joi, 26 iulie 2012

Mihai Dinu Cronosophia, Ed. Spandugino, * * * *


O ediție aniversară, la împlinirea a 70 de ani ai autorului, cuprinde unul dintre cele mai interesante volume ale lui Mihai Dinu: Cronosophia. Această „personalitate inconfundabilă a culturii românești”, cum îl numește, în preambulul volumului, Solomon Marcus pe Mihai Dinu, s-a distins prin tratarea a numeroase și variate teme din literatură, știința comunicării, tehnica versificației, dar și din filosofie.
Subiectul Cronosophiei este ușor de dedus din titlu și este unul fascinant dar și dificil pînă la ininteligibil în anumite aspecte ale sale: timpul. Autorul combină cu strălucire stilistică și ingeniozitate detalii și argumente din fizică, demonstrații matematice, însoțind relații de calcul și grafice, chiar dacă uneori aparent paradoxale, dar și, inevitabil, expuneri legate de biologie și psihologie pentru că durata e măsurabilă prin intermediul subiecților vii și mai cu seamă umani.

Fiecare dintre abordări este însoțită de citate semnificative din opera unor poeți care, dacă le alăturăm observațiilor lui Mihai Dinu, au într-o uimitoare măsură, intuiții excepționale în privința naturii timpului și a relației ființei cu timpul. Îi întîlnim între autorii citați pe Eminescu în primul rînd și nu numai cu celebra strofă din „La steaua”, Nichita Stănescu, Ștefan Augustin Doinaș, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Daniel Turcea. Dintre aceste observații, prin care creatorii lirici se raportează la timp, și care unele deschid capitolele cărții, atrage atenția în special cea a lui Nichita Stănescu: „Timpul e numele ritual dat distanțelor” și de la care pornește capitolul intitulat „Spațializarea mentală a temporalității față cu capriciile timpului interior” urmat de crearea unui „model discret al timpului interior” și de aprecierea „tendințelor timpului subiectiv”. Autorul ajunge la calculul unei „vîrste subiective medii”, printr-o teoremă a cărei demonstrație o dă în anexă, și a cărei relație de calcul, expusă și grafic, duce la o concluzie dificil de anticipat și anume că: „un individ care trăiește cu totul 80 de ani își consumă 90% din trăirile semnificative pînă la vîrsta de numai patru ani, iar la împlinirea a 10 ani vîrsta sa subiectivă atinge 97% din longevitatea totală”.

Volumul abundă în expuneri și concluzii neașteptate precum aceea că muzica (artă în care „repetiția are valoare”) este agreabilă omului prin „sentimentul special al timpului” pe care îl induce. Mihai Dinu reia și dezvoltă o teză a compozitorului Pascal Bentoiu. De aici ideea de repetiție benefică, tautologie agreabilă și ajungerea pe teritoriul binecunoscut de autor al prozodiei în capitolul „Timpul și rostirea poetică”.
Precum era previzibil, inevitabil, volumul se încheie cu supremul paradox temporal: eternitatea. Problema nemuririi, deopotrivă cu imaginarea unei entități veșnice, este expusă pornind tot de la intuiții poetice, ale lui Emnescu în primul rînd, dar și de la cele ale unor teologi, precum definiția „percutantă”, după cum o caracterizează precis Mihai Dinu, a lui Dumitru Stăniloaie: timpul este distanța dintre om și Dumnezeu.

Cartea lui Mihai Dinu este un breviar complet al problemei timpului dar și al abordărilor lui prin diferite științe, prin filosofie, teologie și prin artă. Autorul ia în considerare texte elocvente din toate aceste domenii din antichitate și pînă în secolul XXI. Ultima anexă, foarte importantă pentru că e într-un fel rezumativă, cuprinde în original și în traducerea lui Mihai Dinu o „Odă despre timp” a uitatului autor, deși academicain francez, Antoine-Léonard Thomas, scrisă în 1765 și care cuprinde, cu 25 de ani înainte de nașterea lui Lamartine, celebra invocație, atribuită apoi unanim aceluia: „O, temps, suspends ton vol!”.

Dacă, precum se pare, invocația lui Thomas nu a putut opri săgeata timpului, să observăm, la aniversarea a 70 de ani a lui Mihai Dinu, că pentru el timpul a curs mereu rodnic, în chip benefic pentru cititorii săi, iar axa lui este jalonată de opere însemnate al căror număr va spori desigur în viitor.

miercuri, 25 iulie 2012

Fenomen atmosferic straniu relatat de Shakespeare


Am ajuns cu traducerea piesei Henric VI - Partea a III-a de Shakespeare la actul II scena 1, în care este relatat un fenomen rar și interesant care, conform cronicilor, s-a produs înaintea bătăliei de la Wigmore și a avut un rol important în rezultatul ei.


EDUARD:
Mă-nșeală ochii sau zăresc trei sori?

RICHARD:
Trei mîndri sori, perfect e fiecare.
Nu-s despărțiți de norii mici răzleți (1)
Și singuri strălucesc pe cerul pal.
Ia uite, uite-i! Se îmbrățișează,
Par a se săruta și se unesc
Ca aliații într-o ligă sfîntă.
Ceva măreț ne prevestește cerul.

EDUARD:
Minune e din cer, nemaivăzută. (2)
Eu cred că pentru noi s-au arătat
Ca fiii lui Plantagenet cel mîndru,
Ce fiecare s-a vădit drept brav,
Luminile unindu-și, împreună
Deasupra lumii, sus, să strălucească.
De-acum, pe scutul meu, vor fi blazon
Trei sori învăpăiați precum aceștia.

NOTE:

1.În original „racking clouds” – înseamnă nori mici risipiți de vînt.

2. Fenomen atmosferic rar, numit științific parhelion. Constă în apariția a două imagini luminoase ale soarelui prin oglindirea lui în cristalele de gheață ale norilor de mare altitudine. Sorii falși apar la 22 de grade față de cel real și la aceeași altitudine. Fenomenul apare mai frecvent cînd soarele e jos deasupra orizontului, la apus și răsărit, cum e cazul aici. Este menționat de Aristotel și Cicero. Înaintea bătăliei de la Crucea lui Mortimer, la Wigmore, în Herefordshire, la 2 februarie 1461, apariția acestui fenomen a încurajat trupele clanului York. Eduard a convins trupele sale, inițial descurajate, că e un semn favorabil pentru York și bătălia a fost cîștigată. Numărul lancasterienilor morți în luptă, menționat de istorici, ar fi fost în jur de 4000.

Traducere și note de Horia Gârbea. Din W. Shakespeare Opere, vol. VII, ediție îngrijită de George Volceanov, volum în curs de elaborare.

În imagine: joc contemporan care reconstituie bătălia de la Crucea lui Mortimer.

În luna septembrie a acestui an va avea loc o reconstituire a bătăliei pentru spectatori, un fel de carnaval medieval pentru turiști, chiar la locul disputei. Ar trebui invitați și traducătorii lui Shakespeare...


P.S.: Ați observat ceva neobișnuit pe cer zilele astea?

marți, 24 iulie 2012

Huppy și Guleraș din nou în vacanță


Bengești, iulie 2012. Huppy și Guleraș petrec a șasea vacanță împreună.

Li se alătură Erszi, Tomiță, Nero și noii veniți planetari: Venus, Jupiter, Marte, Pluto, Phobos și Deimos botezați astral chiar de tînărul lor stăpîn.

luni, 23 iulie 2012

Literatura anticipează realitatea. Mări sub pustiuri

”Cel mai arid continent al planetei ascunde in adancurile sale o rezerva uriasa de apa, care ar putea reprezenta o solutie eficienta in lupta cu seceta.

Descoperirea a fost facuta de geologii de la University College din Londra.
Rezervorul subteran de apa se afla, potrivit hartii intocmite de acestia, sub tarile din nordul Africii: Algeria, Egipt, Sudan si Libia.” - anunță PROTV, citînd Environmental Research Letters

„Aici, in adancul pamantului, sub desertul Sahara, se afla 0,66 milioane de kilometri cubi de apa, de 100 de ori mai mult decat la suprafata continentului. (subl. mea)

Din pacate, precizeaza geologii in publicatia Environmental Research Letters, nu va fi putea fi exploatata intreaga cantitate de apa din acest rezervor impresionant.
Cu toate acestea, rezervorul recent descoperit va fi o solutie in fata nevoii tot mai crescute de apa, pe masura ce creste si populatia Africii.”

Și acum amintiți-vă povestirea lui D. R. Popescu „Mări sub pustiuri”!! (pe vremea mea se studia și la gimnaziu, în clasa a VIII-a).
O fată rămîne corigentă la geografie pentru că îi cade Sahara, subiect antipatic. Iubitul ei o încurajează și o convinge că sub deșerturi trebuie să fie, neștiute, cantități uriașe de apă, adevărate mări.

Ce ziceți de literatură??

*

Încă una:

În Gorj, unde mă aflu acum, seceta e cumplită, n-a mai plouat de săptămîni întregi, recoltele sînt compromise între 30% și 50%.
În disperare de cauză, duminică, 22 iulie, s-a oficiat pe malul Gilortului o slujbă specială implorînd îndurarea Domnului ca să trimită ploaie.
Liber-cugetătorii și raționaliștii au zîmbit...

...Dar azi-noapte (duminică spre luni) o ploaie deasă și liniștită, binefăcătoare, a căzut pe tot bazinul hidrografic Gilort, estimată la 15-20 litri/metrul pătrat.

Comentariul meu este că nu e mult, dar s-a simțit din plin efectul și, dacă oamenii de aici n-ar fi fost atît de păcătoși, ar fi căzut măcar 30 de litri.

UPDATE

Luni și marți mila domnului a mai înzestrat pămîntul gorjean cu vreo 50 l/ mp!

*

Și ultima:

Am participat la un sondaj pe internet cu întrebarea „Cum veți vota pe 29 iulie?”.
Rezultatele în momentul votului meu:

DA - 33,...%
NU -63,...%
Nu voi vota - 3,..%






vineri, 20 iulie 2012

Doctorate originale și plagiate

Recentele discuții despre doctorate originale și plagiate mi se par piezișe și uneori chiar aberante, ceea ce arată cultura și practica științifice reduse ale comentatorilor, unii absolvenți de doctorate și ei. În orice caz, însăși abordarea chestiunii că o lucrare e originală după standardele din anul x și plagiat după cele din anul x+10 e dovadă de diletantism sau chiar prostie. Iată cîteva repere ignorate:

Autorul unei teze poate și este obligat să parcurgă și să folosească selectiv o bibliografie cît mai extinsă a domeniului (bine ar fi exhaustivă, dar nu e posibil).
Autorul poate și trebuie să folosească metodologii acreditate (pe care desigur nu le-a inventat el). Așa, de pildă, dacă propune un nou material, încercările mecanice asupra lui (duritate, rezistență la tracțiune etc.) se vor face cu aparatură și metode standard.
Autorul poate folosi algoritmi, metode de calcul și eventual produse soft existente și de regulă nici nu poate proceda altfel. Nu înseamnă că, dacă rezolvă un determinant cu metoda lui Sarrus, își arogă vreo paternitate asupra ei, chiar dacă nu spune explicit că a folosit-o. Nici că, dacă a utilizat ca să facă un grafic Microsoft Excel 2003, trebuie să precizeze asta, să dea numărul licenței sau, eventual să inventeze el un soft similar.
Autorul poate să citeze o metodă (cu autor determinat sau uzuală) pentru a îi arăta limitele și dificultățile, propunînd îmbunătățiri ale ei. El poate utiliza, de pildă, mai multe formule empirice pentru calculul unei mărimi fizice propunînd apoi una nouă sau doar comparînd rezultatele celor existente pe prototipul său.

Desigur, în toate situațiile e mai prudent ca autorul să citeze sursele și să spună explicit unde o formulă, soft, metodă îi aparțin, onest fiind să le expună și slăbiciunile.
Dar aceste lucruri contează mai puțin.

Cele ce contează sînt: originalitatea tezei și contribuția autorului. Și doar atît!

Aici și numai aici se judecă totul. Dacă studiază efectul razelor gamma asupra anemonelor (titlul unei piese, nimic original) nu este obligat descopere razele respective, descoperirea s-a făcut, nici un nou hibrid de anemone.
Dacă, la finalul tezei, se constată că autorul doar a înșirat texte și metode care nu-i aparțin și cu ele nu a adus nimic nou, teza poate fi respinsă. Dacă ea compilează texte și metode din care țîșnesc niște revelații, niște adevăruri inedite – perfect.

Cu aceleași piese și principii, se spune, cu care inginerii din atelierele sale au putut cu chiu cu vai să realizeze o inovație, T. A. Edison, neposesor de doctorat, nici de bacalaureat, a realizat 12 invenții.

Problemele de urmărit, singurele, sînt:
- aduce teza ceva nou, o creație a autorului?
- din ceea ce este mai vechi, cunoscut își însușește autorul ceva trecîndu-l ca fiind al său?
Dacă la cele două întrebări răspunsurile sînt: DA la prima și NU la a doua, e în regulă. Altfel, nu.

În imagine „Isus între doctori” de A. DÜrer

miercuri, 18 iulie 2012

Cronică de Dan Cristea la „Trecutul e o sărbătoare”

Despre volumul meu de versuri din 2012 au scris cu multă pertinență Gabriela Gheorghișor (în România literară), Daniela Firescu (în Ramuri, puteți s-o citiți aici), Irina Petraș (în Apostrof, disponibilă aici) și Ion Pop (în Steaua, de citit aici). Cea mai recentă cronică, foarte profundă, o semnează Dan Cristea în „Luceafărul de dimineață”, nr. 7/2012. Drept care citez cîteva pasaje relevante:


Colocviale, ușor narative, neocolind nici umorul, cu variantele lui, nici expresiile familiare sau lejere, poemele lui Horia Gârbea, prin care trece adesea umbra dramaturgului, atrag atenția, pe de altă parte, prin conținuturile lor grave, câteodată chiar neliniștitoare. Tehnica expresiei, aparent fără mari secrete, mizând pe construcție și nu pe metaforă, contrazice într-un fel exprimatul, căci acesta ține, în genere, de natura misteriosului, a paradoxalului, a ambiguității ori a problematicului.

Nu mai departe, în poemul care dă titlul volumului (să se remarce, deopotrivă, și ironia la adresa „trecutului sărbătoresc“), trei slujbași ai cimitirului și, implicit, ai morții, tâmplarul, groparul și popa, clienți ai cârciumii din sat, îmbătrânesc iremediabil, transformându-se în niște zdrențe umane, în timp ce, într-un teribil contrast cu ei, Vasile, cârciumarul, parcă întinerește, dobândind forțe neștiute. Tonul poemului e declamativ-jovial, cititorul e luat drept martor al întâmplărilor, detaliile de viață oferite sunt realiste până la un punct. Așadar, ce vrea să spună autorul cu această „istorie“, asamblată foarte ingenios, și care eludează motivele pentru care lucrurile se petrec într-un asemenea mod inexplicabil ? Să fie vorba de o veselă antiteză între cimitir și cârciumă, între moarte și viață ? Să fie doar ironia referitoare la un „trecut“ (popa, tâmplarul, groparul), care numai sărbătoresc nu este, pus în contrast cu un „prezent“ (Vasile cârciumarul), straniu revigorat ? Astfel de supoziții sunt, firește, legitime, nu se exclud, dar lor li se mai adaugă cel puțin una. La finalul poemului, ni se comunică, aproape în treacăt, într-o bine dozată surdină, faptul că unii săteni l-ar fi văzut pe Vasile zburând peste sat aidoma unui liliac. Micul amănunt deschide portița unui registru diferit de interpretare, realitatea plonjează astfel în supranatural, în fantastic, metamorfoza ducându-ne cu gândul la o poveste cu vampiri. (...)

Repetițiile și simetriile frecvente, întrebările fără răspuns, alăturările oximoronice, recursul la numere fatidice, trei, șapte, doisprezece („doisprezece copii în straie grele de gală poartă lumânările albe“ sau „au trecut douăsprezece clipe/ și totul e în sfârșit/ adevărat liniștit înspăimântător“) au același rol, acela de a întări elementul insolit.

Mergând mai departe, pe firul exprimatului, să notăm că, în poemul „Infirmitate“, poetul se mărturisește a fi atins, și el, de „boala de neocolit“ pe care unii o numesc postmodernism („nu poți scăpa de ea/ cum nu poți scăpa de moarte“). În vizită la Praga, în loc să gândească la ceea ce vede, poetul se gândește la literatură, la poezie. Cu alte cuvinte, semnele, reprezentările literare au prioritate, în cazul său, în fața realului, accesul la acesta fiind unul mediat, filtrat de discursuri poetice anterioare. E vorba de ceea ce teoria a numit „denaturalizarea naturalului“. Nimic nu e inocent, capabil să producă bucuria noutății absolute, venim mereu, așadar, pe urmele altora. Poemul însă spune toate astea printr-o frumoasă îmbinare de conceptual și evocativ. Lucrurile nu rămân doar aici, pentru că, la drept vorbind, relația dintre realitate și semnele care spun despre ea (la rândul lor, netransparente, traductibile, instabile) ar putea fi socotită ca temă majoră a multor poeme din acest volum. (...)

Un soi de exerciții de parodie ori de pastișă superioară ar putea fi considerate textele narative din ciclul Amintiri din închisoare. „Contele de Monte Cristo“, „Masca de fier“, filmul american de mare succes „Lanțul“ ar figura printre referințele originale recunoscute. Dar dincolo de latura amuzantă sau captivantă a povestirilor, mesajul exprimat de Horia Gârbea e unul cât se poate de serios. Astfel, aproape fiecare dintre texte demonstrează, într-un mod subtil, pe un fond de umor și de divertisment cu scenariu „horror“, faptul că semnele recluziunii, ale întemnițării sunt inutile. Zăbrelele, ghiulelele agățate la picioare, masca de fier, chiar condamnarea la execuție se dovedesc a fi accesorii superflue. Un simplu decor semnificând „temniță“. Nu se poate scăpa, așadar, dintr-o închisoare care e pretutindeni, precum un loc fără loc, atopic, căci celula din narativul lui Gârbea e, deopotrivă, o „pivniță într-o veche pulberărie“, o gaură săpată în pământ sau în zidul gros al clădirii, o cetățuie deasupra mării.

Două lucruri, după cum ni se sugerează, sunt sigure, irevocabile: destinul sau Vocația, precum și faptul că singura evadare posibilă e evadarea în sinele propriu. Astfel nu e întâmplător că într-unul din poemele „lirice“ din volum, înțelegând prin asta poemele care exprimă eul, e descris un peisaj oriental, cu o pagodă care se oglindește în apele lacului, un loc al liniștii, al tăcerii și al contemplației, în care întrebarea practică „ unde mergem“ nu-și află rostul. Mergem, altfel spus, spre noi înșine. Precum apele înșelătoare, poemele lui Horia Gârbea sunt pline de surprize în această confruntare dintre exprimare și exprimat.

Puteți citi cronica integrală pe situl revistei

„Luceafărul de dimineață” nr. 7/2012

A apărut revista „Luceafărul de dimineață” nr. 7/2012. Sumarul cuprinde, între multe alte articole, și intervențiile participanților la Colocviul de literatură SF şi Fantasy „Ion Hobana”, ajuns la ediţia a III-a, organizată de ASB și SRSFF. Sînt prezenți Gh. Săsărman, Cristian Mihail Teodorescu, Liviu Radu, Eugen Lenghel, Dănuț Ungureanu, Cosmin Perța, Cătălin Badea-Gheracostea.

Paginile de beletristică îi au ca invitați ai lunii pe laureații Festivalului Internațional Tudor Arghezi 2012: Bengt Berg și Lidjia Dimkovska, pe poeții Victoria Răduță și Virgil Todeasă, pe prozatorul Dan Stanca. În „Caietul critic” semnează Felix Nicolau, Adrian G. Romila, Andrea Hedeș, Adela Vlad, Radu Voinescu, Lucian Gruia, Geo Vasile, Ana Dobre, Valeria Popescu.

Cronica literară de Dan Cristea se referă la poezia lui Eugen Suciu. Despre un volum de istorie scrie Daniela Firescu. Revista mai cuprinde eseuri de Adrian Costache și Radu Aldulescu, cronici de film, teatru, muzică, artă plastică, sport.

luni, 9 iulie 2012

Bulgaria 2012. Nisipuri de aur - Samba Ole, rumba OK

In Bulgaria, la Nisipurile de Aur, leul e complet anulat. Anul trecut pe 100 lei luam 49 leva, iar acum am primit, cu dispreț, 34!

La știrile din BG apar figurile încruntate ale dlui Ponta și dnei Merkle. Nu știm de ce. In rest e bine, apa are 29 de grade în piscină și 26 în apa mării... de pe întregul litoral. Numeroșii români se distrează, e drept că există numeroase locuri pentru asta pretutindeni. O minunată idee: peștișori care rod picioarele turiștilor înfipte în acvarii, ca pedichiură acvatică naturistă.

Se presupune, prin cafenele, că vom ieși în fine din EU. Se fac pariuri. Unii se bucură, alții nu. Unii pariază și pe cedarea Ardealului la schimb cu Moldova. Iar fosta Românie să ramînă în sfera puterilor estice. Totul e posibil. Dar lumea își vede deocamdată, aici, de vacanțe.

Bulgaria pare Europa, România nu prea. Seamănă mai mult a 1984 - Orwell. Dar românii bucuroși le-or duce toate. Eu traduc Shakespeare, care le-a prevăzut pe toate, mai ceva ca Nostradamus.

Vorba unei orchestre improvizate dintr-o locantă bulgărească: Samba - Ole, Rumba - OK!

Păi nu?

vineri, 6 iulie 2012

Bacalaureat 2012. Perle și avertisment!

Romancierul Șerban Tomșa a postat pe blogul lui cîteva perle de la Bac (fiind el și prof. de română). Redau patru, cele mai nostime. Dar vă invit să citiți și comentariile lui foarte interesante față de mizeria unei generații. Perlele din lucrările pe care le corectez eu (de pildă formulările „principiului echilibrului părților” - mecanică, anul I de facultate!) au dezavantajul că nici măcar nu sînt amuzante. Așa că nu mai fac păcate cu ele.

Vă atrag atenția doar asupra unui fapt: autorii celor de mai jos, cu sau fără BAC promovat, au drept de vot în România!

*

„Cătălina nu avea probleme financiare pentru că tatăl ei era împărat.

Luceafărul dorea să coboare pe Pământ pentru a deveni moribund.

Luceafărul a coborât pe Pământ şi a făcut sex cu aleasa inimii lui.

Fata de împărat nu se duce în lumea lui Hyperion pentru că îi e teamă să nu răcească.”

joi, 5 iulie 2012

La ce temperatură fierbe poezia? Craiova la 39 de grade

In comunicatul de presă redactat de poetul Nicolae Coande, secretar literar al Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova se scria:

„Poezia de calitate poate fi auzită în miezul verii la Teatrul Național Craiova, în cadrul Întâlnirilor revistei SpectActor. Inițiativei Uniunii Scriitorilor din România, prin vocea lui Gabriel Chifu, vicepreședinte al breselei scriitorilor, aceea ca mai mulți poeți să citească din ultimele lor volume de versuri, Teatrul Național Craiova i s-a alăturat firesc.

Astfel, pe 4 iulie, de la ora 12, iubitorii de poezie sunt invitați să ia parte la un spectacol-lectură în care doisprezece poeți vor recita versuri în fața publicului craiovean.

Vor fi prezenți pe scena sălii, care poartă numele marelui scriitor Ion D. Sîrbu, scriitorii Gabriel Chifu, recent laureat cu premiul USR pentru volumul de poezie “Însemnări din ținutul misterios”, Nicolae Prelipceanu, redactor-șef al revistei “Viața Românească”, autor al unui nou volum bine primit de critica literară, “La pierderea speranței”, Paul Aretzu, redactor-șef al revistei “Ramuri”, autor în 2011 al antologiei de versuri “Ștergerea completă a feței”, Nicolae Coande, autor al antologiei “Vorba Iago” (2012), Ionel Ciupureanu, premiat de Asociația Scriitorilor din Craiova pe anul 2010 pentru volumul “Mișcări de insectă”, Ioana Dinulescu, autoare, în 2011, a plachetei “Fereastra spartă”, Horia Gârbea (cea mai nouă carte a sa de poezie, “Trecutul e o sărbătoare”, a apărut în 2012), Bucur Demetrian, George Popescu, Cristian Liviu Burada, Mihai Ene. Moderator va fi criticul literar Gabriel Coșoveanu.
Amfitrion, directorul TNC, regizorul Mircea Cornișteanu.
Intrarea publicului este liberă”.

Așa a și fost, iar publicul a fost neașteptat de numeros, vreo 60 de persoane între care desigur și alți scriitori craioveni ca N. P. Vrânceanu, Ion Floricel, Ion Maria, Toma Grigorie și desigur reputatele comentatoare de poezie Gabriela Gheorghișor și Daniela Firescu. Nu a lipsit neobositul actor-animator cultural Emil Boroghină. Destui elevi și studenți în public dar și profesori de-ai lor. Totul la 39 de grade Celsius temperatură exterioară.

Sala, foarte elegantă are din fericire instalație de condiționare așa că publicul a fost destins și ne-a aplaudat cu... căldură. Au urmat întîlniri ale membrilor Comitetului Director USR și ai conducerii Revistei Ramuri cu dna prefect de Dolj, cu dl Ion Prioteasa, președintele Consiliului Județean, și una informală la un han foarte frumos și primitor: Carul din Stele. Numele și sigla localului, aflat la vreo 20 km de Craiova, spre Ișalnița, au fost date acestuia de reputatul artist plastic Marcel Voinea, ce de altfel a fost prezent alături de noi.

O acțiune culturală densă, concentrată la nici 20 de ore cu totul, de bună ținută. Mulțumiri deosebite se cuvin ospitalierelor gazde și generoșilor sponsori locali.

miercuri, 4 iulie 2012

O lovitură de stat. Momentul 1460



Richard

Therefore, to arms! And, father, do but think
How sweet a thing it is to wear a crown;
Within whose circuit is Elysium
And all that poets feign of bliss and joy.
Why do we finger thus? I cannot rest
Until the white rose that I wear be dyed
Even in the lukewarm blood of Henry's heart.

Richard (fiul lui York, viitor duce de Gloucester și ulterior rege
al Angliei ca Richard al III-lea)

La luptă, deci! Și, tată, chibzuiește
Ce lucru dulce e să porți coroană
Al cărei cerc este plăcut ca Raiul,
Așa cum și-l închipuie poeții.
De ce mai zăbovim? Nu pot sta-n loc
Cît trandafirul alb nu l-om vopsi
Cu sînge scos din inima lui Henric.

NOTE:

Henric al VI-lea era suveranul Angliei în acel moment, ca fiu și nepot de regi – Henric IV și V - , dar legitimitatea lui era contestată de clanul York.

Ulterior, lovitura va eșua temporar, Richard Plantagenet, duce de York, care își încălcase jurămîntul față de Henric VI la instigarea fiilor săi, va fi ucis de fidelii acestuia. Dar fiii lui, Eduard și Richard, vor domni după eliminarea lui Henric. Cum se știe, Richard, viitorul Richard III, își va ucide apoi aliații: pe frații săi Eduard IV și George (Clarence) ca și pe Buckingham.


Din W. Shakespeare, Henric VI, partea a III-a, act I, scena 2
Traducere și note de Horia Gârbea
W. Shakespeare – opere, vol. VII,
ediție coordonată de G. Volceanov, în pregătire la Ed. Tracus Arte

În imagine, Lawrence Olivier ca Richard III în „Richard III” (1956) în regia sa

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog