miercuri, 31 august 2011

Bucurii și tristeți cu domnul Coriolan Neamțu


Am avut azi (31 august) marea bucurie de a fi vizitat la Asociația Scriitorilor, și prin împrejurarea fericită că sediul ei se află lîngă Jockey Club, de domnul Coriolan Neamțu, decan de vîrstă al bridge-iștilor români. Domnia-Sa mi-a oferit volumul impozant intitulat „Extraordinarele aventuri ale lui Suzi la bridge” (editura Best Publishing). Cartea are 360 de pagini mari despre bridge-ul la noi, mai ales, dar și în lume, despre gazetăria acestui sport și cuprinde nu puține date despre lupta jucătorilor cu regimul comunist, ostil nobilului joc, mergînd pînă la interzicerea lui în 1983 și, deci, cu o „istorie în ilegalitate” a bridge-ului românesc între 1984 și 1990, cînd pînă și vecinii bulgari, nu mai zic de unguri, participau nestingheriți la campionate europene. Partea a III-a a volumului se numește chiar „Istoria Bridge-ului românesc” și sînt onorat să figurez și eu de trei ori cu modestele mele contribuții la literatura dedicată acestui joc minunat, prea puțin „literaturizat” în România.

Lectura volumului domnului Neamțu (autor și al unei prime cărți de referință în literatura chinologică la noi, „Cîinele, prietenul nostru”, 1979) m-a interesat, m-a bucurat, dar m-a și întristat pentru că am remarcat încă o dată cît de marginalizat în România este exercițiul intelectual, cîtă ură s-a cheltuit și cîtă indiferență și suficiență s-au adunat asupra unui joc al minții, al fair-play-ului. Un joc de seniori, respectat peste tot în lume, a fost și este pus la index și prigonit pentru că puterea reprezintă și afișează prostia, nesimțirea, lipsa ideilor de corectitudine și competiție cinstită.

Este firesc ca orice troglodit să urască instinctiv bridge-ul pentru că el înseamnă eleganță, gratuitate, respect față de competitor. Nu întîmplător, politicienii care jucau bridge au fost (dispăruți azi toți!) regretații Corneliu Coposu, Laurențiu Ulici, Alexandru Paleologu iar cei care l-au urît au fost și sînt saltimbancii și irozii de la Elena Ceaușescu la miniștrii de azi. Am aflat de la domnul Neamțu că „în sfîrșit” ministerul transporturilor sau cum s-o mai fi chemînd acum „a reușit” să ia clubului celui mai mare al țării, „Locomotiva”, sala de la Palatul CFR unde a funcționat ani și ani. De asemeni, că micile cluburi de bridge nu găsesc adăpost în localuri în general goale în zilele de lucru, patronii pretinzînd „chirie” deși jucătorii ar face consumație în seri în care sălile sînt pustii. Nu e vorba de bani, este ura viscerală a idioților și ticăloșilor împotriva a tot ceea ce sugerează competiție intelectuală și cinste. Și mai ales împotriva a ceea ce nu înțeleg și le este inaccesibil.

Cu atît mai meritorie este activitatea susținută, cu sacrificii materiale adesea, a celor care nu abdică de la susținerea bridge-ului românesc. Printre ei, spirit ales, domnul Coriolan Neamțu.

marți, 30 august 2011

Iliada și musca la Hogaș (Calistrat Hogaș - II)

G. Călinescu nota absența vertebrării notelor de călătorie ale lui Calistrat Hogaș. Textul ar fi o „moluscă” oricît dilatabilă sau oriunde divizibilă. Ce-i drept, relatările scriitorului nu au valoare prin traseul epic sau prin suspans, Hogaș neagă romanescul și recurența. Tocmai această domnie a „bunului plac” în evocarea întîmplărilor, care expediază kilometri de drum în cîteva vorbe și, dimpotrivă, extinde la nivelul unui episod homeric, vorba lui Lovinescu, lupta dintre iapa Pisicuța și o muscă intrată în nara acesteia, dau farmec prozei, relaxează cititorul prin potențarea detaliului.

Să remarcăm că nu precizia descripției contează în scenele narate ci, dimpotrivă, hiperbola, capacitatea de a vedea „monstruos” (I. L. Caragiale se număra printre apropiații lui Hogaș) amănuntul. „Pisicuta sorbea și își umfla pieptul său puternic cu jumătate din atmosfera pamîntească; iar când aerul, astfel sorbit, era înapoiat cerului sub forma ruptă și zguduitoare a unei furtunoase note de trombon, musca țîșnea zăpăcită din nara Pisicuței și îi trebuia vreme pînă să se dezmeticească”. Naratorul intervine ca o zeitate de Iliadă „în această epopee măreață și crîncenă” luînd iapa, „sub egida-mi ocrotitoare înlăuntrul sacrosant al întăriturilor mele”!

Ironia și autoironia îl fac pe autor simpatic și nu-i de mirare că avea fani încă din vremea debutului la „Viața Românească”. În romanul său „La Medeleni”, Ionel Teodoreanu atribuie moldovencei mutate la București, coana Catinca Balmuș, ca legătură nostalgică a sa cu ținuturile natale, lectura revistei lui Ibrăileanu din care prețuia scrierile lui Mihail Sadoveanu și „blestemățiile mîncăului de Hogaș”. Frații Teodoreanu l-au avut profesor pe Hogaș și aprecierea personajului este probabil un transfer al simpatiei autorului însuși față de fostul său magistru.

Programa școlară și bibliografia pentru clasele gimnaziale au reprezentat vehicule de afirmare constantă a operei lui Calistrat Hogaș. Deși a beneficiat din plin de reeditări în colecții de tipul „biblioteca școlarului”, programa școlară a dezavantajat întrucîtva percepția asupra lui Hogaș, ca și pe aceea asupra lui Creangă, reducîndu-l la cîteva scene caracteristice precum cea „a furtunii în munți”, pe care, se zice, I. L. Caragiale, o știa pe dinafară. În fapt, ca și în cazul lui Creangă, cititorul adolescent poate aprecia unele secvențe și poate citi, la rigoare, deși nu fără dificultăți, întreaga operă a lui Hogaș. Dar pentru captarea întregii ei savori se cer îndeplinite condiții destul de severe ținînd de vîrstă, informație culturală și gust artistic.

Unele pasaje, în care afinitatea cu Odobescu e evidentă, solicită, pentru a fi gustate în tot umorul său, un rafinament pe care autorul scontează. Recursul, glumeț însă, la clasicitate ni-l apropie foarte mult pe Hogaș și nu-l lasă acoperit de colbul ce se depune pe prețiozități vetuste, după cum simplificările scolastice nu-l încap pe autorul vechi, dar nu învechit, deși el s-a născut înaintea „marilor clasici”, adică în 1847. E de mirare, fie zis în paranteză, că marile istorii literare ale lui G. Călinescu (ce dă anul 1849) și Nicolae Manolescu (indicînd 1848) furnizează amîndouă greșit anul nașterii scriitorului, deși data e exactă (19 aprilie).

luni, 29 august 2011

Concursul Naţional de Literatură “Moştenirea Văcăreştilor” Ediţia a XLIII-a, Târgovişte, 11-12 noiembrie 2011

Date despre concurs și anunțul oficial, cu detalii despre regulamentul acestuia, puteți găsi pe blogul scriitorilor bucureșteni, aici

Se vor acorda multe premii pentru poezie, proză, dramaturgie, critică unor creatori sub 40 de ani, nedebutați în volum.

Neptun – Olimp 2011


Am revăzut cu plăcere Olimpul (cel românesc) cu arhitectura lui elegant-vetustă peste care au trecut 40 de ani. Desigur, Casa Scriitorilor „Zaharia Stancu” a rămas un loc plăcut, odihnitor, un spațiu bun pentru familiile cu copii mai mici sau cele care nu doresc agitație mondenă. Personalul acesteia, în frunte cu mereu amabilul domn Vasile, a rămas îndatoritor și atent la dorințele, ba chiar la capriciile scriitorilor.

Din păcate zona înconjurătoare se află într-o pustiire tot mai mare și posibilitățile de a petrece timpul altfel decît la plajă ori la restaurante cu prețuri cam exagerate lipsesc. Față de Nisipurile de Aur, ca să luăm un reper apropiat, diferența e foarte mare și nimic nu justifică preferința pentru stațiunea noastră în afară de eventuala nostalgie. Excepție fac doar vilele din Olimp și parțial hotelul Cocor. Niște construcții noi cu înfățișare urît-agresivă și balcoane de o palmă, fără piscine și înconjurate de bălării poartă pe fronton patru stele nejustificate. În tot Olimpul ființează un singur loc cu oarecare entertainment muzical live (”Cireșica”) și o singură masă de biliard, nici un spațiu de joacă amenajat cu excepția aceleiași „Cireșica”: oferă trei leagăne și trei tobogane pentru copii sub trei ani. Exista un singur bancomat funcțional și un singur restaurant cu specific marcat exceptînd „Cherhanaua”. Parcă și turiștii sînt marcați de peisajul mai curînd dezolant și par posaci față de cei, tot majoritar români, de pe litoralul bulgăresc. Îmi amintesc vara lui 2004 cînd, în fiecare seară, aveau loc spectacole muzicale onorabile (televizate în direct) în plină stradă.

Olimpul rămîne doar cu farmecul și măreția mării și al falezei înalte, care se surpă însă pe-alocuri. Marea a fost caldă și a oferit și zile de calm pentru înot și de agitație pentru jocul cu valurile. Concluzia a tras-o Huppy: „De ce am stat așa de puțin?”

Foto: Huppy la a patra vacanță la Olimp

Parfumul viu al trecutului (Calistrat Hogaș - I)


Am primit acum cîteva luni misiunea onorantă de a scrie prefața unei reeditări a scrierilor lui Calistrat Hogaș apărute sub titlul „Pe drumuri de munte” în colecția BPT a Jurnalului Național la numărul 114 al colecției. L-am redescoperit cu plăcere și surprindere pe Hogaș și țin să vă împărtășesc cîteva dintre concluziile mele, așa cum au apărut în prefața menționată.

*

Opera restrînsă a lui Calistrat Hogaș și publicarea ei postumă, după două încercări care au dat greș în timpul vieții autorului, nu au împiedecat un destin ce ar putea fi numit glorios dacă l-am raporta la puținătatea paginilor scrise și la activitatea literară restrînsă a autorului, dedicat carierei didactice și devenit scriitor-amator în ultimul deceniu al existenței.

Caracterizarea „un diletant superior cu o singură coardă” pe care i-o face G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent” este exactă, ca și aceea mult mai tîrzie din „Istoria critică a literaturii române” a lui Nicolae Manolescu: „admirabil povestitor de drumeții montane dintr-o epocă și dintr-o lume demult apuse”. Desigur, lumea în care călătorea și scria Calistrat Hogaș a dispărut. Dar asta nu a stins interesul pentru ea. Deoarece „opera lui Hogas nu e contemporană, ci plutește peste rasă și peste timp”, cum observa E. Lovinescu. Nuanța adusă de Lovinescu e importantă pentru că inactualitatea – chiar la mijlocul secolului XX – a lui Hogaș nu este egală cu caducitatea, ci are, după cum nota acesta, un miez netemporal. Nu contează, pentru cititorul contemporan, că lumea prin care călărea Don Quijote sau luptele dinastice din piesele lui Shakespeare sînt demult istorie, ci expresivitatea artistică a lor. Din acest punct de vedere, „Amintiri dintr-o călătorie” și ”În Munții Neamțului”, alcătuind împreună volumul intitulat generic „Pe drumuri de munte”, au încă multe a spune numitului cititor din secolul XXI.
De-ar fi numai nostalgia pe care o stîrnesc grăbitului și opresatului cetățean al noului mileniu peregrinările domoale ale dascălului de școală pe potecile montane, posibilitatea de a se hrăni nu atît pantagruelic, cît în condiții de rusticitate echivalente cu cele dacice, deliciul însuși de a călări și a împărtăși peripețiile și savorile drumului cu o prea-blîndă iapă și tot ar merita citite paginile lui Calistrat Hogaș.

Opera scriitorului poate evoca „epoca poemelor homerice și, prin violența lirică cu care sînt adorate forţele naturii, (..) epoca marilor epopei indiene”, după cum considera, cu o anumită exaltare, E. Lovinescu. Dar, chiar dacă entuziasmul lovinescian și al altor comentatori „s-a stins”, așa cum vag ironic observa Nicolae Manolescu, frumusețea clasică, de efigie și nu de carte poștală, a peisajelor și fenomenelor, precum sînt surprinse lui Hogaș, nu poate fi negată. După cum nu se poate trece peste portretistica lui care, în schițe succinte, surprinde excelent o tipologie umană dispărută și ea, poate, dar nu mai puțin semnificativă.

Tot Nicolae Manolescu estompează apropierile curente între Calistrat Hogaș și Creangă ori Sadoveanu, cu atît mai mult pe cele dintre el și Eminescu sau Hortensia Papadat-Bengescu, surprinzătoare aserțiune a lui I. Negoițescu. Îndreptățită mi se par și fiind chiar de domeniul evidenței trimiterea lui la Alexandru Odobescu și notarea lui Hogaș ca precursor al lui Geo Bogza.

duminică, 21 august 2011

Chiar azi voi fi la Neptun


Îmi iau rămas-bun pentru că - astăzi încă - voi ajunge la Neptun unde o săptămînă nu voi mai deschide vreun calculator, ci doar valvele scoicilor. Aștept de mult acest moment și, din păcate, voi reveni peste o săptămînă. Între timp, rămîneți cu bine!

Foto: Huppy la Neptun acum fix un an.

Cărți noi! Diana Iepure - O sută cincizeci de mii la peluze, Casa de pariuri literare * * *


„O sută cincizeci de mii la peluze e una dintre cele mai puternice cărți scrise în perioada post socialistă, va bluversa cu siguranță clasamentele literaturii contemporane și este scrisă de o poetă matură și completă care reușește să scape influențelor”. Așa cred Dumitru Crudu, Mihail Vakulovski și Felix Nicolau din care am făcut colajul de citate de mai sus. În prefață, Nora Iuga mărturisește că, prin Diana Iepure, a avut pentru a treia oară în viață bucuria descoperitorului. Precedentele bucurii le-a trăit descoperind volume de Herta Mȕller și Aglaja Veteranyi, avînd senzația de „jamais vu”.

În fața acestor declarații și mărturisiri îți vine să nu mai citești cartea sau s-o citești în poziție de drepți. Sînt foarte uimit cum coperțile a patra și paginile prefețelor devin niște stadioane pe care nu mai au loc competiții, ci exclusiv festivități de premiere. Dar noi, spectatorii, care am dat „O sută cincizeci de mii la peluze”, vrem să vedem un meci adevărat, cu jucători și arbitri. Dincolo de olimpiada elogiilor nemăsurate, se desfășoară o altă competiție, una destul de dură a poetului/atletului cu el însuși, cu cronometrul sau cu șatcheta, ea merită interesul nostru.

Diana Iepure e o poetă foarte bună, cu texte remarcabile și omenești scăderi, departe de a scăpa de influențe, care nu vin neapărat din lectură ci dintr-un aer al epocii căruia nu i se sustrage și nici nu încearcă. Chiar Aglaja Veteranyi este un posibil reper, alături de Cristian Popescu, pentru niște poeme la care nu putem vorbi în niciun caz de „jamais vu”, chiar dacă ele sînt reușite: „mama face fețe de pernă/ din cămăși vechi ale tatei/ scoate gulerul mînecuile, lasă doar/ naturii la mijloc/ sidefați/ toată copilăria am dormit pe pernă/ ca pe pieptul lui tata” (ca pe pieptul lui tata). Nu știu dacă Diana Iepure va bulversa clasamentele cu aceste texte și nici nu cred că își propune. Ea redescoperă, în poemele „biografice” și mai ales „de familie”, cu o sensibilitate acută și cu bun gust indiscutabile repere ale unui tip de rememorare savuroasă în duioșia și tristețea ei pe care Cristian Popescu l-a experimentat cu peste două decenii în urmă. La regretatul înaintaș, prezența ubicuă a morții amplifica pînă la insuportabil evocarea. La Diana Iepure, în poeme ca „de făcut frumoasă” (în care un copil urmărește procesul de „înfrumusețare” al mamei), „mîca dochița” (expunere de mare finețe a sentimentului față de o bunică dispărută), „nașa gașița” (despre o mătușă cu totul altfel decît neuitata Adela Popescu a lui Cristian care creștea viermi pe care nepotul să-i pună în mormîntul ei) prevalează un ton cald și o rememorare mai curînd luminoasă.

N-aș vrea ca lectorul acestor rînduri să rămînă cu ideea că poeta născută la Chișinău este un simplu epigon. Ea are multe momente de originalitate chiar dacă prin exploatarea atentă a propriei biografii - marcat și intenționat descrisă ca nespectaculoasă - nu poate revendica o prioritate absolută. De asemeni experiențele personale „made in .md” de genul unei simulări de atac atomic, cu copii ascunși într-un buncăr de sub stadionul din Chișinău, sînt un ingredient prețios: „dacă moare brejnev va fi război” aud fetițele. Important este că Diana Iepure scrie o poezie de mare prospețime, cu semnificative resurse de lirism ascunse sub un epic voit reductiv, liniar, care este deseori o deghizare în vocea copilului care a fost cîndva.

O carte mai mult delicată, fragilă decît puternică este această a doua culegere de poeme de Diana Iepure din care se reține ca embelmatic versul „fericirea e lipsită de bun-simț”. Poeta deține tocmai acest bun-simț al relativizării fericirii și al asumării unei condiții de supunere exterioară la vremuri, forța ei rămînînd în sensibilitatea a cărei păstrare merită toate sacrificiile. Împotriva unuia dintre exegeții săi, mi se pare că talentul Dianei Iepure stă și va rămîne, dacă va rămîne, în conservarea imaturității și incompletitunii ființei ei lăuntrice.

miercuri, 17 august 2011

Cărți noi! Ion Manolescu - Benzile desenate și canonul postmodern, Cartea Românească * * * (II)

(urmare a postării anterioare)

În ceea ce privește absolutizarea și accentele radicale, sînt momente în care autorul ar putea să rămînă mai detașat pentru că, dacă motanul Garfield poate sta alături de Shakespeare și eventual mînca o porție de lasagna pe umărul lui, nu e cazul să i se cațere în cap.

Astfel, Ion Manolescu acuză critica de „intoleranță și incompetență” pentru că, se întreabă el retoric, „în cîte recenzii, monografii și istorii literare apar numele lui Sandu Florea, Mircea Arapu...” și urmează alte douăsprezece nume de autori de benzi-desenate? Ion Manolescu polemizează cu Paul Cernat și cu Daniel Cristea-Enache pe care îi suspectează de obtuzitate, reproșîndu-i ultimului fraza: „Formele și genurile artistice nu se acreditează prin tiraje de masă”. Aici Ion Manolescu crează un sofism împingînd la extrem ipoteza și presupunînd că, după D.C-E. „atunci ar fi de ajuns ca unul sau mai mulți autori să scrie un text care nu va fi tipărit/citit de către public pentru a obține acreditarea unui gen literar”. Laurențiu Ulici și Dan C. Mihăilescu sînt două exemple de „orbire culturală” – nu includ vreun autor de benzi desenate în sintezele lor. La fel Alex Ștefănescu și Nicolae Manolescu care nu menționează benzile desenate și creatorii lor în istoriile de peste 1000, respectiv 1500 de pagini.

Desigur, sînt și „cronici postmoderne” utile și profunde în volumul lui Ion Manolescu, unele de-a dreptul admirabile precum „În căutarea lui Thomas Pynchon” sau „Pif Gadget. Istoria unei reviste inegalabile”, demersurile criticului nu pot fi reduse la șarjele pro BD, care își au, într-o anumită perspectivă, a dezmorțirii canonului, legitimitatea lor. Aș observa, ca o completare de dată recentă la cele expuse de Ion Manolescu, o tendință de a transfera statutul de personaj de comics/cartoon de la ființe vii (Asterix, Garfield) fie și fabuloase (Spiderman, mai recent Shrek) la obiecte inanimate, chiar dacă mobile prin motoarele lor: locomotiva Thomas și prietenii săi, mașinile din „Cars”, jucăriile, motorizate sau nu, din „Toys”. Dacă Pinocchio avea nevoie de intervenții divine (zînă) să se miște și să vorbească, Woody și Buzz din „Toys” o fac de la sine. Schimbare de canon în interiorul fenomenului.

Trebuie să constat că Ion Manolescu realizează prin adunarea articolelor sale o carte foarte densă, de citit cu atenție. Este și motivul pentru care mi-a luat mult timp parcurgerea ei, dar un timp a cărui (pe)trecere nu o regret.

Viteză și gramatică

Am primit acum cîteva minute un e-mail de la o firmă cu acest titlu:

„Felicitari! A-ti primit o oferta de curierat!”

Dacă în corespondența oficială firmele au ajuns să scrie astfel, înseamnă că bacalaureații recenți au locuri de muncă! Bravos, Națiune! „Trăiască România, trăiască tricolorul!” Și Diacritica pe lîngă ei...

P.S.:
Quiz: „Cine este autorul versului de mai sus, cel dintre ghilimele, dintr-un poem pus pe muzică în anii 1980?”

UPDATE

La numai cîteva minute de la publicarea postării, am primit un e-mail indignat de la autorul grosolanei greșeli în care eram avertizat că „nu-i frumos” ceea ce fac oferind opiniei publice mostra lui de agramatism.
Culmea rîsului, corespondentul meu mă întreba retoric, tot cu ortografia lui briliantă: „Dvs. nu A-ȚI greșit niciodată?” (majusculele îmi aparțin)
Ceea ce arată că, de la un nivel în jos, educația este inutilă.

Aoleu! Să nu demisioneze Diacritica!

marți, 16 august 2011

Calea cea dreaptă, dreaptă, dreaptă


„Dacă dreptatea ar fi o sîrmă, aș îndrepta-o eu”
Un personaj din „Groapa” de E.Barbu


Mi se întîmplă să mă irit uneori de percepția curentă a unor fenomene din cultură. Dar nu dau curs enervării pentru că de regulă nu am timp de pierdut cu demonstarea evidenței. E ca și cum un biolog ar consuma timpul ca să scrie un articol prin care să demonstreze că oul de găină e rotund și alb împotriva cuiva care pretinde zgomotos că e negru și cubic.

Așa este prejudecata vehiculată de imbecili că a comenta o carte (operă artistică în general) înseamnă exclusiv a emite o judecată de valoare care poate fi „justă” sau „greșită”. O cititoare îmi atrage atenția: „ați greșit multe recenzii”! Ca și cum ar fi vorba de servicii la tenis care pot fi doar bune, out sau în fileu. Această formă cretină de a înțelege comentariul critic este destul de răspîndită chiar printre scriitori, din păcate, și ea a prins rădăcini (buruiana rea are rădăcinile cele mai tari) în urma deformării marxist-leniniste a discursului critic. O operă putea fi „justă” sau „greșită” după cum edicta criticul, supervizat de secția de presă. Deși conștiința impulsului inițial s-a pierdut, cei 21 de ani de la căderea comunismului și încă vreo 25 înainte, care mai relativizaseră acest tip de judecare, nu au putut smulge complet cititorii, unii chiar avizați, din această prejudecată.

Mi-a fost dat să aud, în școală, ideea că Lenin, deși prețuia opera muzicală a lui Ceaikovski, era nemulțumit de anumite pasaje și atrăgea atenția că muzicianul „greșise” pe-alocuri dînd dovadă de pesimism și depresie. Nu știm exact ce părere avea Lenin despre orientarea sexuală, deloc „straight” a compozitorului. Tot în școală am aflat că filosofia lui Blaga avea „limite”, ca să nu mai vorbesc de imaginea lui Hegel „cu capul în jos”, tot după Lenin. Culmea era că profesoara de filosofie nu era o oarecare și mai era și admiratoare a lui Marin Preda și a ultimului său roman, în care țăranul din Siliștea ridiculiza formula absurdă, devenită modedă curentă, a dialecticii hegeliene în raport cu „adevărul”.

Dacă am accepta că există numai comentarii „juste” și „greșite”, ar însemna că, de pildă, dintre cele două cărți consacrate lui Sadoveanu de N. Manolescu și Al. Paleologu, numai una e „bună”, cealaltă sau eventual amîndouă fiind „greșite”. Să fie amîndouă „bune” nu s-ar putea după o asemenea percepție! De asemeni, dacă G. Călinescu are dreptate în privința lui Ion Creangă, Vasile Lovinescu greșește sau invers. Sau greșesc amîndoi și are dreptate un terț, ori poate nimeni.

O interpretare nu implică, nici măcar la critica de primă instanță, o judecată de valoare pe care altcineva, cîntărind-o, să o declare „bună” sau „eronată”. Dezacordul cu opiniile unui cititor/critic e oricînd posibil și poate chiar de dorit. În acel moment putem argumenta că preopinentul se află în eroare, de fapt ar fi mai corect spus în stare de „insuficiență” privind un aspect sau altul. În ceea ce mă privește, cred cu tărie că în interpretarea lui I. L. Caragiale unele dintre punctele de vedere ale unor lucrări binecunoscute ale unor Mircea Iorgulescu sau Florin Manolescu nu se suțin întrutotul și că Alexandru George semnalează justificat slăbiciunile tezelor celor doi reputați critici. Dar cărțile celor doi îmbogățesc în felul lor exegeza clasicului, fie și într-o formulă incompletă sau discutabilă.

Imaginea criticului în postură de monitor din timpul amintitului Creangă, însemnînd „greșeli” și fiind la rîndu-i „însemnat” de alte instanțe este creată, la noi, de o societate violentă, cretinizată, în care și interpretările priorității în trafic pot fi deslușite doar cu bîta și pistolul, în care dreptatea trebuie să aparțină numai uneia dintre părți, cu exclusivitate. Majoritatea comentariilor, pe forumuri, dovedesc aceeași tendință primitivă de a exclude complementaritatea, existînd doar un punct de vedere „bun”. Nostalgia partidului unic și a singurei „căi luminoase” de urmat lucrează încă în noi, ba se zvîrcolește, transmisă educațional, nu genetic, și în mințile celor ce s-au născut, după colapsul fericirii obligatorii.

Foto: Piotr Ilici Ceaikovski, cel care „greșea” în viață și în muzică

La Mulți Ani, Lucian Sabados!


Azi 16 august teatrologul și regizorul Lucian Sabados împlinește 55 de ani.
Se împlinesc și 20 de ani de cînd îl cunosc, tocmai devenise director al Teatrului „Toma Caragiu” unde a pus în scenă și două piese ale mele (o alta a montat-o la Tîrgoviște). Dintre ele, „Cafeaua domnului ministru” s-a jucat de vreo 100 de ori fiind cea mai apreciată montare din cele vreo șapte cîte a cunoscut piesa. La multe dintre spectacole a realizat și ilustrația muzicală, fiind un cunoscător al domeniului, mai ales al jazz-ului și un înzestrat interpret de jazz (la pian).

Lucian Sabados a semnat regia a peste 25 spectacole în Teatrul “Toma Caragiu” Ploiesti si Teatrul “Tony Bulandra” Târgoviste, și recent la Teatrul din Brăila. Dintre autorii pe care i-a pus în scenă, mulți aparțin dramaturgiei noastre, ceea ce e meritoriu într-o epocă de ignorare a ei: Mihail Bulgakov, Molière, Beaumarchais, Goldoni, Garcia Lorca, Noel Coward, Michael Frayn, Lisa Beth Kovetz, Raffy Shart, Pierre Chesnot, dar și I.L. Caragiale, Al. Kiritescu, V.I.Popa, Nicolae Breban, Mihai Ispirescu, Mihail Sebastian, Radu Macrinici, Horia Gârbea.

Din 1991 a devenit director general al Teatrului “Toma Caragiu” Ploiesti, pe care l-a condus la multe succese, aici montînd regizori ca Alexander Hausvater, Victor Frunză, Gelu Colceag, Al. Dabija. Îmi amintesc cu mare plăcere colaborarea cu Lucian Sabados și cu Teatrul din Ploiești și sper ca ea să continue.

Din 2003, Lucian Sabados este și presedinte al Asociatiei Culturale Jazz-Forum.

La 55 de ani îi doresc inspirație și putere de muncă, succese pe scenă și bucurii în fiecare zi. La Mulți Ani!

luni, 15 august 2011

Cărți noi! Ion Manolescu - Benzile desenate și canonul postmodern, Cartea Românească * * * (I)

Volumul apărut în 2011, adună texte publicate de autor între 1991 și 2004. Subiectul acestora este „noul canon” în care literatura zisă „de consum” sau chiar „joasă” își are locul alături de cea „elitistă”. Autorul pledează implicit și explicit în eseurile sale pentru un raft unic al literaturii în care să stea, egali în fața publicului, Marin Preda și Asterix, Cărtărescu și Garfield etc. O altă listă de dublete îi propune alături (în 1998) pe Shakespeare și Garfield, Dante și Superman, Dostoievski și Captain America. La început, tonul criticului a fost destul de acut și polemic pentru că, ieșită din cenzura comunistă „literatura română se vede în sfîrșit confruntată cu proptriile ei complexe, inhibiții și neîmpliniri”.

În acea „vie dispută” a „trei categorii de interlocutori” în primii ani de după 1989 (radicalii, moderații și conservatorii), Ion Manolescu s-a situat de partea primilor și categoric împotriva ultimilor, cei care vedeau în orice act critic un atentat la „valorile naționale”, exilau genurile „umile” în afara literaturii și intrau în categoria denumită de autor, în 1995, „minți gelatinoase”. În 1996, Ion Manolescu întrezărește viitorul în „textualismul mediatic” pentru care, la momentul respectiv, „trei prozatori români au talentul și mijloacele de a-l practica”. Aceștia erau Mircea Cărtărescu, Sebastian A Corn și un june nenumit care va țîșni dintr-un grup de tineri „susceptibili de a schimba fața romanului postmodernist”. Cu același prilej, criticul nostru declară că romancierul șaptezecist și cel optzecist (care perseverează în eșec) sînt definitiv anacronici.

Ion Manolescu se pronunță decis împotriva interpretării triumfaliste a rolului criticii și istoriei literare „ca mijloace auto-suficiente de formare și reglaj canonic”. Excluderea de la vot a publicului și echivalarea revizuirilor canonului cu niște acte de vandalism, iconoclastie și huliganism i se par criticului inacceptabile (în 1997 ca și mai tîrziu). Principial, punctul de vedere al lui Ion Manolescu este întemeiat și de altfel avem în el un bun cunoscător al literaturii de consum ca și al lucrărilor referitoare la modificarea de canon în sensul popularizării și democratizării literaturii, fenomen la care și masele să capete „sufragiu universale”.

Citind la rînd, grupate în volum, textele lui Ion Manolescu și amplele lui note la fiecare dintre ele, poți afla o mulțime de lucruri noi și interesante extrase dintr-o bibliografie vastă și la care puțini au acces. (va urma)

duminică, 14 august 2011

La Adormirea Maicii Domnului



Astăzi, luni 15 august, credincioșii creștini comemorează Adormirea Maicii Domnului, iar cei care îi poartă numele își sărbătoresc onomastica.

Le urez bucurie, fericire și La Mulți Ani tuturor, începînd desigur cu iubita mea soție Ruxandra-Maria!

*
„Numele este răspîndit în România, 2,2 milioane de persoane poartă numele de Maria, Marian sau derivate ale acestora serbîndu-și onomastica in 15 august. Potrivit statisticilor, din totalul românilor care își sărbătoresc onomastica la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, peste 1,8 milioane sînt femei și peste 400.000 sînt bărbați”.

Deși am postat la ora 0.07 a zilei de luni, a rămas data de duminică 14. Urările rămîn valabile.

sâmbătă, 13 august 2011

Gh. Gricurcu despre "pantera sus, pe clavecin", acum si on-line


După mult timp, a fost postat integral nr. 30 din România literară pe situl www.romlit.ro. Puteţi citi în el cronica lui Gh. Grigurcu la recentul meu volum de versuri. Concluzia o reproduc mai jos:

"Într-un astfel de stil sec, brechtian, poetul îşi dezvăluie setea de obiectivitate, discursul liric consubstanţiindu-se pînă la un punct cu cel prozastic. Materia autoscopiei ca atare e topită caracteristic în cea a parabolei, montată aceasta din secvenţe epice, purtînd reflexele unei reprezentări dramatice. Maxima reuşită în acest sens îl reprezintă poemul intitulat "întoarcerea acasă". După ce, în urma unei lupte crîncene, a ucis fiara muindu-şi un deget în sîngele ei spre a-şi pune pe obraz semnul marii biruinţi, actantul are surpriza de-a fi întîmpinat de reproşurile vehemente ale femeii: „-nu cumva ai ucis / a ţipat ea / nu cumva ai ucis fiara / spune nu cumva ai / îndrăznit s-o ucizi // -al cui e sîngele acesta / a strigat femeia / bestie nu cumva / ai îndrăznit să ucizi / biata fiară” (întoarcerea acasă). Poezia se susţine printr-un simbolism sui-generis."

Despre cărţile fundamentale în "Adevărul"

La invitaţia ziarului "Adevărul", am scris despre cărţile şi autorii care m-au influenţat, pentru "Adevărul de week-end" de astăzi, 13 august . Găsiţi aici articolul meu, sub genericul "Cărţile de căpătîi ale personalităţilor"

UPDATE
Adaug în urma unor comentarii la această postare că Bulgakov a prilejuit cel puțin două montări teatrale (și dramatizări) extraordinare: cea a Cătălinei Buzoianu din anii 80 la T.Mic cu „Maestrul și Margareta” și una pe care am avut norocul să o prind la Londra la National Royal Theatre după „Roman Teatral” cu titlul „Black Snow”, absolut de neuitat. Era mai ales de un comic nebun (fără a exclude tragicul), aproape că nu am văzut niciodată atîția oameni rîzînd pînă la leșin, simultan, de același lucru. Unui spectator i s-a făcut efectiv rău de rîs, a trebuit să iasă... dar s-a întors.

joi, 11 august 2011

De-ale lui Huppy




O bucurie mare a vacanței constă în petrecerea ei cu fiul meu Tudor supranumit în familie Huppy sau chiar Hupiță. Acum, la patru ani și opt luni, e mai deschis la discuții decît în vacanțele precedente cînd avea 3 și 8, 2 și 8 sau doar un an și opt luni. Umorul lui deocamdată involuntar se combină cu acțiuni năstrușnice.

*
UPDATE din 13 august

Huppy se joacă învîrtind în mîini un fragment dintr-un vechi robot LEGO şi scoate diferite sunete. Îl întreb ce reprezintă piesa pe care o are în mîini. Îmi explică bucuros:
- Este o navă de luptă cu armă învîrtitoare care poate să împuşte toţi cosmonauţii şi toate navetele cînd se apropie de planetă. Ea este în siguranţă.

*

La țară, înconjurat de șase cîini dintre care patru mai mari decît el, Huppy îi zmotocea zdravăn. Pe Nero îl lua de coadă cînd acesta dădea din ea bucuros.
- Ce-i faci lui Nero?
- Vreau să îi opresc codița.
Îl pipăie demonstrativ pe coaste și zice:
- Nero nu are buton de oprire.

Huppy numără patru cîini culcați la umbră:
- Unu, doi, trei patru, cinci.
- Să nu fie o greșeală. Mie mi se pare că ar fi doar patru. Cum ți-au ieșit cinci?
- La experiența pe care o am... nu pot să-ți explic.

Terrierul Stitch mă întîmpina în fiecare dimineață sărind bucuros cu labele pe mine. Huppy făcea zilnic aceeași observație:
- Stitch te place. Știe că ești un om drăguț.

O barză a planat jos deasupra curții și s-a așezat pe stîlp în afara ei.
Cîinii au început s-o latre furioși pe neputința de a o ajunge. Barza clămpănea nepăsătoare. Huppy îmi explică apoi situația:
- Cîinii lătrau pentru că nu o cunosc. Credeau că e o barză infractoare.

Huppy e fascinat de stîlpii de la liniile de înaltă tensiune pe care îi numește „stîlpi cu brațele în sus”. Dar îi plac și cei „cu brațele culcate” de la rețeaua de joasă tensiune. Lîngă curte se ramifică o astfel de rețea, densitatea de stîlpi fiind mare. Huppy remarcă:
- Mă tem că aici e o intersecție de stîlpi.

În fiecare zi, Huppy ținea să coborîm împreună în beciul casei unde depozitam alimente. Mi-a explicat de cîteva ori de ce îi place acolo:
- E puțin înfricoșător. Acolo sînt fantome, păianjeni...

Pe orășelul-covor, Huppy a presărat cîteva obiecte mici și le privește de deasupra, stînd în picioare. Îmi explică jocul:
- Pingu (personaj de desene animate) era în balon și se relaxa. Deodată s-a uitat în jos și toate lucrurile erau foarte mici.

Un melc remarcat de Huppy îl distrează foarte mult. Îl atinge cu un fir de iarbă și melcul intră în cochilie. Apoi iar iese, Huppy îl atinge iar cu firul. El îmi arată bucuros:
- Uite-l cum se retrage!
Peste două zile, după o ploaie, pe trotuar apare un limax. I-l prezint lui Huppy ca fiind tot melc, dar fără casă. E destul de uimit:
- El unde se retrage?

Huppy stropește un cîine cu pistolul cu apă. Acesta nu-i prea fericit și eu îi fac observație, spunînd că nu e bine să-l supere. Huppy e puțin jenat și simte că trebuie să justifice:
- Nero era cam murdar...
Alt cîine a mîrîit odată cînd l-a luat de cap. De atunci Huppy l-a ocolit motivînd de fiecare dată cînd trecea la distanță de el:
- Tomiță e puțin supărat.

Cu Guleraș, Huppy alerga, ținînd-o însă bine de coadă. L-am întrebat de ce și mi-a zis:
- Guli e taxiul meu de Bengești.

În perspectiva plecării la mare, la Casa Scriitorilor, l-am întrebat pe Huppy dacă anul ăsta vrea să mergem în Neptun cu Titi-carul (anul trecut n-a vrut decît o dată, cu greu). A spus că nu vrea. Dar cu trăsura cu un cal? Nici cu trăsura.
- Atunci cu ce să ajungem la Neptun? Pe jos?
- Numai cu taxiul!


(În imagine Huppy pe litoralul bulgăresc, în iulie)



Mulțumiri pe 11 august

La mulțumesc din toată inima tuturor celor care mi-au transmis la telefon, prin email sau pe Facebook și blog urările lor pentru aniversarea din 10 august. Gîndurile lor bune mi-au dat încredere într-un moment relativ dificil pentru că nu e ușor să împlinești 49 de ani, mai ales cînd te simți mult mai tînăr.

marți, 9 august 2011

In Memoriam Constantin Stan (1951-2011)




Azi a încetat din viață puțin după ce împlinise 60 de ani prozatorul și ziaristul Constantin „Costi” Stan. Sfîrșitul său, previzibil de la o vreme dar nedrept de prematur, îndurerează întreaga breaslă literară, Fie să afle pacea veșnică!

Constantin Stan s-a născut la 28 iulie 1951, în București. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității București, secția Limba și literatura română - Limba și literatura franceză. În perioada studenției a frecventat Cenaclul Junimea, condus de Ov. S. Crohmălniceanu, fiind unul dintre cei mai activi membri și unul dintre autorii importanți ai antologiei „Desant 83”, carea a lansat în literatura noastră o nouă generație de prozatori. Constantin Stan a activat ca profesor de limba franceză în comuna Brazii (1974-1978), a fost apoi redactor la ”Scânteia tineretului” și la „România pitorească”, iar după 1989 director la ”Expresul de marți”, secretar general de redacție la ”București Match”, a predat la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București și la Universitatea ”Virgil Madgearu” din Craiova.

Constantin Stan a colaborat la ”România literară”, ”Cronica”, ”Tribuna”, „Amfiteatru” iar în ultimii ani a susținut rubrici permanente la revista „Luceafărul de dimineață” făcînd parte și din asociația omonimă, afliliată revistei. Din anul 2005, Constantin Stan a fost președinte al Secției de Proză a Asociației Scriitorilor București, iar din 2009, membru al Consiliului Uniunii Scriitorilor. A înființat mai multe cenacluri profesioniste, ultimul fiind Clubul de Proză al secției ASB, la Muzeul Literaturii.

Constantin Stan a debutat în presă în 1972, în revista Luceafărul, iar editorial în 1979 cu romanul Carapacea. Opera sa mai cuprinde Nopți de trecere, 1984; Vară târzie, 1986; Iubire fără natură moartă, povestiri în limba rusă, Biblioteca Română, 1990, Provizoriu, Sud, 2000; Viața ca literatură, 2001; Deadline, 2003. De un larg ecou critic și de premii și nominalizări s-au bucurat romanele sale cele mai recente: Gerda (distins cu Premiul ASB), Iubește și mergi mai departe și ultimul său roman Gde Buharest. Ultimele trei romane au fost nominalizate la Premiul Uniunii Scriitorilor. Pentru activitatea sa literară, Constantin Stan a mai primit Premiul revistei Luceafărul, 1984 și 2011; Premiul Suplimentului literar-artistic al Scânteii Tineretului, 1985.

Prin dispariția prematură a prozatorului Constantin Stan literatura română și lumea literară românească suferă o ireparabilă pierdere.

Regretatul scriitor va fi depus miercuri 10 august în a doua parte a zilei la sediul Uniunii Scriitorilor, Casa Monteoru unde colegii și cititorii îi vor putea aduce un ultim omagiu. Trista ceremonie a despărțirii de Constantin Stan va avea loc joi 11 august începînd cu ora 12 la Cimitirul Andronache.

Foto: Constantin Stan la Neptun la Festivalul din 2009, în stînga alături de Gabriel Dimisianu la Hotel President, în dreapta pe terasa Casei Scriitorilor. Fotografii de Horia Gârbea

Vedeta contactată și „Amicul X”

Un tabloid a dat o știre nici prea-prea scandaloasă, nici foarte-foarte despre o vedetă autohtonă. Vedetă pentru cine o cunoaște, eu de pildă nu auzisem de ea. Finalul articolului era apoteotic: „Contactată de noi telefonic, vedeta nu a putut fi găsită pînă la închiderea ediției”!

Contactată și negăsită, iată idealul oricărei persoane care vrea liniște, dar și al oricărui amator să joace rolul „Amicului X”. O să pretind că l-am contactat pe Barak Obama să-l întreb cum e cu ratingul SUA și pe Regina Angliei să-mi spună ce-i cu scandalurile de la Londra. Dar... nu i-am găsit. Eventual le-am lăsat un mesaj: „Ghenerale, nu te grăbi!”.

În ceea ce mă privește, contactați-mă și cum v-o fi norocul!

luni, 8 august 2011

Cîrnățarul și filosoful


Moartea unui cîrnățar, ca și cea a unui filosof, reprezintă deopotrivă tragedii și fapte diverse. Depinde cine le înregistrează. Deunăzi, un patron de mezelărie a murit în chip exotic, într-un accident al bărcii cu motor pe care o pilota. Dacă ar fi murit subit de inimă sau călcat de tramvai, nu s-ar fi stîrnit atîtea comentarii: zeci, poate sute.

Unii au notat cu oarecare satisfacție că „Dumnezeu nu bate cu bățul !” Mortul avea o avere de 28 de milioane de Euro care, pasămite, nu putea fi făcută cinstit în doar vreo 20 de ani. Alții au pus bătaia divină pe seama aroganței de a avea o barcă de mare viteză (și a nepriceperii parvenitului să conducă fina mașinărie). În fine, alții au acuzat calitatea proastă a cîrnaților produși de victimă și prezența lor unanimă în supermarketuri pentru a justifica un sfîrșit abrupt, pe măsura fărădelegii. În plus, orice afacere cu mezeluri e un atentat la sănătate, pentru că ele nu pot fi conservate și oferite desfacerii timp îndelungat decît prin folosirea unor substanțe nocive.

La acestea, cei îndurerați de dispariția omului au replicat îndată: averea a fost făcută cinstit, iar proprietarul ei era un filantrop generos. La el găseau un loc de muncă sute de oameni. Barca provocatoare a accidentului era o șalupă modestă și costa vreo 15 mii de euro (după alții, totuși, cîteva zeci de mii), mult mai puțin decît mașinile cu care se afișează atîția. Mezelurile produse erau excelente, iar piața fusese cucerită doar prin calitatea lor. Mai mult, orice afacere cu mezeluri e supusă inevitabil folosirii unor substanțe aparte pentru că mezelurile, și asta o știe orice consumator, nu pot fi oferite desfacerii timp îndelungat decît prin folosirea acelor substanțe. (Am făcut sinteza comentariilor de pe internet, ciudat de abundente).

Balanța argumentelor stă cu brațele drepte, ca aripa Victoriei de la Samotrace! Iată că moartea cîrnățarului, blamat de unii, plîns de alții, e un act de justiție divină față de el sau, dimpotrivă, o pedeapsă pentru cei care n-au știut să-l aprecieze.
Întrebați despre tristul, orice s-ar zice, eveniment, oamenii din județul mărginaș unde a muncit și murit victima accidentului au răspuns că răposatul era un bogătaș de treabă, care „ajuta și săracii și bogații” (altfel deci decît Robin Hood sau Pintea Haiducul). Dar mi s-a părut esențial cuvîntul unuia care-l cunoscuse: „era mîndria județului nostru”!

Așadar, moartea fabricantului de mezeluri nu a însemnat un sfîrșit întristător numai sub raport concret, ci și sub cel simbolic: „era mîndria județului”! În acest moment, imparțialitatea firească a privirii, similară cu aceea a Morții, în față căreia ostașul și regele sînt la fel, dispare. Ea nu este retrasă bietului dispărut, ci conjudețenilor săi. Așadar un județ întreg, în două decenii (să admitem că anii anteriori lui 89 nu se pun, iar cei de dinainte de 47 sînt prea departe), nu a putut să acorde stima lui decît unui cîrnățar. Nu s-au afirmat acolo niciun artist, niciun filosof, niciun jurist de marcă, nici măcar, să acceptăm, un politician sau o vedetă de cinema sau TV? Nimic?

Moartea mezelarului închide o paranteză tragică, nu numai a vieții aceluia, piedută accidental și indiscutabil inocent, ci a unui județ întreg și a oamenilor lui: 305.536 români; 18.343 rromi; 469 turci; 97 maghiari; 34 ruși/lipoveni; 26 germani; 18 bulgari; 17 ucrainieni; 9 italieni; 8 greci; 7 chinezi; 4 polonezi și 4 evrei; 3 sîrbi și 3 ceangăi plus câte un tătar, ceh, slovac, croat și armean, așadar a peste 325 de mii de inși care nu au putut ivi, vreme de 20 de ani, nimic mai memorabil decît un fabricant de cîrnați.

marți, 2 august 2011

66 666 vizitatori pe blog!

În curînd, probabil în cîteva minute, adica înainte de ora 20 a zilei de 2 august, blogul acesta va atinge un număr de 66 666 vizitatori unici. Mai trebuie doi!

Îmi doresc să trec cu bine peste această cifră împreună cu toți cititorii!

Cărți noi! Elena Ștefoi - Raport de etapă, Editura Cartea Românească * * *

Un amplu și substanțial „raport de etapă” liric propune Elena Ștefoi și faptul e justificat de timpul destul de lung scurs de la precedentele volume. Se pune întrebarea cui și de ce prezintă poeta un asemenea bilanț. Este o ieșire în public pregătită cu atenție, iar titlul nu este accidental sau conjunctural ci acoperă exact intențiile autoarei, în carte găsind exact ceea ce ni se propune. Desigur este vorba de o transfigurare a biografiei în versuri destul de aspre, de sărace în metafore. Cele cinci secțiuni (numerotate greșit în curpins pentru că 3 așpare de două ori) sînt „Viața de după” (istoria unei dureroase despărțiri) „De peste ocean” (șocul contactului cu o nouă lume și stabilirea în ea), „Ilustrate canadiene” (poeme de c îte trei versuri în manieră haiku, mici pasteluri, fragmente impresioniste) „De leac și nu tocmai” (un memorial și un recviem, o cochetărie cu ritmul și rima, dar fără mare veselie), „La cheremul traducătorului” (un final, o cortină peste spectacolul instaurat, o adunare a textelor concluzive și o privire prospectivă destul de sceptică asupra „etapei” ce va veni).

Poemele de acum ale Elenei Ștefoi seamănă cu cele cunoscute din volumele anterioare prin personificări ale unor concepte. Viitorul, trecutul, veșnicia, iau chip omenesc și astfel poeta le poate atribui simțiri și acțiuni care de fapt îi aparțin chiar ei sau prviri proprii din perspectiva acestor „actori” ai unei reprezentații întotdeauna dramatice, niciodată comice. „Nici viitorul nu mai e ce era altădată/ nu-i mai place să umble gol-goluș/ să atragă priviri i-a trecut cheful/ de giumbușlucuri de sarcasme de coronițe/ de upercuturi în bărbia ultimei ursitoare”. Desigur, în spatele acestui „viitor” blazat se află chiar păpușăreasa-poetă care îl manevrează cu precizie împrumutîndu-i mișcăriule ei: „mintea mea îl eliberează îl înveselește/ cu tot felul de stratageme îl îndoapă/ cu vitamine îl duce la fitness la popă”.

În alte texte, autoarea speculează faptul divers. „Fapte diverse, ciocniri de sistem” apropie incidentul unui pui de balenă agățat de o ambarcațiune de croazieră de scufundarea voluntară într-un canal a unui „Nissan nou-nouț” în care și-au găsit moartea trei fete musulmane înecate de ai lor pentru că refuzau să poarte vălul tradițional. Poezia Elenei Ștefoi speculează din plin realitatea, cu toate cruzimile ei, eul poetic nu poate face abstracție de violența realului și nu poate nici s-o transfigureze integral, din cauză că bucățile pe care trebuie să le mistuie sînt prea mari și prea dure pentru a fi prelucrate pînă la capăt. De aceea poeta alege să clădească direct din rocile acestui material oferit de un univers absurd și atroce. Doar prelucrîdu-le puțin și potrivindu-le după impulsurile sensibilității proprii ca într-un montaj de artă plastică „ready-made”.

Rolul poetei devine astfel unul de selector, ei îi revine trierea, după ce tema generală a fost stabilită sau impusă de circumstanțe sufletești de moment, a fragmentelor colajului. Ea nu practică așadar pictura ci mai curînd fotografia sau montajul cinematografic în aceste poeme.

Puținele momente de aparent optimism într-un volum cu ton general mai degrabă sumbru și sceptic sînt și ele apăsate de un dubiu. Oare nu cumva autoarea ne păcălește și, de fapt, oferind și întrevăzînd șanse de scăpare, se dedă unui enunț sarcastic? ”O da, poate mai există scăpare/ poate că disperarea pestriță/ care rîdea altădată în hohote/ (iată din nou personificarea, acum a disperării) va învăța să joace în horă/ cu ultimii membri ai generașiei/ înainte de cina din urmă,// poate va avea curaj și putere/ să umble pe ape de dragul lor/ și destul talent să se înalțe la ceruri precum o flamidă cusută cu firet lucitor” (Precum o hlamidă).

Nu putem decide dacă momentele mai luminoase ale poeziei din „Raport de etapă” reprezintă speranța unei ieșiri dintr-un marasm ca și definitiv, asumat ca atare de poetă sau ele sînt doar niște tratamente ironice rezervate atît cititorului dornic de slavare ori sieși atunci cînd, fără temei s-ar zice, nădăjduiește.
În orice caz, aceste pendulări între afirmarea lipsei de șanse și întrevederea, chiar parodică, unor noi „etape” mai luminoase impresionează prin directețe și printr-o necontrafăcută sintaxă a disperării.

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog