa” etc.).

Bizamul (Ondatra zibethica – 30 cm) e altceva decît castorul (Castor fiber – 90 cm) cu care îl confundau poeții la malul Iordanului. Al doilea are coada lățită, pieliță între degete ca gîsca și construiește baraje. Bizamul nu construiește nimic. Nici nu are pieliță între degete. La noi există bizami, am văzut în libertate. Au fost importați în România și niște castori europeni din Germania, în 2006, dar nu cunosc urmarea, dacă s-au prăsit sau nu. Bizamii din Iordan mîncau pîine, dar în natură ei mănîncă vegetale, rădăcini să li se tocească incisivii.

În imagine: bizami hrănindu-se (în Iordan)

duminică, 10 aprilie 2011

Cărți noi! Ion Vianu Amor Intellectualis – romanul unei educații, Editura Polirom * * *


Autorul, prozator și critic, dar medic de profesie, cu un aer jucat de diletant superior, care nici nu a intrat în Uniunea Scriitorilor decît acum un an, a beneficiat de o ereditate și o ambianță a formării care ele singure pot hotărî un destin. Căci nu-i puțin lucru să te naști ca fiu al lui Tudor Vianu, să îți aprindă steaua din bradul de Crăciun Edgar Papu, să-l auzi cîntînd baritonal pe scara din dos pe Dan Barbilian, venit în vizită la ilustrul tată, să-l ai ca prietenul cel mai apropiat pe Matei Călinescu și așa mai departe.

Acestor premise excepționale li se adaugă o maximă inteligență și o puternică și fertilă sensibilitate ale lui Ion Vianu, mai evidente în volumul său memorialistic decît în opera anterioară. Nu cred că el își modifică trăirile complexe ale tinereții printr-o falsă memorie pentru că detaliile sînt prea precise. Ei bine, peste toate aceste fabuloase atuuri care îi vin „servite”, cade cortina de fier, după întoarcerea părinților în 1947 în țară, deși puteau rămîne dincolo de numita cortină, și apoi un regim care înăbușă aproape totul, cel puțin un deceniu și jumătate, cel în care Ion Vianu avea să își trăiască exact anii tinereții, de la 15 la 30.

Desigur rezistența lui Ion Vianu la presiunea lumii în care e obligat să trăiască și să se formeze este datorată tot mediului familial și de legături amicale, în primul rînd prezenței tatălui, evocat discret prin inițiala T. Reintegrarea lui Tudor Vianu (1955), indiferent de cît i-o fi „dezamăgit” pe unii care nu s-au putut pune în locul lui, pentru că nici n-aveau cum, e un gest firesc: avea să aleagă între laurii discutabili ai noii orînduiri, în care e clar că urma să-și încheie existența, și marginalizarea definitivă sau chiar ceva mai rău. Opțiunea lui a fost salvatoare pentru copii și le-a dat posibilitatea să își continue destul de feriți studiile și apoi cariera, pînă în 1977, anul emigrării în cazul lui Ion Vianu.

Multe planuri de interes se suprapun în acest „roman” al lui Ion Vianu. În primul rînd cel efectiv memorialistic. Autorul e un portretist de forță, are o memorie păstrătoare și harul evocării întîmplărilor semnificative, chiar aparent banale. Apoi e de notat refacerea contextului istoric în care s-au petrecut în lumea intelectuală mari și mici schimbări și cedări. Nu în ultimul rînd vine proza efectivă, stilul și epicul care justifică subtitlul de „roman” al mărturiei lui Ion Vianu. Peste toate apare o țesătură de interpretare a faptelor, dusă chiar în zona meditației filosofice, a aforismului, memorabilă fiind de pildă o viziune asupra morții justificată și de un interval cu dispariții dese în jurul pe-atunci tînărului autor. Toate acestea, expuse mai sus separat în scopul evidențieii lor, sînt în realitate topite într-un corp comun care este însuși textul volumului, ele își sînt parte una alteia, cu moleculele amestecate într-o sudură definitivă.

Tonul firesc, de conversație ușoară, face comunicarea cititorului cu textul naturală și plăcută. Ion Vianu pare că își amintește și redă simplu, fără niciun efort și fără emfază lucruri asupra cărora nici nu s-a mai gîndit pentru că le poartă în minte tot timpul. Calitățile lui intelectuale și literare apar ca neostentative și cu atît mai cuceritoare.

Astfel, Amor Intellectualis, poate fi și pentru alții o carte formativă sau o simplă delectare rafinată pe care e păcat să o ocolești.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Olé, Olé, Olé - un nou sit al ASB

Găsiți noul sit al ASB pe vechea adresă: www.asb.ro.
Membrii se pot loga și își pot complata profilul după dorință.

Atenție!!! Logarea și postarea în spațiul rezervat fiecărui membru sînt dreptul și datoria exclusive ale acestuia care poartă răspunderea absolută pentru exactitatea datelor. Pentru a evita orice posibile nemulțumiri, reproșuri, acuzații de inegalitate etc., staff-ul ASB nu va interveni în niciun fel și nu va cere/utiliza nicio parolă personală. Orice insistență asupra acestui aspect este inutilă.

Semnalați, vă rog, omisiuni, erori, membri ce nu mai sînt printre noi.

Situl ASB are link direct către blogul acesteia. Comentariile sînt libere sub rezerva semnării lor.

Mulțumiri deosebite domnului Radu Mătasă, creatorul acestui sit.
Mulțumiri doamnei Lucia Verona, administrator ani de zile al vechiului sit și prezență activă în cel nou.
Mulțumiri doamnelor Adriana Niculae și Gabriela Andrei pentru actualizări

Lucrăm la actualizare și îmbunătățire.

Surprize în Israel


Am avut parte și de unele surprize în cursul festivalului Nisan (2-5 aprilie 2011, Nazareth și Maghar, Israel) și al manifestărilor conexe. Astfel în timp ce vizitam cu pioșenie, împreună cu Ruxandra Cesereanu, Biserica Bunei-Vestiri (cea catolică, ridicată pe locul unde se afla Casa Fecioarei Maria, căci mai sînt una ortodoxă și una coptă) o explozie năpraznică a zguduit locul, în afara incintei sfinte. Am așteptat să urmeze ceea ce bănuiam: țipete, sirene de ambulanțe etc., dar n-a mai urmat nimic. Cînd am ieșit, pe străzi, lumea își vedea de treabă. Ori s-au obișnuit, ori a fost o simplă glumă fără consecințe. Vorba bancului: ești nebun sau a început să-ți placă?

Altă surpriză a fost o ploaie torențială, binevenită altfel pentru localnici, prima din 2011, care ne-a prins exact pe noi. Prima ei repriză ne-a surprins în ultima zi, pe drumul dintre Locuința Fecioarei și fîntîna de unde Ea lua apă. Din fericire, acolo se află o mică locantă retro: „La Arborele Ten”. Cei trei pelerini uimiți de această neobișnuită ploaie căzută la Nazareth (Ruxandra Cesereanu, Bengt Berg și cu mine) au putut să se odihnească, să se răcorească și să scrie cîte un poem ce va fi tradus curînd în toate limbile cunoscute de autori. Restul grupului se afla la Haifa.

O întîmplare amuzantă a marcat recitalul poeților invitați în fața unei săli pline de elevi de la liceul din M’ghar. În timp ce un confrate albanez recita foarte original (răcnind mai ceva ca regretatul Păunescu), siguranțele au cedat și ne-am pomenit, actori și public, în întuneric. Cu umor și prezență de spirit, Bengt Berg a dat „tonul la cîntec”, mai exact la „Yellow Submarine” pe care îl repetaserăm cu sîrg cu o seară înainte, în autobuz, fiind unul dintre puținele unanim cunoscute de Turnul Babel poetic în care ne aflam. Așa încît toți poeții au intonat în gura mare „Yellow Submarine”, susținuți cu aplauze ritmice și de tinerii din sală.

Altă surpriză, și nu epuizez cu ea lista, a fost că, arabii și evreii nenotînd decît consoanele, numele participanților, ba și ale organizatorilor, au apărut în fel și chip sau deloc în programe (în cazul meu, m-am mulțumit cu cele două prenume). Cum toți aveam cărți de vizită bine redactate, problema a fost rezolvată imediat neoficial.

Ultima și cea mai neplăcută surpriză: întoarcerea de la check-in după 2 ore de stat în picioare la coadă pentru că o proastă de la „security” a uitat să prindă banderola de valiza Ruxandrei Cesereanu. În loc de a primi scuze, a fost întoarsă din drum (și eu cu ea) și valiza ei răscolită, sticlele de arak scoase și puse aparte într-o cutie specială (asta după ce prima data valiza trecuse prin mașinărie ok, ca și a mea care, evident, conținea și ea sticle, așa cum bagajul de cală poate conține oriunde). La Otopeni, valiza răscolită n-a mai ajuns! Doar cutia cu sticle ca vai de ea.

Ne-am amuzat că, stînd la altă coadă degradantă și absurdă prin lipsa liniilor de verificare, fapt creator de înghesuială, la controlul corporal acum, cel puțin 80 la sută dintre bagajele celor din coadă NU AVEAU banderola pentru care noi fusesem întorși din drum.
Asta așa, că ieșeam din Israel... La intrare, am trecut ca prin brînză, puteam avea un sac de trotil.

Noroc că, firi echilibrate, n-am devenit antisemiți pe loc... Între timp, am aflat că valiza ei ar fi ajuns la Cluj. A mea a venit din prima, dar cu niște suveniruri sparte. Păcat că ospitalitatea (arabă, ce-i drept) a gazdelor din Nord a fost umbrită de incidentele de la Ben Gurion Tel Aviv.

În imagine, o clipă pașnică la remarcabila Moschee din Acra.

Eveniment literar. Lectură publică a membrilor ASB



Un eveniment de excepție l-a constituit lectura publică de vineri 8 aprilie. La Colegiul Național Ion Creangă, în fața unui public numeros, tînăr și foarte receptiv, un grup de scriitori, membri ai ASB, au citit poezie și proză, cei mai mulți fragmente din volume recente sau chiar texte inedite. Gazdele manifestării, ospitaliere ca totdeauna, au fost doamnele profesoare Mihaela Ștefan și Loredana Tuchilă, ambele doctori în litere. Manifestarea a fost organizată de colegiul gazdă și Uniunea Scriitorilor, prin Asociația Scriitorilor București. Elevii i-au aplaudat cu generozitate pe autori și au apreciat în special umorul acestora. Au prezentat lucrările lor (în ordinea lecturii) scriitorii: Floarea Țuțuianu, Simona-Grazia Dima, Lucia Verona, Nicolae Prelipceanu, Lucian Vasilescu, Doina Ruști, Daniel Bănulescu, Liviu Ioan Stoiciu, Mihail Gălățanu, Horia Gârbea.

vineri, 8 aprilie 2011

Despre „Pantera...”. O recenzie de Gabriel Coșoveanu în „România literară”, nr. 13/2011


Genul proxim căruia îi este imediat afiliabil Horia Gârbea e homo ludens, deşi fibra sa este gravă, problematizantă, iar tensiunea dintre interior şi coaja retorică îi conferă acel specific după care vei repera întotdeauna o ironie benignă şi o capacitate de martelare a egoului vecină cu autoumilirea. Ca şi într-un recent volum, „Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov”, să nu ne grăbim a căuta legătura dintre generic şi ilustrarea lui: atât prozele din cartea anterior menţionată, cât şi poemele de acum dovedesc o autonomie sfidătoare în raport cu titlul coagulant, doar prin impulsul insolitării unui statut sacerdotal al scriitorului.

În ambientul minimalist al vocii unor vremuri neinvitante, cărţile răzbesc în conflictul cu sentimentul de „cameră goală”, în care tavanul substituie cerul dătător al râvnitei lumini de ambe uzanţe: „simt cum lumina zilei / sapă în pieptul meu / ca un vierme / sau poate viermele / e doar sufletul meu / care caută să iasă / către lumină // şi dacă o să intre / lumina în mine / ca un vierme ce o să vadă / şi dacă viermele o să iasă din mine / ce are de văzut”. Sigur că ne amintim de augurala soresciană Am zărit lumină, cu ideea de navetă între efemeritatea cea mai deconcertantă şi sideralitatea tip the other side of the moon (aspect semnalat, ca mod de producere textuală, şi de prefaţatorul Dan Cristea), doar că, de atunci, scepticismul a sporit direct proporţional cu vremurile.

„Neadaptatul” (vezi poemul „fără loc”) la apucăturile fără Dumnezeu ale majorităţii nu primeşte, pentru buna sa conduită, decât un îndemn indecent, dispreţuitor.
Pentru frusteţe (înşelătoare!) se pledează şi în textele create în urma unor excursii asiatice: „pălăria conică/ din pai de orez / este cea mai potrivită / ea te apără de ploaie şi de concepte / acestea se scurg de pe ea / ne spuse înţeleptul chu van an // [...] apoi chu van an / îşi scoase pălăria / rămase tăcut/ cu capul bătrân şi ras / sub grindina conceptelor”.

Alteori dramatismul răzbate prin toţi porii unei alcătuiri sintactice la fel de premeditat „sărace” pentru că încep să se lege releele emotivităţii în faţa descoperirii atroce. Când vede, în Azerbaidjan, oasele dintr-o imensă groapă comună, poetul uită până şi de „parfumul de preţ” al Mării Caspice. Însă, în general, antifrasticul şi procedura gen meraviglia se înfrăţesc sub o temă apăsătoare: pariul cu viaţa, deci şi cu scrisul. (Horia Gârbea, Pantera sus, pe clavecin, Bucureşti, Tracus Arte, 2011, 52 p.)

Poveste din Galileea. רָחֵל - Rahel. Un loc simbolic - mormîntul unei poete nefericite.



Participanții la Festivalul Nisan 2011 au locuit la Nazareth și gazdele le-au oferit o frumoasă excursie în multe locuri semnificative din Israelul de Nord și drumurile lungi au lăsat ocazia unor conversații susținute între aceștia. Într-o pauză de program, Ruxandra Cesereanu și cu mine am fost și la Haifa, prin amabilitatea prozatorului Mirel Brateș, cum am mai povestit.

Aproape de Tiberias am vizitat mormîntul poetei Rahel (Rahel Bluwstein -1890-1931), popas obligatoriu pentru cei care iubesc poezia. Povestea de dragoste nefericită a poetei a rămas în memoria conaționalilor săi și lîngă piatra de mormînt se află o cutie din metal (foto stînga, Michael Augustin extrage o carte din ea) care ascunde volume de versuri ale răposatei, moartă prematur de tuberculoză, volume din care vizitatorii pot citi în timp ce se reculeg. Barcha Rosenfeld ne-a citit și tradus în engleză (foto dreapta) un text din paginile zdrențuite de mîinile a sute de îndrăgostiți, aceștia fiind cu predilecție vizitatorii locului unde și-a găsit odihna Rahel.

Numele Rahel (רָחֵל în ebraică) vine de la cuvîntul „oaie”. Prenumele ar fi „Oița” sau „Miorița”, la noi.

Apa Iordanului a fost atinsă de toți pelerinii poeți care și-au regăsit fiecare inscripția în propria limbă reproducînd pasajul biblic despre Botezul Mîntuitorului. Era foarte cald și unii vizitatori se scăldau înveliți în cearceafuri albe. Excepție a făcut o tînără, dintr-un alt grup decît al nostru, precizez, care a plonjat în apa sfîntă doar în bikini, ceea ce i-a atras mînia și-a creștinilor și a iudeeilor dar și, probabil, o amendă. Noi, ceilalți, abia purificați, am păcătuit cu un Heineken și ne-am văzut de drum.

Două poete la Nazareth


Ilda Poshi (Albania) și Müesser Yeniay (Turcia) la Hotelul Plaza Nazareth. Cele două poete au fost foarte admirate de participanții la Festivalul Nisan 2011. Și de Bengt Berg (Suedia) autorul fotografiei. Voi reveni și cu texte ale unor participanți.

Precizez că numele festivalului și al organizației care-l inițiază este cel al lunii cînd se desfășoară: Nisan (coincidentă aproximativ cu aprilie) după calendarul ebraic.

Secția de literatură pentru copii a ASB are un nou președinte

Ieri 7 aprilie, la sediul Uniunii Scriitorilor a avut loc adunarea generală a Secției de Literatură pentru Copii și Tineret a ASB. Adunarea a luat în discuție problemele curente legate mai ales de media de vîrstă ridicată a membrilor și a remaniat comitetul director al secției.

În urma decesului regretatului Ion Hobana, a fost ales un nou președinte de secție în persoana poetului și ziaristului Victor Stan. El a fost propus de Gh. Zarafu și ales în unanimitate. Noul comitet e compus din: Victor Stan, Crina Bocșan, Silvia Chițimia, Lidia Novac, Gh. Zarafu, Gh. Grosu și Geo Călugăru. În Consilul USR, secția va fi reprezentată de Victor Stan (președinte) și Florica Bud (reprezentantă aleasă).

شاعر = poet



Iată cum se scrie cuvîntul „poet” în arabă (citiți de la dreapta vă rog).

În imagini: un grup de poeți la rîul Iordan și respectiv, tot acolo, Michael Augustin (stînga), Vito Intini și Horia Gârbea (în picioare) fotografiați de Riri Manor

joi, 7 aprilie 2011

La M'ghar. Lectură

Am citit în trei sesiuni la Festivalul Nisan de la Maghar sau M'ghar (denumirea ebraică respectiv arabă) alături de 55 de poeți arabi, evrei, români și de alte naționalități. Am citit în limba engleză niște traduceri improvizate, pentru că nu știam că va trebui să citesc taman atunci, dar cei care știau limba aceasta (pentru că unii, surprinzător, n-o știau) au părut încîntați. Le mulțumesc și pe această cale organizatorilor care s-au străduit să fie totul bine și în bună măsură au reușit.
(Foto: Ruxandra Cesereanu)

A încetat din viață Tatiana Slama-Cazacu

La vîrsta de 91 de ani, a dispărut dintre noi prof. univ. dr. doc. Tatiana Slama-Cazacu, eminentă lingvistă și talentată scriitoare. Pe blogul ASB se află date biografice și despre remarcabila sa carieră.

La Haifa cu Mirel Brateș




Am vizitat Haifa, un oraș-port frumos, grație invitației și ospitalității scriitorului Mirel Brateș stabilit aici de mai bine de 20 de ani, dar care a rămas prezent în literatura țării unde s-a născut. El mi-a spus proverbul israelian: „Ierusalimul se roagă, Tel Aviv trăiește, Haifa muncește”. Cum însă era sîmbătă, am constatat că și cei din Haifa se distrează destul de bine.

De la Mirel Brateș și soția lui, Elena, am aflat multe despre Israel și am discutat și destule despre literatura română. Tot de la Mirel am aflat vestea tristă a dispariției, la 1 aprilie, a poetului Shaul Carmel, binecunoscut scriitorilor noștri, el însuși autor și de limbă română.

miercuri, 6 aprilie 2011

Pelerini odihnindu-se



Pe drumul dintre locuința Fecioarei și fîntîna de unde Ea lua apă, se află o mică locantă retro: „La arborele Ten”. Acolo, trei pelerini surprinși de prima ploaie căzută la Nazareth în 2011 - torențială însă - au putut să se odihnească, să se răcorească și să scrie cîte un poem. Amănunte și textele în curînd. În imagine Ruxandra Cesereanu, Bengt Berg, Horia Gârbea. (fotografie realizată de gazde)

La apa Iordanului




S-a încheiat a XII-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie Nisan, organizat de asociația omonimă în localitatea Maghar din Israel (2-5 aprilie 2011). Pentru a treia oară au participat și membri ai Uniunii Scriitorilor din România care, nu exagerez să afirm și se poate verifica, au fost de fiecare dată printre prezențele cele mai notabile ale manifestării.

Am revenit din Țara Sfîntă cu multe și diferite impresii. Nazareth, Haifa, Acra, Tiberias, Iordan, Galileea, M'ghar, Golan, Cana nu mai sînt pentru mine noțiuni abstracte și livrești, ci locuri concrete cu măslini, palmieri, vii, ape, maluri de mare. Voi reveni pe larg cu note de călătorie și chiar poeme despre această experiență obositoare pînă la epuizare și unică.

(În imagini: textul în română, printre cele multe în diferite limbi, din Noul Testament, relatînd Botezul Domnului în Iordan și pelerinii-scriitori Horia Gârbea, Riri Manor, Moein Shalabia, Ruxandra Cesereanu)

(Fotografii de Ruxandra Cesereanu și Vito Intini)

vineri, 1 aprilie 2011

Fiara melomană. Poem de Alexandru Păduraru


Prietenul meu, prozatorul și ziaristul Alexandru Păduraru e și poet cîteodată, ba și pictor. Participînd la lansarea volumului meu „pantera sus, pe clavecin” el mi-a comunicat impresiile sale despre texte, care nu au fost prea favorabile. Am apreciat sinceritatea lui - prietenii sînt cei care spun adevărul, nu cei care te flatează. Ulterior, el mi-a dedicat un poem intitulat „fiara melomană” pe care îl puteți citi pe blogul lui. Îi mulțumesc și pe această cale.

(Ilustrez postarea cu coperta celei mai recente cărți a lui Alexandru Păduraru - „Cutia muzicală”. Nici clavecinul nu e altceva...)

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog