luni, 31 octombrie 2011

Cununa de Lauri – fals jurnal grecesc (II)



Mi-a revenit, după regulament, sarcina de a selecționa echipa Bucureștiului în care m-am inclus și ca organizator ca să economisesc un loc (sponsorii au fost generoși, dar banii ajungeau la limită) așa cum și Gabriel Chifu a făcut parte din echipa Craiovei. Cred că am ales bine, chiar dacă, în final Craiova a cîștigat cu 39 la 33, după notele juriului. Am tatonat mulți poeți, unii au refuzat. M-am orientat desigur spre cei valoroși, dar am avut în vedere, recunosc, vîrsta și condiția fizică gîndindu-mă la drumul nu prea ușor, cu autocarul, pînă la Salonic și dincolo de el la Leptokaria. Am avut dreptate, n-aș mai fi avut, pentru că autocarul cu echipa Craiovei și cu patru componenți ai echipei bucureștene avea să se rătăcească în Bulgaria și „jucătorii” să ajungă osteniți, cu 24 de ore întîrziere și după o noapte petrecută la un motel din munți. Din fericire toți au rezistat cu bine și, deși programul a fost ușor modificat, totul a reintrat rapid în normal.

Leptokaria ne-a întîmpinat cu nori și vînt, dar cu o mare caldă și nici apa din piscina hotelului Olimpian Bay nu era deloc rece, deși dintre zecile de turiști nimeni în afara noastră nu s-a aventurat la început. În zilele următoare soarele a fost mult mai generos. Dar noi aveam treabă și emoții: echipa TVR Craiova filma de zor, juriul delibera iar concurenții își repetau textele.

În ceea ce mă privește, am făcut vocalize în balcon ca să-mi încălzesc vocea, și nu pe malul mării, ca Demostene. Aproape sigur că nu voi intra în primii șase, care aveau să „joace” semifinala, regula fiind de a citi în fiecare rundă poeme inedite, cei ce se abăteau urmînd a fi depunctați, mi-am tras totuși gloanțele în prima rundă începînd cu poemul „trecutul - o sărbătoare”, rămas în folclorul greco-român ca „poemul cu Vasile”. În semifinală, am mai avut niște inedite și, prinzînd curaj, am ajuns în finala de trei, alături de Gabriel Chifu și Nicolae Prelipceanu. Aici am utilizat, în disperare de cauză, trei texte abia scrise, rămase încă notate de mînă, nefinisate, ba și două edite, fiind depunctat pesemne și pe bună dreptate. Oricum ar fi fost însă, recunosc, victoria nu avea cum să îi scape celui care s-a dovedit cel mai bun în toate rundele: Gabriel Chifu, care a tras după el și echipa oltenească. Nicolae Prelipceanu și cu mine ne-am împărțit poziția a doua și trofeul secund care stă acum pe un perete al ASB. Eu am propus să-l expunem alternativ: o lună la ASB și o lună la Viața Românească, în aceeași clădire.

Am fost la Salonic, am fraternizat cu poeți greci, tineri și simpatici, am recitat și acolo, la invitația lui Nicolae Manolescu „poemul cu Vasile”, am asistat la revărsarea „crizei” care însemna, vineri seară, cafenele debordînd de tineri bine îmbrăcați, zeci de „motoare” parcate în fața localurilor din centru. Ce-i drept, am întîlnit și o demonstrație pașnică formată din vreo 40 de cicliști, premerși de o motocicletă de poliție care scandau ceva ininteligibil mie. Într-o inspirație de moment am fluturat și eu o sacoșă strigînd prima lozincă venită în minte: „Basarabia – pămînt românesc”. Demonstranții nu au priceput, dar mi-au adresat semne de simpatie, ca unuia care compătimeam cu cauza lor.

În rest, Turnul Alb era alb, marea era albastră și noi plini de voie bună.

duminică, 30 octombrie 2011

Soare de toamnă. Frunza vedetă



„...căci soarele e tot mai mic
În diametru...”

Totuși azi, în Parcul Tei, a mai oferit cîteva ore plăcute.
Tudor cu prietenul său Filip și cu cățelușa acestuia, Mura, au făcut cîteva curse cu trotineta și bicicleta și cîteva poze.


Văzînd o frunză căzută în cadru Tudor (Huppy) a remarcat: „Și frunza e vedetă”.

Restul pozelor pot fi văzute aici

Cărți (ca și) noi! Emil Mladin - Haimanaua, Ed. Ideea Europeană * * * (II)


(urmare)

În „Haimanaua”, după ce personajul principal e adoptat de familia procurorului general Radu Costea, scăpînd de infernul din orfelinat, lucrurile nu se simplifică pentru el.

Radu, acum Costea, trece prin diferite experiențe, cele mai multe traumatizante, în școala cea nouă, în bande de infractori, în fabrica unde ajunge pentru că nu intră la facultate și apoi în armată. Tatăl adoptiv moare, apoi și mama adoptivă. Radu Tristu, devenit Radu Costea nu își găsește locul nici în lumea de unde a plecat beneficiind aparent de o șansă unică, dar nici în lumea unde i s-a oferit această șansă. Nu-și mai găsește un sens al vieții nicăieri, e detestat din ambele părți și ultima filă a cărții este un formular „certificat constatator al morții” prin care se atestă că personajul, născut în 1949, moare în 1973 prin „axfisie mecanică provocată”. Mai exact, „haimanaua” inadaptabilă își pune ștreangul de gît.

În chip rece, comportist, chiar cînd adoptă, cel mai adesea, persoana I din perspectiva personajului central, Emil Mladin nu trage nicio concluzie, cu atît mai puțin o morală, a întîmplărilor expuse. Volumul e pur și simplu un dosar existențial. Sinuciderea finală a lui Radu Cosma nu e atît de misterioasă ca a celebrului Anghelache al lui I. L. Caragiale. Totuși explicațiile pot fi multiple și contradictorii. S-ar putea invoca mediul formării lui Radu în primii și esențialii 10-11 ani de viață ca și cel opulent dar incomod, constrîngător, al unei familii nomenclaturiste.

La fel, pot fi luate în discuție imposibilitatea de a rupe cu anturajul de joasă, chiar infamă extracție care-l atrage pe protagonist ori pur și simplu caracterul lui de „rebel fără cauză” precum, de ce nu, soarta nefastă care-l face să rateze ocazie după ocazie. Nu vom ști niciodată sigur dacă „haimanaua” este un vinovat și un unic dușman al său sau o victimă, iar în acest ultim caz dacă e victima societății - sîntem totuși într-un regim totalitar al învîrtiților și în care interlopii înfloresc sub firma cinică a „eticii și echității” - ori a destinului nefericit care l-ar fi ajuns oriunde.

Deși închis, odată cu expierea personajului, finalul romanului este unul deschis către interpretări variate pe care, cu abilitate, scriitorul nu le avansează. El, autorul, nu dă prioritate niciuneia dintre posibililele teze, ci se mărginește să expună, cu mare credibilitate și cu talent, faptele nude care se înoadă la final precum lațul în jurul gîtului eroului.

Mi se pare, dar e numai una dintre interpretările posibile, că sugestia majoră și de fapt „tema” romanului este aceea a destinului implacabil, a fatalității de neocolit care i se trasează, prin însăși nașterea sa din părinți necunoscuți. Încă din momentul acela, cu toate întortochierile ulterioare ale vieții, sfîrșitul era o decizie parafată.

În imagine coperta ediției princeps - Nemira 1994

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Cărți (ca și) noi! Emil Mladin - Haimanaua, Ed. Ideea Europeană * * * (I)


Debutul lui Emil Mladin nu s-a putut produce decît după 1989, cînd autorul avea patruzeci de ani. Tematica și stilul său erau incompatibile cu regimul anterior revoluției. Primele romane s-au succedat în ritm susținut: Yesterday (1990), Anno Domini 1989 (1991), Haimanaua (1994), Părintele Mavrodin (1996), Pedeapsa (1997), Champs-Elysees (1998). Prozatorul a primit Premiul Academiei pentru Părintele Mavrodin, dar Haimanaua și Pedeapsa, care îl preced și-l urmează, nu sînt cu nimic mai prejos, formînd toate trei cheia de boltă a prozei lui Emil Mladin. După acest triptic esențial, romancierul s-a îndreptat mai hotărît către teatru, cu trei volume premiate de diferite instanțe (UNITER, ASB, Festivalul Festco), cu piese jucate și a mai revenit la proză doar în două rînduri, ultima dată însă, în 2007, cu unul dintre cele mai bune romane ale sale: Obsesia.

Reditarea acum, în 2011, a romanului Haimanaua (Editura Ideea Europeană) este un gest necesar care ar trebui continuat cu Părintele Mavrodin și Pedeapsa. Deși au atras atenția în epocă, ele ar putea fi judecate astăzi mai adînc și mai lucid și mai ales din perspectiva evoluției ulterioare a autorului.

„Haimanaua” este un puternic roman de personaje, de caractere, o poveste simplă cu eroi de mare complexitate. Deși „aventuroasă”, narațiunea nu cade niciun moment în melodramă, textul este atent decupat, cinematografic – una dintre profesiunile autorului a fost aceea de operator TV – sugerînd talentul de dramaturg pe care Emil Mladin și-l va exploata mai tîrziu. Dialogul este rezumativ, precis, caracterizant pentru personaje. Acestea, cum spuneam, se constituie într-o galerie variată de tipuri, cea mai numeroasă din cîte a înfățișat Emil Mladin în opera sa și cea mai creatoare de contraste. Autorul este extrem de inspirat și de versat mai ales în înfățișarea figurilor întunecate din lumea interlopă și mediile cu educație precară. Mulțimea și diversitatea de tipuri subumane este uimitoare și-l pune pe Mladin alături de Eugen Barbu din „Groapa” și Marin Preda din „Cel mai iubit...”

Personajul central, Radu Tristu și fratele său de cruce Mihai sînt copii terorizați de alți copii mai mari și de personalul orfelinatului în care trăiesc pe la începutul anilor 60. Reprezentarea faunei din orfelinat, a mizeriei materiale și umane, a sadismului „educatorilor” și a abuzurilor sexuale îi iese lui Mladin magistral, crudă și lipsită de patetism, expunere a cinismului absolut, ca la Soljenițîn.

Înfiat de nomenclaturistul Costea, procuror general, Radu se adaptează cu greu în familia acestuia unde noua sa mamă și soră îl privesc la început cu ostilitate. El fuge de cîteva ori dar își cucerește „sora” și cu ajutorul prietenului Mihai care îi devine iubit adolescentin acesteia. Copiii cresc și scriitorul surprinde foarte fin intrarea lor în adolescență cu apariția instinctelor erotice dublată de nesupunere și revoltă împotriva adulților. (va urma)

Cu Tudor Călin Zarojanu despre lectură la TVR

Recent, am fost invitat de prozatorul Tudor Călin Zarojanu la o scurtă discuție despre lectrură și sensul ei la TVR. Puteți vedea aici filmul. S-a difuzat vineri 28 octombrie.

vineri, 28 octombrie 2011

Cununa de Lauri – fals jurnal grecesc


A venit momentul să mă întorc la unele detalii ale turnirului poetic de la sfîrșitul lui septembrie, de la Leptokaria. Îmi face plăcere să rememorez acele zile, sper că și pentru cititori evocarea lor va fi interesantă.

Ideea turnirului poetic „Cununa de lauri de la Muntele Olimp” i-a venit lui Gabriel Chifu în mai, cînd contemplam Olimpul de peste mare, din peninsula Kasandra. Ideea mi-a plăcut și îndată, filiala Craiova fiind inițiatoare, am acceptat provocarea unui „turnir” între 12 cavaleri-poeți ce urma să se desfășoare individual și „pe echipe” adică o competiție Craiova - București.

Dar asta nu e totul, turnirul a fost doar o parte, cea mică, a unui eveniment complex care prevedea întîlniri cu publicul și poeții greci dar, mai ales, o „Gala a poeziei românești la Ateneul Român”, în care poeții ce vor citi să fie aleși de un „selecționer unic”, altul în fiecare an. Pentru 2011 a acceptat această postură, care include și obligația de a fi prezentator al galei, criticul Nicolae Manolescu, același care a prezidat juriul de lîngă Olimp. Colegi de juriu i-au fost un critic din Craiova, Gabriel Coșoveanu, unul din București, Dan Cristea, și un membru de onoare din partea publicului: primarul sectorului 2 al Bucureștiului sau „primarul culturii”, cum mai e numit, Neculai Onțanu.

Cea mai importantă și grea parte, deși nu spectaculoasă, a fost obținerea fondurilor pentru dublul eveniment: turnirul și gala, aceasta va avea loc pe 19 noiembrie la Ateneul Român, miza enunțată de la început de Gabriel Chifu constînd în neimplicarea financiară a Uniunii Scriitorilor, toate fondurile fiind atrase de la instituții partenere. Din fericire, cu ajutorul colegilor craioveni care au mobilizat forțe locale (primarul și prefectul în primul rînd), al lui Varujan Vosganian care a obținut colaboarea Alpha Bank, s-au obținut mijloace care, adăugate celor oferite de Primăria Sectorului 2 București, Ministerul Culturii și Institutul Cultural Român, au putut să împlinească dezideratul: Uniunea și filialele sale din Craiova și București au fost organizatori, nu finanțatori.

M-am alăturat cu însuflețire organizării proiectului, încercînd să-l ajut pe Gabriel Chifu care, tot mai entuziast, combina oferte de hoteluri de lîngă Olimp, coresponda cu primari greci, contactați de Ioanna Deligiorgis, oferea o fotografie superbă realizată de el în Grecia pentru diplomele participanților și învingătorilor, îl căuta pe artistul plastic Marcel Voinea ca să facă trofeul competiției. În ultimele zile dinaintea plecării, graficiana Mihaela Șchiopu a întocmit 12 casete din lemn avînd pe capac chipurile poeților, iar în interior încă un portret al lor și cîteva poeme. (va urma)

Cărți noi! Dorina Brândușa Landen - La nord de sufletele voastre, Editura Călăuza v. b. * *

Din Nordul suedez, o poetă mi-a trimis cartea ei în limba română. Volumul s-a tipărit la Deva, va fi ajuns la autoare ca să pornească iar spre București. Poezia Dorinei Landen e într-adevăr transfrontalieră, nelocalizată, vorbind despre lucruri eterne cu discreție și gravitate. „Asemeni unui șarpe se mulează/ ostil pe crinul trupului meu/ realitatea” scrie ea.

Poezia vorbește de „îngeri în derivă”, deplînge permanent căderea eului într-o lume brutală a lipsei de spiritualitate, nereflexivă a „magnaților asudînd de prostie”. Desigur, lumea ideală este cea a castelului de gheață al gîndirii, pentru că de căldura sentimentelor nu prea e vorba în aceste versuri. Interesante și chiar impresionante aceste poeme care au fost create într-un spațiu extraneu lingvistic și în mod cert fără influența mediului literar românesc, dar în limba română, care este cea intimă poetei.

Din nou monopostul 17







Pe situl oficial al circuitului s-au postat pozele curselor de la Silverstone din 19 octombrie. Am mai găsit cu bucurie una cu monopostul meu nr. 17. Tocmai ieșeam dintr-un viraj.

Circuitul pentru monopost a fost cel marcat cu roșu (1.08 mile, aprox. 1,62 km) pe care am alergat 11 ture. Cu cenușiu circuitul „mare”, pe care am condus mașinile de sport (5,9 km).

În altă poză un Ferrari 360 F1 pe care l-am condus. E foarte puternic, 400 CP avînd 8 cilindri în V. Schimbătorul e la volan (6 trepte), nu are ambreiaj. Ajungea de la 0 la 60 mi/h în 4,3 secunde. Mi s-a părut o mașină foarte ușoară și foarte manevrabilă ca direcție.

joi, 27 octombrie 2011

Fragment dintr-un interviu cu Lucia Negoiță

Recent, poeta Lucia Negoiță mi-a trimis întrebări pentru un interviu. Iată una și răspunsul meu, în avanpremieră.

Lucia Negoiță: Sunteţi nepotul generalului Titus Gârbea, participant la Marea Unire, din 1918. Generaţia mea, dar mai ales cele anterioare, cunoscute mie în familie sau prin intermediul lecturilor de maturitate, au avut un cult pentru acest moment fast al istoriei noastre. Ce va transmis bunicul dumneavoastră? Ce îi datoraţi?


H.G.: Vă mulțumesc pentru ocazia de a-l readuce în gînd pe bunicul meu. Cînd m-am născut eu, în 1962, era în închisoare. A revenit din fericire relativ repede, prin 1963, avea 70 de ani, și am locuit împreună încă 35 de ani. A trăit 105 ani și trei luni. Mi-a povestit multe Tata Mare, cum îi spuneam fratele meu și cu mine. M-a învățat istorie (adevărată, cu regii României, cu cîntecele patriotice cu adevărul despre 1 Decembrie 1918 și 23 August 1944 la care luase parte), literatură, artă, maniere. La cinci ani recitam mai multe versuri din Divina Comedie în italiană decît aș putea să reproduc azi. Bustul lui Dante îl am de la el și stă azi deasupra biroului meu amintindu-mi de vămile prin care toți vom trece. Mi-a povestit mitologia greacă și mi-a stimulat imaginația cu Cîntecul Nibelungilor. M-a învățat că atunci cînd o doamnă intră sau iese din încăpere trebuie să te ridici. Unii amici, „oameni recenți”, m-au ironizat pentru asta, dar eu mă port cum știu eu că se cuvine și îi compătimesc. De la șapte ani, m-a dus la restaurante ca să învăț să mă port în public, să comand și să țin tacîmurile. Mi-a făcut zmeie, arcuri cu săgeți, m-a învățat să tai un trabuc și să joc bridge (la asta bunica mea era mai talentată, era o pasionată jucătoare de bridge, rummy, poker etc.).

Bunicul meu s-a născut în București, dar a copilărit la Constanța. Nu am cunoscut niciodată un om care să înoate mai bine ca el. Cînd el avea 82 de ani, țin minte bine, am fost la mare împreună și eram destul de matur ca să rămîn uluit de felul cum se mișca în apă. Între reprizele de înot, pe plajă, mă învăța șah. Cînd a venit Revoluția am fost fericit pentru el, că a apucat să vadă sfîrșitul lamentabil al comunismului pe care l-a detestat și faptul că am intrat în posesia casei de la Bengești, Gorj, construită de el în 1930 pe terenul soției sale. Acea casă e un miracol tehnic mai ales prin faptul că el a prevăzut un sistem de drenaj al terenului, simplu și ingenios, mi-am dat seama mai tîrziu, ca inginer de geniu rural eu însumi, încît beciul adînc de trei metri e perfect uscat. Bunicul meu desena impecabil și cînta frumos, era în stare să-mi cînte cîte un act întreg din operele lui Verdi, cu textul în italiană, desigur. A condus mașina pînă la 92 de ani. Tatăl meu era la rîndul lui pianist notist și un desenator de mare talent. Păcat că nu a avut longevitatea bunicului și că fiul meu nu a are azi parte de un bunic așa cum am avut eu. N-a reușit să mă învețe germană, pe care o vorbea bine, și nici să cînt, dar din vina mea.

Un singur lucru nu suferea bunicul și bine făcea: să îndrepți arma, chiar de jucărie, spre o altă persoană și să ții pistolul încărcat, chiar și cu capse. Mai tîrziu, cînd am avut ocazia să țin arme adevărate, am păstrat în memorie sfatul lui. În copilărie, spunea el, tatăl său, ofițer de poștă și deci înarmat, cum erau vremurile, a vrut să-i arate cum funcționează revolverul. Din fericire a tras în plan vertical, cum se zice azi, și un glonț uitat pe țeavă a găurit tavanul. Învățătura s-a transmis din tată-n fiu și azi singurul lucru pe care nu-l tolerez băiatului meu e să țină arma încărcată și să o îndrepte spre altul, chiar dacă e doatată cu gloanțe de burete.

Dintre lucrurile prețioase moștenite de la bunicul menționez o ediție impresionantă din Divina Comedie, ilustrată de Doré, una din Cîntecul Nibelungilor cu gravuri, un tăietor de havane montat în os și dicționarul limbii române de Candrea-Adamescu, pe care îl răsfoiam încă de la patru ani. Toate vor trece fiului meu și fiului său și așa mai departe în veacul vecilor.

Clubul dramaturgilor - o nouă lectură

O nouă întîlnire a Clubului Dramaturgilor va avea loc luni, 31 octombrie, ora 18, în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor.

Va fi prezentată în spectacol lectură piesa DUBLURA de Petru Ionescu, în regia autorului.

Vor citi actorii Virgil Constantin, Silvia Codreanu, Gabriela Hamzescu.

Spectacolul-lectura va fi urmat, ca de obicei, de discuții critice. Moderator: Emil Lungeanu.

miercuri, 26 octombrie 2011

Romanul anului 2011? Sondaj

Dintre cele două romane care au impresionat critica și cititorii în primele luni ale lui 2011 pe care l-ați citit și, citindu-le pe amîndouă, pe care îl preferați?

Viața lui Kostas Venetis de Octavian Soviany?

sau

Acasă, pe cîmpia Armaghedonului de Marta Petreu?


Puteți participa la sondajul afișat în stînga paginii.

Evocare și lansare Constantin Stan


Ieri, 25 octombrie, la Muzeul Literaturii a avut loc lansarea volumului „Confesiuni fără glorie” de Constantin Stan, apărut la Tracus Arte. Cartea adună articolele regretatului prozator, publicate vreme de mulți ani, cu regularitate, în Ziarul financiar și Luceafărul de dimineață. Constantin Stan a văzut primele exemplare ale cărții dar n-a mai putut fi prezent, din nefericire, la lansarea ei la care s-au adunat numeroși prieteni ai săi: colegi de școală precum actorul Tudorel Filimon, de cenaclu ca Nic. Iliescu și Ion Bogdan Lefter, de redacție din perioada „Scînteii tineretului”, precum Ștefan Dorgoșan, și a revistei „Luceafărul” ca Dan Cristea și subsemnatul, ori discipoli de la „Noul Desant” ca Dan Mircea Cipariu.

Personalitatea și opera prozatorului tragic dispărut au fost prezentate de Ioan Cristescu, editorul volumului, Ioan Groșan, Nicolae „Nic” Iliescu, Ion Bogdan Lefter și de mine. La final, Sonia Cristina Stan, soția scriitorului, a rostit o emoționantă evocare a „eternului adolescent” Costi Stan.

În imagine - Constantin Stan la Festivalul de la Neptun în 2009, fotografia autorului

Cărți noi! Mircea Florin Șandru - Ca silabele unui mare pian, Editura Eminescu * *

Se împlinesc aproape patru decenii de cînd Mircea Florin Șandru scrie poezie, a adunat peste douăzeci de volume. Talentul său, remarcat încă de la debut de Nicolae Manolescu și de alți critici se așează acum în tipare postmoderne, chiar dacă un ciclu final din prezentul volum conține „exerciții în stil clasic” în care poetul dă dovadă de rafinament și știința prozodiei, cu meșteșugite rime interioare. „Pe Königensteasse, cu vechile case,/ Trăsurile curg spre porți la Hofburg,/ Sub voal de mătase râd chipuri frumoase/ în sala de bal a bătrînului burg”. Chiar în textele care adoptă o recuzită înoită și în care apar crizele de anxietate ale omului contemporan, (ne)civilizat de tehnologie, Mircea Florin Șandru păstrază unele înfiorări romantice și cascade de comparații: „Se lasă seara în Cartierul de Vest și avioane trec triste,/ Sfâșiind cerul cu prova lor rece de aluminiu./ Vino și vom dansa,/ Vom aluneca pe covoare uriașe, Muzica ne va lovi în stern ca o catapultă”. Mircea Florin Șandru scrie mult și unele repetiții și scăderi sînt inerente cantității. Dar este indiscutabil un poet care își cunoaște meseria.

luni, 24 octombrie 2011

Cutremurul și fațada


În timp ce la un post TV avea loc un talk show absurd în legătură cu consecințele, la noi în țară, ale unui cutremur, discuție provocată ca urmare a seismului din Turcia, pe scroll a apărut știrea că „fațada unui bloc bucureștean din Militari s-a prăbușit” fără niciun cutremur, probabil din solidaritate cu turcii. Deși ambele evenimente sînt tragice, corelarea lor e hazlie!

Ideea de a face talk showuri cu neaveniți despre „ce-o să fie” este o imbecilitate comparabilă cu discuția despre consecințele căderii drobului de sare pe horn. Nu ezit să o spun: toți cei care participau la respectivul talk-show ar merita să moară în viitorul seism sau chiar înainte, dar nu e pe alese. Pentru ei un cutemur (în Turcia sau oriunde) este un subiect mediatic pe care îl dezbat steril, extrapolîndu-l tendențios la situația României, așa cum niște vrăjitoare ar încerca să alunge holera ciocnind între ele niște oase de cal. Pe temei că un cal fuge mai repede și deci va fugi și boleșnița.

Cutremurul din Turcia, cutremur de suprafață (5 km!) și pe altă zonă seismică, nu are nicio legătură cu noi. În orice caz cutremurele nu sînt predictibile. Dacă e vorba de reacții ale autorităților, echipelor de salvare etc. aceasta este o discuție care trebuie abordată serios și nu la TV și nu de către niște neica-nimeni care probabil că au uitat pînă și relația între forță și accelerație.

În ceea ce privește „prăbușirea fațadei” din Militari, știrea a fost redactată, firește, de alți cretini. Cum se poate „prăbuși o fațadă”? Aș dori chiar ca redactorii să-mi facă un desen explicativ. Și eventual să explice cu cuvintele lor ce înțeleg prin termenul „fațadă”. Mai ales la un bloc. Desigur noi, care avem un coeficient de inteligență ridicat, putem reface, pe baza unor prezumții, știrea: bucăți din tencuiala exterioară a unui bloc din Militari au căzut în stradă. În realitate, Dumnezeu știe ce s-o fi întîmplat și de ce.

E sigur că, în caz de catastrofă, dezastrul va fi sporit de prostie și incompetență care, potențate enorm de puterea mediatică, vor amplifica nenorocirea. Faptul că niște idioți au acces nelimitat la exprimare publică și pot propaga la nivel de masă orice tîmpenie este cu mult mai îngrijorător decît perspectiva unei calamități naturale.

În mod normal, inspectoratul pentru situații de urgență sau CNSAT sau cum s-or mai numi instituțiile abilitate ar trebui să se sesizeze din oficiu și să ia măsuri (în principiu punitive) împotriva unor asemenea șacali inconștienți oprindu-i să mai emită prin boturi enunțuri pe care nu le controlează și nu le pricep. Să își dea cu părerea despre fotbal și modă, treaba lor. Cu siguranța populației nu se glumește!

vineri, 21 octombrie 2011

Berea amară a străinătății...



La „Harvester”, în Northamptonshire, berea Tetley's îți dă senzația că viața e mult mai dulce (decît berea).

Londra după Silverstone. De la caii putere la caii lui Helios




Cîteva imagini dintr-o superbă zi de toamnă londoneză:

Cu caii lui Helios în Trocadero Sq.
În Pub-ul lui Tom Cribb (boxer celebru în anii 1910).
Pe Portland Place, spre Picadilly, admirînd arhitectura imperială.

Mulțumiri pentru Mihai și Cosmin, autorii fotografiilor.

Silverstone - echipa Mansell




Fiecare dintre cele șapte echipe purta numele unui pilot cunoscut al Marii Britanii.
Am făcut parte din echipa 92-Mansell. În poză primul din stînga alături de coechipierii români și doi britanici și de instructorul Andrew. El ne-a condus peste tot, dar la fiecare etapă am avut alți instructori, speciali pentru tipul respectiv de curse.

Performațele mari-mici se treceau în fieare etapă pe bonul din ecuson pe care nu mi-e rușine să-l reproduc. Au contat în rezultatele mele mai modeste, dar nu neglijabile, lipsa de experiență în condusul de zi cu zi și vîrsta, cu 15-20 de ani mai mare decît a coechipierilor mei. Dar nu scorul a fost important (locul 5 din 8 la monoposturi nu mi se pare chiar jenant), ci bucuria autodepășirii și distracția.

Un pilot de duminică la Silverstone


- Keep going!... Smoooooth break… Break offff! Power!... Switch up gear! Up!... Power! More power!... Flat!... Power!

Colegii mei, românii, din echipa “Mansell” mi-au mărturisit că au auzit în vis toată noaptea următoare comenzile instructorilor-copiloți care ne-au ajutat pe circuitul de la Silverstone în ziua de 19 octombrie 2011, memorabilă pentru toți, probabil mai ales pentru cei care nu știau engleza. Asta în tururile complete pe circuitul F1, făcute cu un Megane, un Ferrari, cîte două Audi și două Nissan a cîte sute de cai putere fiecare. Eu însă am dormit fără să mai aud nimic. Dar am rămas mai ales cu plăcerea experiențelor din poligon și de la raliu și evident cu emoția alergării cu monopostul: un ochi la drum, unul la steagurile care semnalau eventualele intenții ale altor mașini de depăși în linia dreaptă. De retrovizor nu prea mai era timp. Mîna dreaptă făcuse bătături pe levierul schimător al monopostului (vezi foto cu autorul în monopostul nr. 17). Restul mașinilor aveau schimbătorul pe stînga sau la volan. Volan pe dreapta, firește, doar eram în UK. Dar ce mai conta! În mod oarecum surprinzător, absolut toți ne-am adaptat în cîteva secunde la schimbarea de poziție, măcar pedalele erau ca la noi și în rest aveam alte griji.

Experiența de la Silverstone: 10 ore dintre care 9 pe circuit dintre care vreo 7 de condus efectiv a fost una dintre cele mai interesante din existența mea. Mai mult decît cele petrecute cu mine m-a impresionat organizarea impecabilă a evenimentului (șapte echipe a cîte cel puțin opt persoane, fiecare parcurgînd cîte 11 episoade automobilistice diferite dintre care 10 la volan și una ca pasager al unui pilot veritabil). Totul reglat la minut, fără niciun disconfort, fiecare participant simțindu-se un Hill sau Hamilton.

Mulțumesc în final organizatorilor români de la Grey-G2 Bucharest și celor britanici ca și soției mele care m-a convins să iau aparatul de ras Gilette și să completez talonul ulterior cîștigător. Silverstone – un parc de distracții pentru adulți de 50 km pătrați. În fond marile curse durează doar cîteva zile pe an, poate 10. Ceva trebuie făcut pentru a scoate bani în restul 355.

O experiență în plus, simpaticii noștri organizatori ne-au oferit cîteva ore de plimbare în Londra și anume în cartierul Westminster, prilej de a revedea cu plăcere și emoție locuri precum Tocadero, Picadilly, Oxford Street, Regents Park, Marylebon Road și altele. Un popas în pub-ul Tom Cribb (campion de box al Anglei în 1908-1911) a întregit a doua zi a vizitei. Multe s-au schimbat la Londra de cînd n-am mai fost, dar Guiness-ul vecin și prieten (irlandez) e la fel de bun și de negru.

marți, 18 octombrie 2011

"Românii au talent"!


...Asta e incontestabil!
Talent literar. Că zice poetul: „am pus-o cînd să-mbie, cînd (mai ales!) să-njure”.

După fiecare etapă din Liga 1 (Bergenbier, dar eu beau Silva sau Staropramen, prietenii știu de ce!) mă delectez cu cîteva comentarii de pe situl gsp.ro, cel mai vizitat din România (tot prietenii bănuiesc de ce). Iată un schimb de replici după meciul recent Vaslui-Dinamo 0-5:

Postarea:
Toata noaptea o sa va s.purc si o sa va s,cuip si asta va dura un an de zile de acum incolo . In fiecare zi cum ma trezesc intru aici si va dau o flegma in gura . Ok-ay ? Cheers !!
Replica:
O sa va bag guma de mestecat in par !! O sa va usuc parul cu storcatorul !! Ma p/ish pe mamele voastre alea dragi ! Sa va pun bigudiuri oilor si sa ies cu voi pe magheru cind e trafic !!

Îmi place să cred că moderatorul nu era pe Magheru, ci a lăsat voit această spumă inefabilă de stil! Dacă ziarul GSP nu exista trebuia inventat și l-aș fi inventat eu, ca Edison becul!

Cineva a spus că ar trebui interzise tabloidele. Greșeală gravă! Unde găsești în Eugen Barbu, să zicem, asemenea savori? Eu aș propune să fie menținute tabloidele (GSP e pentru mine tabloid) dar să fie impozitate cu 90%. Din venituri se poate da un mic onorariu celor care cu atîta har ostenesc la comentarii. Românii au talent... indiscutabil!

Fanfara și coliva!



Soacra mea are o vorbă înțeleaptă și amuzantă, care se potrivește perfect unui „director de imagine”: „Mortul, ca mortul... Fanfara și coliva!”

De ea îmi amintesc prin ricoșeu de cîte ori mă gîndesc la „Titus Andronicus”, poate cea mai macabră-sîngerosă piesă a lui Shakespeare, din care am pus cîteva versuri pe frontispiciul romanului „Crime la Elsinore” și din care am ales (nu cunosc montarea respectivă) o imagine pentru coperta ediției electronice, apărute acum la ePublishers în colecția eLiteratura. Că nu era colivă, ci tort... nu mai contează. Vă amintiți filmul cu Anthony Hopkins? Dar montarea lui Ducu Darie după Heiner Muller care era mai mult Shakespeare?

Tot din seria „fanfara și coliva”, vă anunț că am luat în custodie, fără să încep însă efectiv, traducerea piesei „Neguțătorul din Veneția” a aceluiași Will. Gătarea „Visului...” m-a stimulat, că vorba lui moș Creangă „Șoarecele cînd nu încape în bortă, își mai leagă și o tigvă de coadă”. De la Divina Comedie a lui Dante n-am mai pomenit la un text atîtea referințe ca la „Neguțătorul...” și asta e nimic pe lîngă cele pe care le voi găsi eu. Dacă la „Visul...” am reușit să reduc aparatul „notelor traducătorului” la vreo 80, ce va fi acum? Muzica... muzica!

În imagine, variante ale Laviniei în montări cu Titus Andronicus

luni, 17 octombrie 2011

Evoluția societății și cutremurele nu sînt predictibile!

Băgați de seamă! Evoluția societății și cutremurele nu sînt predictibile!

Apar mereu tot felul de „iluminați” care își dau cu părerea și apoi cad în uitare, dar dacă se petrece cîte ceva din ce au prezis (aleator) sar și zic „v-am spus eu!” În fiecare zi aud/citesc tot felul de fantasmagorii despre viitor sau scenarii alternative/proiective la ceea ce deja s-a petrecut.

Iată un scenariu de genul ăsta auzit de la un taximetrist și regăsit cu unele variații în niște publicații obscure: „Ceaușescu, dacă mai trăia, ruina economia capitalistă și România era centrul lumii, că făcea o bancă internațională la noi mai tare ca FMI-ul. Agricultura noastră era deja prima din lume (??). De aia CIA și KGB au pornit revoluția și l-au omorît, să le rămînă lor chifteaua.”

Nu vezi, Nea Costache, că ăștia (spus în trei silabe ca la Gorj: ăș-ti-ia) sînt... ?

(Această mențiune pentru că o parte din cele de mai sus le-am postat în chip de comentariu pe blogul lui Nea Costache, pentru un scenariu prezentat acolo al altui „iluminat” care prezice moartea capitalismului. Și nașterea a ce?)

E arrivato... Zampano!


A apărut! „Crime la Elsinore”, acum în ediție electronică, la eLiteratura.net, un proiect al ePublishers și ASB.
Costă numai 5$ adică 15,65 lei. Azi. Mîine, nu se știe...

*
Despre roman citiți două opinii critice mai jos. „Eu nu mai am nimic de spus”. Vorba lui Decebal (către popor).

„Ubicuitatea scriitorului se vede fericit instrumentalizată în romanul Crime la Elsinore, o incursiune plină de vervă şi umor în lumea teatrului românesc, cu scenele, conflictele şi culisele ei. Dramaturgul care ştie tot şi panoramează, cu un ochi rău, acest univers pestriţ şi pitoresc este unul şi acelaşi cu prozatorul care făcea, prin romanul Căderea Bastiliei (1998), o cronică acidă a vieţii literare bucureştene. Aceeaşi cursivitate narativă şi aceeaşi maliţie ucigătoare, constituenţi de bază ai unor ficţiuni inspirate copios din realitate.”

Daniel Cristea-Enache

”Calitatea indiscutabilă a prozatorului Horia Gârbea e mobilitatea inteligenţei cu care-şi administrează umorul. Iar aceasta, el nefiind decât accidental un umorist. Scoase din paginile cărţii (şi din marginile stilului), fragmentele pline de haz nu pot funcţiona ca anecdote. Iar a le pastra şi a le reproduce verbatim din memorie se arată la fel de incomod, din pricina aceloraşi restricţii de stil. Mai apropiat, din acest punct de vedere, de Al. O. Teodoreanu cel din Hronicul măscăriciului Vălătuc decât de I. L. Caragiale, Gârbea nu poate pătrunde în permisivul folclor umoristic. Iată de ce orice încercare de repovestire a cărţilor lui cedează, fără cale de întors, locul citatului.”

Cosmin Ciotloș

Cărți noi! Adrian Pârvu - Poetul, vărul și poporul, Editura Tracus Arte * * *

Bizar, amețitor, greu de situat, Adrian Pârvu, debutant în al șaselea deceniu al vieții, este un ziarist care a cochetat multă vreme cu lirica. Primul lui volum, Poetul, vărul și poporul, Editura Tracus Arte, are o structură curioasă, violent duală.

Numai că poemele celor două cicluri, complet diferite ca intenții și mijloace, nu sînt grupate fiecare în zona lor ci așezate alternativ. Astfel cititorul trece, ca popa de pe podul lui Păcală, de la călcătura tare a unor texte prozaice, vag revoltate, bine înfipte în realitate, amintind și prin scriitură profesiunea autorului, la cea moale: poeme metafizice intitulate „Căderile” și numerotate de la I la XXI (cîte secole de la Hristos, nu-i așa). Aceste fiind, după cum autorul anunță explicit, interpretăpri laice ale textului biblic. Deși „laice”, versurile au tonul este al „originalului”: „Cînd a căzut a doua pecete/ a doua făptură vi a glăsuit zicând: / Vino și vezi!/ Și un alt cal,/ un cal roșu s-a arătat, și a primit o sabie cel ce sta călare,/ să ia pacea de pe pămînt” etc. În ele avem mai curînd o fascinație a incantațiilor decît o interprtetare a scrierii sacre.

Care este adevăratul Adrian Pârvu? Amîndoi, desigur. Chiar dacă, puse sub două heteronime, cei doi poeți pe care îi adună cartea ar putea lesne trece drept persoane diverse. Pur și simplu, omul e bivalent și își lansează în explorarea sinelui două expediții diferite în direcții opuse dintre care una „La marginea incompatibilă a poporului său” iar alta spre sinele mistic.

Care e mai bun poet? Eu îl prefer pe primul, cel care scrie „cu personaje” recurente: poetul, vărul și, mai ales, poporul - „frumos mai era și poporul poetului”, zice în derîdere Pârvu. Acesta e un poet, cu energie și umor, cu priză și la realitate și la text. Celălalt, metafizicul, nu poate fi însă ignorat. Deși „E mult mai prețios, mai auriu poetul/ mort decît poetul viu”, le urez ambilor viață lungă în același trup în care, pentru că trebuiau să poarte un singur nume, li s-a zis Adrian Pârvu.

duminică, 16 octombrie 2011

Silverstone, toamna


O promoție la aparate de ras Gilette, la care am fost îndemnat să particip de către soția mea, Ruxandra, o mare amatoare de concursuri de tot felul și norocoasă în plus, mi-a adus o excursie în Anglia pentru a conduce pe circuitul de F1 (dar nu numai, pentru că au loc și alte tipuri de curse acolo) de la Silverstone. Așa că îmi iau rămas bun și pornesc marți spre Londra. De acolo, miercuri 18 octombrie, în ziua Z, alături de alți patru români cîștigători, voi ajunge la istoricul circuit pentru a petrece aproxmativ 8 ore încercînd diferite mașini, inclusiv un Ferrari. O problemă ar putea fi volanul pe dreapta, dar mă gîndesc că monoposturile au totuși volanul pe mijloc. Cum în ultimii ani am condus cam 100 km pe an, mă simt foarte antrenat să atac curbele de F1. Nu poate fi mai dificil decît să traversezi, în mașină, strada Maica Domnului sau Șos. Ștefan cel Mare la 9 dimineața!

Viorica Răduţă despre „pantera sus, pe clavecin”

În numărul 9-10 din revista Viața Românească, poeta Viorica Răduță a consacrat o interesantă și pertinentă recenzie volumului meu de versuri. O puteți citi integral aici. Îi mulțumesc autoarei.

Printre altele, Viorica Răduță scrie:

„Pe baza unei fabule existenţiale sau de călătorie H. G., aflat pe urmele cenuşiului din Ieudul sau Pantelimonul lui Ioan (Es. Pop), dar şi după abstractizările neomoderne, mai puţin umblate astăzi, aduce cu volumul tuşat ca la şah, cu mutări de sensuri/piese, la titlul său, „Pantera sus, pe clavecin”, (de semnalat rapiditatea cu care s-a impus printre literaţi, îndeosebi, noua şi vivacea editură Tracus Arte), o neaşteptată exprimare alegorică. Autorul kitschului ex-pus în interiorul „crizic” al actualităţilor româneşti din teatrul şi proza ludică îşi dezvăluie un alter scriptural prin o poemele sale alegorice din cartea care cuprinde câteva scene lirice cu epic învăluitor, surprinzând prin tâlc, cam în felul poeţilor mai hermetici şi mai abstracţi de felul lor, atât în primul ciclu, trecătorul din karona, cât şi în al doilea, lettres orientales, titlu care aminteşte, ca într-un „abis” mai puţin postmodern(ist), nefuncţional, adică, povestirile unei Marguerite Yourcenar. Fabula, alegoria, cum ar veni, definesc chipul poeziei lui H. G. din volumul recent.”

Cărți noi! Dana Catona Prințesa portocalie, Editura Brumar * * *


Plăcută surpriză această poetă, plastician de meserie, nouăzecistă după vîrstă, debutînd tîrziu, în 2008, în urma unui concurs. Acum, la a doua carte, prima se numea Iepurele din martie, Dana Catona bucură cititorul cu o poezie rafinată, de un mare bun-gust, ostentativ minimală ca număr de versuri și ca „mișcare”. O poezie în repaus, am spune, dar care are o semnificativă energie potențială. Depinde de cititor să elibereze arcul care poate declanșa dansul păpușii, al „prințesei” portocalii.

Poezia Danei Catona se caracterizează prin modul memorabil în care, în crochiul miniatural, „vederea” se preface în viziune. Calitate, în plus, poemele Danei Catona sînt foarte personale, ea nu seamănă cu nimeni dintre cei cu care „a crescut”, și nici cu ultimele valuri de generații spumegate. Îmi vine să cred că s-a format singură, departe de lumea literară și curentele ei.

Oricum ar fi, cu o eleganță japoneză, poeta caligrafiază texte semnificative, greu de uitat, unele chiar reduse la trei-patru versuri, amintind de William Carlos Williams: ”sînt bucuroasă/ de bucuria cîinelui meu/ care stă întins/ negru/ pe iarba verde” (negru pe verde) sau ”ca să ajung să citesc cartea lui emily dickinson/ din raftul de poezie/ în librăria preferată// trebuie să mă aplec//și genunchiul meu/ atinge pămîntul” (emily dickinson). Invers decît la reclama Gilette, aș zice „perfect feminin” și perfect pe gustul meu.

sâmbătă, 15 octombrie 2011

O surpriză de la Baki Ymeri


Prietenul Baki Ymeri, poet albanez, mi-a dedicat o parte din nr. 16/2011 a revistei pe care o conduce, traducînd cîteva poeme ale mele. Am fost puțin surprins că m-am aflat pe picior de egalitate, fără a fi prevenit, cu o altă autoare într-o întovărășire la care m-aș fi gîndit mult pînă s-o accept. Dar gîndul lui Baki a fost bun și prietenos, iar calul de dar...

Alexandru Istrate (1930-2011)


A murit Alexandru Istrate (1930-2011), Directorul general al Uniunii Scriitorilor din 1990 încoace. Era unul dintre cei mai vechi lucrători din administrația USR, fiind depășit în vechime doar de directorul economic Mihai Chicuș. De profesie jurist, Alexandru Istrate a acordat consiliere juridică și a condus administrația Uniunii 21 de ani, în mandatele a patru președinți. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

În imagine, în prim plan Alexandru Istrate, la un Comitet Director. În fundal Varujan Vosganianian, Gabriel Chifu, Mircea Mihăieș.

marți, 11 octombrie 2011

Crime la Elsinore (2006) - acum eCarte

Din surse sigure vă anunț că romanul meu „Crime la Elsinore” va apărea în această săptămînă sub formă electronică. Va fi publicat în cadrul proiectului eLiteratura de ePublishers și Editura Coresi. Deci îl veți putea găsi ieftin și citi pe propriul dvs. PC, Laptop sau pe tableta de lectură.

Romanul a apărut în ediție de hîrtie la Cartea Românească în 2006. Tirajul s-a epuizat în 8 luni și a avut parte de peste 20 de cronici dintre care 18 elogioase. Subiectul este lumea teatrului românesc în primii ani de după 1989.

În continuare voi încredința editurii o antologie de proză scurtă insolită și fantastică.

Mulțumesc directorului editurii, poetul Vasile Poenaru, pentru excelenta colaboarare.

Scriitori, vi se pregătește ceva! De fapt e gata. Proiectul eLiteratura. Un proiect în parteneriat cu Asociația Scriitorilor București

eLiteratura este un proiect cultural, iniţiat de Asociaţia Scriitorilor Bucureşti (ASB) şi ePublishers & Editura CORESI, care îşi propune să aducă literatura română contemporană în atenţia şi la dispoziţia vorbitorilor de limba română din lumea întreagă.

În cadrul acestui proiect, cărţile sunt publicate în format electronic (de aceea le numim cărţi electronice sau eCărţi) şi sunt difuzate online. Cel care cumpără o eCarte, o poate descărca pe calculatorul său imediat după ce a făcut plata, indiferent în ce colţ al lumii s-ar afla.

Prin acest proiect, autorii beneficiază de condiţii excelente, iar pentru membrii Uniunii Scriitorilor din România condiţiile de publicare sunt chiar şi mai avantajoase.

În esenţă, publicarea unei cărţi prin proiectul eLiteratura înseamnă următoarele:
• Cartea dumneavoastră în format electronic este pusă la dispoziţia publicului pe Internet, fiindu-i dedicată în exclusivitate cel puţin o pagină web de prezentare.
• Dumneavoastră, în calitate de autor, veţi avea de asemenea o pagină web care vă va fi dedicată în exclusivitate.
• Autorul va beneficia de asemenea de două articole dedicate în Wikipedia: unul în limba română, iar celălalt în limba engleză.
• eCărţile sunt securizate împotriva pirateriei prin sistemul Secure-eBook de la Novisoft.
• Fiecare carte va putea fi consultată prin sistemul Google books.
• eCărţile vor fi promovate prin mijloacele specifice Internetului.

Este de notorietate faptul că tendinţa în întreaga lume este de a se trece de la cartea tipărită la cartea electronică. În februarie 2011 în SUA vânzările de ecărţi le-au devansat pe cele de cărţi tipărite pentru prima dată în istorie. Din această toamnă, în Coreea de Sud sistemul de învăţământ preuniversitar a trecut exclusiv pe manuale digitale, renunţându-se complet la manualele tipărite.

La noi, eCărţile sunt încă la început de drum, dar direcţia în care se îndreaptă piaţa cărţii este clară. Este doar o chestiune de timp ca eCărţile să devină mai căutate (şi mult mai uşor de găsit şi de cumpărat!) decât cărţile tipărite.

Luceafărul For Ever


Miercuri 19 octombrie va apărea un nou număr (36/2011) din revista „Luceafărul de dimineață”, acum cu apariție lunară în 24 de pagini. Vi se propune un sumar bogat și variat în care locul principal îl ocupă cele patru pagini bogat ilustrate dedicate evenimentului „Cununa de lauri de la Muntele Olimp” (20-25 septembrie) în care se află impresii și poeme ale participanților.

De asemeni o pagină este ocupată de traduceri ale tinerilor poeți din Salonic prezenți la întîlnirea cu poeții români cu acest prilej. Cronica literară semnată de Dan Cristea se referă la recentul roman al Martei Petreu.

Sînt evocați de colegii lor regretații Constantin Stan, Ion Zubașcu, Johnny Răducanu. Mai puteți citi numeroase recenzii la zi, poezie de Aurel Pantea, proză de Constantin Lupeanu, pagini de istorie literară de Florin Costinescu, eseuri de Radu Sergiu Ruba și Bogdan Ghiu. Nu lipsesc cronici de teatru și film, o sinteză a Festivalului George Enescu de Costin Tuchilă, pagina debuturilor.

Iolanda Malamen dedică pagina de arte vizuale sculptorului Murnu iar pagina I este ilustrată cu una dintre ultimele lucrări ale lui Mircea Spătaru: Eminescu.

În imagine: Mihai Eminescu de Mircea Spătaru

luni, 10 octombrie 2011

Afinitățile elective




Dan Cristea alături de Dan Mircea Cipariu și Horia Gârbea

Scriitori surîzători (Balcic și Sf. Constantin și Elena, 8 octombrie)






Pot fi recunoscuți în grupurile destinse:




Stînga: Marian Drăghici, Mihail Gălățanu și Nicoleta Gălățanu, Simona Grazia Dima, Ruxandra Gârbea, Doina Uricariu, Marius Ghilezan

Mijloc: Horia Gârbea, Dan Cristea, Ioanna Deligiorgis

Dreapta: Tudor Octavian, Horia Gârbea, Marian Drăghici, Maria Roman, Ioanna Deligiorgis, Dan Cristea

Balcic și Sf. Constantin și Elena




Mulțumiri speciale domnului primar Neculai Onțanu pentru această călătorie.

Inima Reginei (II)


Între alte lucruri frumoase de la Balcic, am văzut şi capela Stella Maris unde a fost depusă iniţial inima Reginei Maria. Nu am ştiut că ea a fost mutată la Bran după cedarea Cadrilaterului de principesa Ileana, fiica mai mică a Reginei, într-o capelă din munte, i s-a pierdut urma şi a fost redescoperită din întîmplare în 1970. Acum caseta se află la Muzeul Naţional de Istorie.

vineri, 7 octombrie 2011

Inima Reginei


Mîine 8 octombrie voi revedea Balcicul, un loc paradisiac înnobilat și de amprenta Reginei Maria care a dorit ca inima ei să se întoarcă la Balcic după ce va fi încetat să bată. Balcicul, subiect favorit al atîtor pictori români, poate fi resimțit, și din această pricină, ca „pămînt românesc”.

În imagine, Castelul de la Balcic pictat de Vitalie Butescu.

Uniunea Scriitorilor – nomenclator de profesii


Una dintre cele mai dificile sarcini a unui șef de filială a Uniunii Scriitorilor sau de secție a ASB este contactul cu aspiranții, merituoși sau nu, la calitatea de membru al organizației. Unii vor să intre cu monografii dedicate unor sate greu de găsit pe hartă, unul încerca s-o facă printr-un volum dedicat construcției hidrocentralei de la Porțile de Fier. Am primit, în dosare de validare, cărți de bucate, traduceri de lucrări religioase, chiar și o carte de cusături sub pretextul că fiecare tip de „punct” era însoțit de cîte un distih la obiect gen „Gospodina bună ține casa lună”. Toți autorii își trec în operă antologiile și culegerile realizate din alții.

O autoare tradusese un manual de poziții erotice și voia să îi fie considerat la primirea în USR, un poet își ilustrase volumul cu fotografii nud, cam de amator, ale unei doamne despre care nu sînt sigur că știa acest lucru, alt poet avusese fantezia de a realiza un album cu reproduceri color după tablouri celebre, dedicînd fiecărei capodopere plastice cîte o anti-capodoperă de-a sa în versuri. Un domn serios și-a dedicat viața unor lucrări consacrate unui compozitor și voia, poate mai vrea încă, să intre la secția de critică literară. Un distins cercetător în zootehnie notase zeci de întîmplări nesemnificative din satul său natal și le numea romane. O doamnă yoghină scria poeme mistice budiste și ne vizita făcînd niște mantre protectoare la sediul Asociației.

Mulți își recită opera (pe care o compară după caz cu a lui Eminescu sau Schiller) pe loc, insensibili la faptul că niciodată comisia care decide nu se află de față. Cei mai amatori să dea recital public sînt epigramiștii. Ei solicită în van rîsetele audienței de conjunctură cu catrene fără haz. Destui își ilustrează volumele cu desene proprii, cele mai multe acceptabile pentru un copil de clasa a cincea, dar nu mai mult.

În fine, uneori după numeroase și umilitoare amînări, alteori fără nicio dificultate, unii dintre cei doritori să acceadă în USR, chiar ajung să intre. Profesiile lor, de care iau act prin forța împrejurărilor, sînt dintre cele mai diverse: avocați, medici de la cardiologi la ginecologi, clerici, ingineri de toate specialitățile de la construcții - îmbunătățiri funciare (eu) la automatică și silvicultură, profesori secundari și universitari de toate materiile de la limba română la sanscrită și de la istorie la fizică, matematicieni, moașe, ofițeri de toate armele și de toate gradele, inclusiv generali, piloți civili, funcționari, magistrați, pictori, regizori de teatru și film, actori, vedete TV, ofițeri de marină, fermieri, patroni de edituri și de restaurante, ziariști, sportivi, muzicieni. Literatura este o artă transversală.

După ce a reparat destul de bine, dar cam scump, instalațiile sanitare ale îmbătrînitului sediu al Asociației București, instalatorul, un om cumsecade la vreo 65 de ani, mi-a oferit epigramele lui spre publicare.

joi, 6 octombrie 2011

Dan Bălănescu Ambasada veselă – povestiri umoristice din lumea diplomației, Tracus Arte :(

Iată o carte extrem de iritantă (și nu fin ironică așa cum crede Adrian Cioroianu și notează pe coperta a patra a ei) prin faptul că textele cuprinse nu sînt povestiri și nu sînt umoristice. Sînt niște însăilări lipsite de tensiune, constînd în poante ieftine și inducînd ideea că diplomații români sînt niște tipi neciopliți care folosesc fie limba de lemn, fie un argou grosier. Ei se ocupă cu mărunțișuri meschine. Astfel un atașat militar „în țara X”, colonelul Bambu, e preocupat să-l facă pe șeful misiunii, ambasadorul, „să moară de necaz”! El „rîde mînzește” cînd se gîndește la „necazul” ambasadorului cînd acesta va vedea succesul unei recepții pregătite de el, cabalinul colonel Bambu, în complicitate cu soția sa Filomena care are preocupări de mare finețe: „mestecă un aluat de plăcintă”. La recepție se vor servi trei rațe fripte! Dacă așa arată un „militar faimos al armatei române” și relațiile între membrii misiunilor diplomatice ale țării noastre se reduc la rivalități privind pregătirea rațelor – e jale. Probabil autorul, diplomat și el, înțelegem, știe mai bine.

Și doamna ambasador e o vulgară: „se ridică bătrînește și se îndreptă spre oala cu mîncare”. Ambasadoarea „sporovăiește cu Maricica” (o slujnică) și cu „tanti Corleanca”. Cele trei femei, ambasadoarea și femeile de serviciu, „interacționau cu o încărcătură emoțională profundă”. Maricica își interpelează soțul astfel: „Vasilică! Ia fă-te ‘ncoa!” Presupunem că și dna ambasador vorbea cam la fel cu dl. ambasador. Din fericire, autorul ne dă o speranță scriind pe prima pagină că „orice potrivire cu realitatea este o simplă coincidență”. Am vrea să credem că nu poate fi nicio potrivire cu realitatea. Ambasada nu e „veselă”, ci sinistră!

Cărți noi! Eugen Dumitru - Decalogul unei blonde Editura Tracus Arte * *

Realizatorul TV binecunoscut Eugen Dumitru a scris un roman format din zece capitole concepute ca zece porunci destinate unei blonde care nu prea le respectă. Ele sună cam așa: Să nu-ți faci tauaj cu numele ultimului iubit, fiindcă s-ar putea să-l pierzi pe cel ce urmează. (Prima poruncă) sau Dacă vrei să te plimbi în Maybach, atată-i nurii doar cui trebuie (Porunca a șasea). Romanul oscilează între un ton serios, de roman așezat și cu pretenții și cel de roman „de consum” pentru publicul larg.

Traseul existențial al blondei avocate Eva Cernat cuprinde sex din belșug, întîmplări neobișnuite petrecute ei sau relatate de alții (de pildă de țiganul Nelu Kossovo – cu doi „s” - un amant ideal). Pe scurt Eva, nume biblic explicit, mușcă din multe mere și nu numai. Autorul nu dă mare atenție stilului, doar din cînd în cînd își aduce aminte că romanul trebuie să aibă și niște floricele: „Se pare, însă, că povestea Horstansei fusese scrisă de un zeu păgîn” sau „după consumarea sacrificiului ei virginal”, „în acele momente de comuniune astrală, a simțit născîndu-se în el o forță uriașă, un elan colosal de a învinge gravitația și de a se înălța în lumina acelui vis”. Sînt pasaje în care te întrebi dacă autorul nu se ia singur peste picior, deși parcă nu aș crede. Ele ar putea să lipsească și, de regulă, Eugen Dimitru nu le creditează cu un rol major în narațiunea sa, mai degrabă centrată pe acțiune dinamică.

Efortul romancierului se concentrează în alcătuirea unui portret cît mai complex și mai credibil, dar și mai fascinant al personajului său favorit – se vede de la o poștă – Eva Cernat. În bună parte această încercare reușește, deși există și reversul, apariției în fața cititorului a unei Eva din filmele de serie B. Ca orice operă literară, romanul lui Eugen Dumitru are părți bune și rele, defectul său principal constînd totuși în indecizia autorului între registrul „major” și cel al senzaționalului, al romanului erotic de masse.

luni, 3 octombrie 2011

„Tradiții” sau Dreptul de a nu deveni „știre”

La un post de televiune căruia nu țin să-i fac reclamă, la buletinul de știri, s-a difuzat o „știre” extinsă intitulată „Botez tradițional țigănesc”. Multe botezuri vor fi avut loc în zilele acestea fără a suscita interesul vreunui post TV sau unei agenții de știri.

La botez nu se întîmpla nimic senzațional și nici nu erau niște obieciuri exotice, cine știe ce ritualuri barbare sau bizare care să bulverseze audiența. Oameni absolut normali dansau, beau, mîncau, iar copilul părea foarte mulțumit în coșulețul lui.

„Știriștii” insistau asupra ideii că proaspătul botezat a primit „kilograme de aur”, ceea ce părea improbabil, pe filmarea unor salbe și cercei tot din aur, dar absolut comuni, și arătau în treacăt niște fațade kitsch cu turnulețe, făcînd ei cu ochiul, parcă, spectatorilor. Tonul „știrii” era foarte ambiguu și lunecos, aș zice chiar periculos, în orice caz pernicios! Nu se poate ști dacă voiau să facă „reclamă” familiei noului primit în comunitatea creștină sau să rîdă de ea. Să stîrnească simpatie față de numita familie și amicii ei, dispreț față de unele „aspecte” subliniate tendențios sau eventual chiar ură împotriva etniei și grupului care, nu-i așa, își permite să ofere în dar „kilograme de aur” și stă în palate, ce-i drept cu turnulețe de tablă galvanizată.

Cui poate folosi o astfel de „știre” cu durata de vreo cinci-șase minute este absolut de neînțeles după cum de neînțeles este ambiguitatea, duplicitatea postului și a angajaților săi care aveau grijă să se așeze în toate luntrile posibile: puteau pretinde în fața gazdelor că le „crează imagine” și în fața altora că tocmai au ironizat numitele gazde.

Să fi fost în locul părinților și nașilor i-aș fi dat demult afară pe amatorii de știri, dar se vede că bieții oameni, care nu afișau o instrucție prea elevată, se lăsaseră seduși de ideea că apar pe sticlă. Cred că toți oamenii, inclusiv „țiganii”, cum îi numea postul, au dreptul la intimitate și pot să se însoare, să se boteze și să-și îngroape morții fără a deveni subiect de „știri”.

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Cărți noi! Șerban Mărgineanu - Caviarul câinelui de lupte, Editura Perpessicius * * *

O nuvelă polițistă, mai curînd decît un roman, cum se intitulează (100 de pagini mici), propune, alături de altele similare, apărute pînă acum, Șerban Mărgineanu, autor care este și poet. Textul policier-ului este ingenios, plăcut la lectură, cu personaje foarte interesante, diverse, bine conturate, unul dintre ele fiind Sasha, cîinele de luptă feroce care își găsește o stăpînă minunată. Acțiunea se petrece în lumea interlopă, fără cruțare pentru inamici, a spărgătorilor de bănci prin mijloace electronice care se suprapune cu aceea a traficanților de artă. Bande rivale din Rusia și Koreea se atacă și se aliază pe viu sau on-line, caută un rival strălucit dar bine mascat sub aparențe de român anonim, posesor de Dacie veche: Eugen Sterian cel care fură cu dexteritate chiar din conturile hoților prin rețea. Firele acțiunii sînt bine împletite și se rezolvă la final complet, succint și ingenios. Interesul pentru lectură e susținut și de faptul că peripețiile se petrec în Bucureștiul contemporan, unde fațadele prăfuite și masardele dărăpănate ascund incitante mistere. Nu voi da amănunte mai multe despre conținut, pentru a păstra secretul acestuia, dar garantez că lectura va oferi surprize plăcute și minute de relaxare așa cum literatura polițistă de calitate e capabilă să ofere.

Clubul dramaturgilor - o nouă stagiune

De pe blogul Luciei Verona aflăm:

Luni, 3 octombrie, ora 18, în sala Oglinzilor de la Casa Scriitorilor - Calea Victoriei 115 - va începe o nouă stagiune a Clubului Dramaturgilor, organizat de secția de dramaturgie a Asociației Scriitorilor București.

Vor fi prezentate în spectacol-lectură două piese scurte de Liviu Lucaci: "Marusia" şi "50".

Vor urma discuţii critice pe marginea textelor prezentate.
Intrarea liberă.

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog