marți, 29 octombrie 2013

Clubul Dramaturgilor la a doua ediție a stagiunii


Filiala București Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor a organizat, în colaborare cu Institutul Cultural Român care a găzduit evenimentul, a doua lectură în premieră a stagiunii. Un public numeros, format din scriitori, regizori, actori, critici de teatru dar și din iubitori ai artei teatrale a asistat la un spectacol de ținută regizat de Ingrid Bonța. Piesa, caracterizată de comentatorii care au luat cuvîntul drept o farsă tragică pe un subiect contemporan de interes, a aparținut Luciei Verona (Ghinionistul sau Cum a petrecut Popescu la aniversarea șefului său) și a fost apreciată de cei prezenți care au aplaudat-o cu căldură pe autoare dar și pe tinerii actori (Ruxandra Bălașu, Laura Voicu, Paul Bârsan, Nici Rotaru,Ovidiu Ușvat).

Lucia Verona, o autoare cu experiență care s-a impus și în ultima vreme atenției prin monodrama de succes „Moștenitoarea”, a valorificat cu precizie calitățile sale de dramaturg. Discuțiile care au urmat lecturii au subliniat acest lucru ca și calitățile actorilor. Radio România Cultural a înregistrat și va difuza lectura piesei, regizorul Mihai Lungeanu, din partea RRC, anunțînd că postul va emite în curînd și on-line. Colaborarea statornică a Filialei București Dramaturgie cu Radio România va intra astfel într-o etapă nouă. Pentru următoarea ediție se anunță un specatcol lectură cu o nouă piesă de Puși Dinulescu. Portofoliul Clubului mai cuprinde piese de Daniel Bănulescu și Silvian Floarea care vor fi probabil reprezentate în lunile viitoare.

Foto - Mihai Cratofil. Sus grupul de actori. Jos - grup de dramaturgi, de la stînga Marilena Dumitrescu, Horia Gârbea, Lucia Verona, Ioan Bogdan Martin.

duminică, 27 octombrie 2013

Hainele noi ale teatrului pentru copii

M-a cuprins o deosebită emoție cînd, ajuns în noua sală a Teatrului Excelsior, pentru a asista împreună cu fiul meu și alte zeci de părinți și copii, unii sub 5 ani, la o premieră, am auzit, din difuzoare, vocea inconfundabilă a regretatului maestru Ion Lucian. Teatrul Excelsior, așa cum arată astăzi, cu o sală modernă, cu o trupă valoroasă și entuziastă și cu, mai ales, un succes de public indiscutabil este creația marelui actor care, înainte de a dispărea, a luptat ani de zile pentru existența acestei instituții (patronată acum de Primăria Municipiului București) și pînă la urmă și-a văzut visul cu ochii.

Teatrul Excelsior este un spațiu primitor pentru foarte tinerii săi spectatori, confortabil în ciuda spațiului nu foarte mare, și mai ales bine utilat. E păcat că nu există mai multe teatre pentru copii ori măcar mai multe spectacole pentru ei la teatrele profesioniste, de stat și independente. Asta face existența Excelsior-ului cu atît mai importantă.

Noua premieră, „Hainele noi ale Prințului”, este un specatcol foarte viu, antrenant, cu muzică frumoasă (George Marcu, autor și al versurilor) și coregrafie de calitate (Andreea Duță). Scenariul a fost adaptat de regizoarea Ilinca Stihi după două povești de Hans Christian Andresen iar scenografia și costumele aparțin cunoscutei artiste Luana Drăgoiescu. Nu este vorba, cum am bănuit, de parabola hainelor noi ale împăratului, lăudate de toți deși acesta nu poartă nimic. Acțiunea se petrece în lumea florilor și este orchestrată de majestuoasa și eleganta Zînă Toamnă (Silvana Ionescu). Prințesa frumoasă și mofturoasă Deea (de la Orhideea, jucată de Alexandra Velniciuc) trebuie să se mărite, altfel o va prinde oribila iarnă. Prietena și confidenta ei, la fel de atrăgătoare, Panseluța (Raluca Botez) o ajută cum poate, dar decizia e grea pentru că are de ales între timidul și stîngaciul Mugurel (Dan Clucinschi) și mirobolantul Prinț Crin (Robert Radoveanu), mult mai experimentat, dar mai pervers, dorind anexiuni teritoriale prin căsătorie.

Toți copiii înțeleg repede opoziția celor doi și miza piesei, o îndeamnă cu voce tare pe eroină să aleagă bine. Dar ea nu s-ar descurca dacă nu ar fi un cuplu foarte simpatic de spioni - deghizați în flori -format dintr-un Arici (Ciprian Cojenel) și o Cioară (Daniela Ioniță-Marcu), trimiși chiar de Zînă. Aceștia, sprijiniți eficient de o o Albinuță (Cosmina Dobrotă) harnică în polenizare, o Libelulă (Iulia-Diana Samson) și un Bondar (Marian Rădulescu) dejoacă planurile malefice ale Prințului Crin îmbrăcîndu-l într-o mantie care are darul de a-i determina pe cei care o poartă să spună adevărul.

Prințul o răpește pe Deea, dar forțele coalizate ale binelui sînt mult mai puternice. Tînărul Mugurel înflorește și îl învinge pe maleficul prinț, iar noua sa înfățișare dez-bobocită îl ajută să o farmece și pe frumoasa Orhidee. Astfel, spre satisfacția publicului, de la preșcolari la bunici, care își manifestă zgomotos entuziasmul, totul se termină cu bine și cu o cuvenită nuntă.

Spectacolul are mult umor, momentele comice și cele lirice sînt dozate potrivit și actorii joacă plini de însuflețire, intrînd inevitabil în dialog cu spectatorii care dau personajelor indicații folositoare, le aprobă și dezaprobă fără nicio reținere, după cum este cazul.

Teatrul Excelsior, cu o stagiune ce cuprinde multe spectacole deși are o trupă destul de restrînsă, îndeplinește un rol foarte însemnat în peisajul teatral bucureștean, lucru dovedit și de numărul mare de specatatori care îi fac sala neîncăpătoare. Receptivitatea acestui public special, care nu poate fi înșelat nicicum și care își exprimă spontan aprecierea, îi asigură pe realizatori că și-au atins scopul. Am fost impresionat și chiar invidios pe candoarea specatorilor care trăiesc teatrul deasupra oricărei convenții sau mai exact intră fără ezitare în ea. Pledoariile pentru rolul educativ și formator al teatrului pot fi înlocuite cu succes cu o simplă participare la un spectacol precum acesta. Toți cei care contribuie la realizarea unei asemenea piese și-ar dori, poate, să facă teatru „mare” și sînt sigur că ar avea capacitatea să-l facă, pentru că arată calități artistice indiscutabile. Atunci însă cred că le-ar lipsi confirmarea imediată și sonoră a îndeplinirii țelului lor și satisfacția de a constata pe viu cît sînt de necesari. Există de altfel un model: maestrul Ion Lucian, actor de roluri mari care însă a dedicat o parte foarte importantă a vieții și carierei lui teatrului de copii, primind nu numai recunoașteri oficiale enorme dar și satisfacția de a vedea săli pline, înveselite și bucuroase din pricina harului său.

Noua premieră a Teatrului Excelsior, care asemeni altora se va juca fără îndoială de sute de ori, este o contribuție valoroasă la educarea unui viitor public. Cei care au contribuit la finalizarea eforturilor uriașe ale lui Ion Lucian pentru edificarea acestei instituții nu pot decît să se felicite.

joi, 24 octombrie 2013

A murit marea traducătoare Olga Zaicik

Vineri 18 octombrie a încetat din viață eminenta traducătoare și exegetă a literaturii poloneze Olga Zaicik (1921-2013).
Pe blogul scriitorilor bucureșteni puteți citi amănunte privind opera sa.

Cărți (ca și) noi! Gheorghe Săsărman - Cuadratura cercului, Ed. Nemira * * * *


Prozatorul și jurnalistul Gheorghe Săsărman este unul dintre seniorii genului SF în România. Născut în 1941, absolvent de arhitectură și doctor în această disciplină din 1978, Gheorghe Săsărman a emigrat în Germania în 1983. A continuat să scrie și să publice în genul său predilect iar după 1990 volumele sale au apărut din nou și în România, avînd succes și aducîndu-i autorului, între altele, Premiul „Ion Hobana” pentru întreaga operă în anul 2012.
Editura Nemira a reeditat recent volumul de debut al lui Gheorghe Săsărman Cuadratura cercului, fals tratat de urbogonie, aproape simultan cu traducerea cărții în SUA. În patria SF-ului, ca să zicem așa, cartea lui Gheorghe Săsărman a fost tradusă de celebra autoare Ursula K. Le Guin.

Pe bună dreptate, pe coperta a IV-a a ediției Nemira, M. Iovănel observă că evenimentul este excepțional: „e ca și cum am afla că Thomas Pynchon îl traduce pe Cărtărescu”. E clar că venerabila și împovărata de premii Ursula K. Le Guin (născută în 1929, cinci premii Locus, patru Nebula și două Hugo) nu a învățat românește ca să îl traducă pe Gh. Săsărman, a tradus prin intermediul altei limbi (franceza sau spaniola), dar faptul rămîne cu totul remarcabil.
Revenind la autorul român, el a debutat în 1969 cu volumul de povestiri Oracolul. Apărut ulterior, în 1975, volumul Cuadratura cercului a fost drastic cenzurat. E bine că a apărut totuși, înclin să cred că numai trei ani mai tîrziu lucrul acesta nu ar mai fi fost posibil. Pentru că, așa cum știm, „primul urbanist” al României a fost apucat, după cutremurul din 1977, de un delir arhitectonic menit să șteargă diferențele dintre sat și oraș, bloc și vilă, WC și hazna, iar bisericile și clădirile mai opulente să le șteargă pur și simplu de pe fața pămîntului. În atari condiții, orice altă utopie urbanistică ar fi fost rasă ca o simplă casă din Uranus.

Deci Cuadratura cercului a avut ghinion, dar și noroc. Un alt noroc este modul de scriere fragmentar al volumului, în capitole autonome, vizînd cîte un oraș imaginar, astfel că eliminarea unor secvențe nu dăunează grav întregului sau măcar trece neobservată. Ediția de la Nemira este redată în forma integrală, cu piesele scoase așezate la locurile lor. Se adaugă și prefața semnată de Mariano Martin Rodriguez veritabil studiu de peste 60 de pagini ca și vinietele de autor ce însoțesc fiecare „monografie” a orașelor imaginate.

Volumul cuprinde un număr de „Geoficțiuni urbane”, fiind similar într-un fel, dar numai într-unul exterior, celebrului Orașele invizibile de Italo Calvino. Cartea marelui scriitor italian a apărut în 1972, cu trei ani înainte de cea a lui Săsărman, care nu a cunoscut-o, prima ediție românească avea să apară abia în 1979. De altfel 1975 a fost anul apariției dar de la finalizarea volumului trecuseră patru ani de luptă cu cenzura și sistemul editorial, autorul însuși, în substanțiala postfață în care „privește în urmă” datează încheierea sa în iunie 1971.

La Italo Calvino, există o poveste care unește capitolele: Marco Polo îi povestește lui Kubilai Khan despre orașele imperiului său, pe care acesta nu are timp să le viziteze și, de fapt, construiește utopii: orașele, cu nume de femei, sînt imaginare. La Gh. Săsărman, povestea-liant lipsește iar viziunea autorului, deși nu e lipsită de un sens moral, este una arhitectonică sau urbanistică în sensul cel mai strict. În vreme ce la Italo Calvino „orașele” sînt evanescente, la autorul român miza și interesul poveștilor e tocmai aparenta lor concretețe dusă pînă la realizarea vinietelor ca un fel de „schițe”, ale cetăților imaginate. E interesant că tocmai în realizarea acestor desene, alb-negre, fără nuanțe de gri, toate înscrise într-un pătrat, simbolul terestrului, concretul din cuvinte se dizolvă plastic, se abstractizează.

Din acest punct de vedere, cartea lui Gheorghe Săsărman este una unică pentru că ilustrația e intrinsecă textului. Volumul este un amestec foarte subtil de rigoare și fantazare după cum este unul de arhitectură/urbanism și morală. Fragmentele lui Săsărman constituie la un loc o utopie semnificativă. Sau o distopie, căci ajunge pînă la non-oraș, ca să zicem așa, orașul Arca fiind lipsit de text și avînd ca vinietă un pătrat negru. Există chiar și un oraș numit explicit Utopia, „hexagonal, simetric și sclipitor de curat”, dar în care locuitorii și lucrurile lor sînt nemișcate, înghețate într-o poziție fixă. Orașele trăisec sau sînt surprinse de autor în epoci diferite, de la cea a călătoriilor ecvestre la cea a navelor cosmice uriașe, rătăcind prin spațiu.

Normal, primul oraș descris e Vavilonul, Orașul-Babel de forma unui zigurat. În volumul lui Săsărman se simte un aer borgesian cu răceala sa clasicistă. În citata postfață, autorul recunoaște la rîndul său influența lui Borges cu toate că, la data respectivă, citise doar cîteva povestiri apărute în revista Secolul 20. Sensul global, unitatea diversităților, al volumului Cuadratura cercului se constituie din fragmente bine închegate fiecare, cele mai multe memorabile.

Dincolo de carte în sine, apare instructivă relatarea de către autor a împrejurărilor în care volumul a putut ajunge să fie publicat în SUA într-o traducere a unei autoare atît de prestigioase, o șansă la un milion poate, ceea ce ne dă o imagine a modului extrem de complicat în care un autor dintr-o literatură mică, fie el chiar trăitor în Occidentul european, și tradus anterior în germană, franceză și spaniolă, poate ajunge pe piața americană. Nu încetez să sper să, depășind obsesia Nobelului sau chiar menținînd-o, vom vedea într-o zi un mare premiu internațional pentru SF și Fanatasy în posesia unui autor român.

Să ne bucurăm deocamdată, înainte de orice, de textele excelente ale lui Gheorghe Săsărman.

marți, 22 octombrie 2013

Cine a fost Maica Smara?


Un vizitator al blogului m-a întrebat despre Maica Smara și îndepărtata mea relație de rudenie cu această longevivă scriitoare.

Maica Smara a fost soția profesorului George O. Gârbea, apoi a unui anume Gheorghiu, intrînd în posteritate cu numele real Smaranda Gheorghiu și cu pseudonimul Smara, atribuit se pare de amicii ei Mihai Eminescu și Veronica Micle, ea fiind prietenă și confidentă a acesteia mai ales.

Maica Smara a fost pseudonimiul Smarandei Gârbea, mătușă prin alianță a bunicului meu, gral Titus Gârbea.
Ea a purtat o vreme numele după Gârbea soțul ei care era văr de al doilea (cred) cu tatăl bunicului meu patern. Soțul Smarei (primul) era un profesor serios de literatură, un cercetător dar și un poet, menționat și de G. Călinescu în Istoria sa. Arghezi își amintește cu recunoștință că profesorul Gârbea l-ar fi îndrumat la începuturile sale literare.

Smara în schimb (cu care nu sînt rudă de sînge, cum se vede) era o mare naționalistă și o „educatoare a poporului”, scriind cărți educative pentru copii, probabil siropoase și memorii de călătorie Era aprigă și rețin de la bunicul meu detaliul că, la Societatea Scriitorilor Români (înaintașa USR de azi), la ședințe, dacă era contrazisă, își agresa preopinenții cu umbrela de care era nedespărțită. A fost longevivă (5 septembrie 1857, Târgovişte - 26 ianuarie 1944, Bucureşti).

A avut trei copii cu profesorul Gârbea. O fată a ei, Zoe, s-a căsătorit cu șeful misiunii diplomatice a Italiei la București, un anume Tomellini. Fiul ei, nepotul Smarei, Radu Tomellini, a făcut carieră de medic la Genoa. Părinții mei l-au vizitat în 1968 acolo, avea la rîndul său trei copii, mai mari ca mine. E cert că în Italia mai trăiesc strănepoții Smarei, verii mei îndepărtați. Smara întreținea cultul Romei, al latinității noastre, era adoratoare a Italiei și vorbitoare de italiană.

Bustul Smarei, pe care eu într-un articol l-am atribuit lui Valbudea (autor al unui bust foarte asemănător al Veronicăi Micle) veghează demult în Cișmigiu. Am găsit referințe că acest bust ar fi fost realizat de Mihai Onofrei (1896-1960). Pe soclu e un basorelief cu doi copii așezați care citesc o carte (de Smara, se deduce) la umbra unui copăcel. Smara era adepta „școlii în aer liber”. A fost o mare turistă ajungînd și la Capul Nord.

În copilăria mea, bunicul meu, care o cunoscuse personal, mă ducea în Cișmigiu s-o vedem și îmi spunea povestea ei. Își îmbrăca fiicele în culorile naționale, îmi spunea. Credea în cultură și artă, dar cu talentul stătea mai prost.

În imagine, cunoscutul bust din Cișmigiu.

La Mulți Ani, Adrian Mihalache!

Astăzi, în ultima zi a Balanței, profesorul și scriitorul Adrian Mihalache împlinește 65 de ani. Activitatea lui neobosită la catedră, în redacția Lettre Internationale și aceea de cronicar teatral și eseist nu lasă nicidecum impresia că Adrian Mihalache intră în al 14-lea lustru de viață.

Venit în literatură, eseist și dramaturg, dinspre științele exacte, specialist în cibercultură, Adrian Mihalache are un profil renascentist care-l destinează veșnicei tinereți.

Îi urez și pe această cale La Mulți Ani!

Lucia Verona la Clubul Dramaturgilor. 28.10.2013 ora 18 la ICR


Fliala București-Dramaturgie și autoarea ne invită la lectura în premieră absolută a piesei

Ghinionistul sau Cum a petrecut Popescu la aniversarea șefului său

Regia: Ingrid Bonța

Luni, 28 octombrie de la ora 18
La Institutul Cultural Român, Aleea Alexandru nr. 38

Tina Ionescu-Demetrian - 90. Artista a fost sărbătorită de confrați la Institutul Cultural Român


Luni 21 octombrie 2013 a avut loc o adunare festivă a Filialei  București – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor în cadrul căreia a fost omagiată actrița și scriitoarea Tina Ionescu-Demetrian cu prilejul apropiatei aniversări a 90 de ani. Adunarea a fost găzduită de Institutul Cultural Român și la ea au participat dramaturgi, critici de teatru, poeți, actori, admiratori ai artistei.

În deschidere, dramaturgul Horia Gârbea, președintele Filialei a rostit un laudatio în onoarea sărbătoritei, subliniind tripla calitate în care ea s-a bucurat de aprecierea vie publicului: actriță cu har și societară de onoare a Teatrului Național București după o carieră de aproape 40 de ani, autoare a unor volume de poezie, autoarea unor piese de teatru reprezentate scenic cu succes și premiate de multe ori. Președintele Filialei București-Dramaturgie a înmînat doamnei Tina Ionescu-Demetrian o diplomă de merit și medalia de onoare a Filialei.

În răspunsul ei, autoarea omagiată a rostit un emoționant elogiu artelor și a mulțumit celor prezenți. A urmat un recital poetic impresionant prin vigoarea și expresivitatea cu care poeta și-a rostit textele, recital aplaudat cu entuziasm de asistență. Sărbătorita a fost înconjurată cu multă căldură de colegi și public și a oferit autografe pe un volum de teatru apărut recent la editura Etna. 

luni, 21 octombrie 2013

Shakespeare la cub! Henric al VI-lea părțile unu, doi și trei

Viitorul volum de Opere din integrala William Shakespeare în traduceri noi în metru original, ediție îngrijită de prof. George Volceanov, va fi al VII-lea și va apărea desigur la harnica editură Tracus Arte. Harnică e aici și în sensul etimologic: dotată ca har!

După Henric al VI-lea partea I din volumul VI (traducere de Ioana Diaconescu), veți găsi în volumul VII părțile (piese autonome) a II-a (traducere Lucia Verona, prefață George Volceanov) și a III-a (traducere, note și prefață Horia Gârbea).

Pe blogul său, Lucia Verona oferă un semnificativ pasaj în avanpremieră din 2 H VI, o veritabilă lecție de criminalistică și medicină legală oferită de Warwick, făcătorul de regi. Nu dau detalii, lăsîndu-vă plăcerea de a vizita blogul și de a vedea inspirata traducere a Luciei.

Warwick traversează ca un meteorit piesele trilogiei lui Henric VI (tetralogie dacă numărăm și Richard III) și va cădea cu impact în partea a III-a. Fiica sa cea mică, Anne, văduvă prin moartea lui Eduard, fiul lui Henric al VI-lea, va ajunge spre nefericirea ei soția lui Richard York, duce de Gloucester, viitorul Richard al III-lea, de-a cărui tragedie mă ocup acum. Warwick n-a mai ajuns să vadă această nenorocire. Anne a murit și ea prematur, ca regină, la numai 28 ani, în 1485. Pare-se că de tuberculoză, deși s-a spus că Richard III, soțul ei ar fi otrăvit-o.

Warwick a murit în bătălia de la Barnet (14 aprilie 1471, în imagine). Deși într-o pictură de epocă regele Eduard al IV-lea (în stînga, cu coroană aurie) apare că-l ucide cu lancea, realitatea nu a fost aceasta. În Richard al III-lea, Richard își atribuie moartea lui cînd o vrea de soție pe Anne („Ce dacă i-am ucis și soț și tată?”). Dar nici acest fapt nu e cert. S-ar putea ca Richard să vorbească - „I killed” - și generic, în numele Casei York care a învins la Barnet și prin contribuția lui. Dar și a ceții care a creat confuzie, trupele clanului Lancaster, din care făcea parte și Warwick, ucigîndu-se între ele.

În aceeași bătălie a fost ucis și Montague, fratele lui Warwick. Ambii au fost expuși la St. Paul la Londra ca să nu existe dubii cu privire la moartea lor! Procedeu pe măsura cruzimii epocii. Capul bătrînului duce de York e pus în vîrful porții orașului „ca York orașul York să și-l vegheze” (3 H VI). Ulterior, Warwick, a fost înmormîntat în prioria Bisham, în Berkshire, dar nu se mai știe locul mormîntului său.

Richard Neville, al 16-lea conte de Warwick făcătorul de regi, abil detectiv, cum veți vedea, moare cu înțelegerea deșertăciunii:

                                                     Ce-s fala și domnia? Praf li-i partea.
                                                     Trăim precum putem, certă-i doar moartea. (3 H VI, V.2)

sâmbătă, 19 octombrie 2013

În curînd! „Luceafărul de dimineață” - nr 10/ 2013

În curînd va apărea numărul 10/2013 al revistei „Luceafărul de dimineață”. Sumarul său consistent cuprinde multe puncte de atracție. 

Cronica de carte a lui Dan Cristea se referă la „Marin Preda prin el însuși”. Invitatul lunii este traducătorul și profesorul George Volceanov care scrie despre „Analistul politic William Shakespeare” și piesa lui Henric al VI-lea partea a II-2. Cartea lunii e prezentată de Peter Sragher. 

În acest număr semnează poezie Octavian Soviany dar și tinerii autori Mihai Curtean și Paul Mihalache, proză Carmen Focșa și Viorel Dianu. Interviul lunii este acordat de Gigi Căciuleanu Irinei Budeanu. În continuarea anchetei din numărul trecut intervine Constantin Arcu. 


În caietul critic semnează recenzii la volume noi: Felix Nicolau, Radu Voinescu, Andrea Hedeș, Horia Gârbea, Adrian G. Romila, Ana Dobre, Geo Vasile, Nicolae Coande, Viorica Răduță. Gelu Negrea prezintă pe larg Antologia SF apărută la Nemira. Reportaje de la evenimente literare și teatrale recente scriu Andra Rotaru, Simona Grazia Dima și Horia Gârbea. Ana Maria Nistor îl omagiază pe actorul Valer Delakeza iar Ioan Groșan pe regizorul Lucian Pintilie, cu prilejul apariției integralei filmelor acestuia pe DVD. 

La rubricile de arte consemnează evenimente, ca de obicei, Călin Stănculescu, Costin Tuchilă și Iolanda Malamen, eseuri despre literatură și educație publică Radu Aldulescu și Adrian Costache, iar despre sport Gelu Negrea.    

joi, 17 octombrie 2013

Cărți noi! Toma George Maiorescu - Geopoeme rătăcitoare, halte și momente pe oceane și continente, Ed. Hasefer * * *

Poetul Toma George Maiorescu ne surîde de pe coperta întîi recentului său volum Geopoeme rătăcitoare, halte și momente pe oceane și continente (Editura Hasefer) de sub o șapcă de ofițer de marină, pe deasupra epoleților corespunzători, un tînăr enigmatic cu barbă de lup-de-mare. Pe coperta a patra îl vedem pe autor pe puntea unui vas de război și, într-un medalion, fotografia sa mai recentă, în pragul vîrstei frumoase de 85 de ani, pe care o va împlini în curînd. Din nou are un zîmbet ușor misterios. Îl regăsesc așa cum l-am întîlnit de curînd la Vila Scriitorilor de la Neptun, unde ne revedem an de an la sfîrșitul lui august, cînd gutuile de la Cireșica încep să prindă culoare, însoțit de neobositul caniche Blacky, cel care a înfruntat cu curaj un urs. Se vede limpede că lui  Toma George Maiorescu îi place marea, este „un marinar fără corabie”, cum zice într-un poem. Toate poemele acestei cărți sînt pline de „orașe care încep cu marea” precum Haparanda, orășelul suedez, de „înaintări de nave”, vietăți marine (lei de mare, delfini, rechini și alți pești) și cei care le pescuiesc ca în Hemingway.

Fără îndoială, lui  Toma George Maiorescu i-ar fi plăcut să aibă o corabie sau măcar un iaht, ca ilustrul american, ori o barcă de pescuit ca personajul aceluia. Cum, din cîte se pare, acest lucru nu a fost posibil, scriitorul și-a construit singura corabie la îndemînă, cu avantajul că este și căpitan absolut, primul pe punte după Dumnezeu, și echipaj sieși. Ați ghicit că e vorba despre poezie, căreia îi întinde pînzele, nu puține, pînă și în somn (are un text despre lecturile din somn) Sînt peste o sută în acest volum masiv, o antologie a poeziilor „de călătorie” scrise vreme de peste 60 de ani, una fiind datată și localizată: Moscova 1952.
O altă însușire a bastimentului virtual al lui Toma George Maiorescu este aceea, deloc de neglijat, că el plutește și pe uscat, încît navigatorul poate evoca și orașe nemaritime (Sofia, Plovdiv, Budapesta, Praga) sau ținuturi aride de-a dreptul precum Pampasul. Se întîmplă să „tînjească după maluri de gresie”. Uneori, marinarul devine de apă dulce, urmînd Canalul Kiel sau Volga. Dar tot marea e iubirea lui, cînd merge „din fiord în fior spre magicul cerc”, cel Polar, desigur. Un text de numai două versuri definește Mediterana: „Pe un cer fluid răsturnat/ etrava sparge sticle de șampanie”.

Citindu-l pe Toma George Maiorescu, te cuprinde pofta de a te îmbarca pentru orice destinație, fie și pe vasul cu nume prozaic „Vatra Dornei” – 4500 de tone - , cel care l-a dus pe poetul nostru pe urmele lui Vasco da Gama.
Lucru sigur, călătorind pe toate continentele, cum puțini ajung s-o facă, Toma George Maiorescu a găsit de fiecare dată lîna de aur, mai exact și-a dat seama că o poartă cu el în fiecare moment, aceasta fiind propria lui inspirație. În fiecare peisaj nou a rodit un gînd liric, reflecția luînd automat forma poeziei, precum fluidul. Nu-i de mirare deci că poetului îi place elementul fluid, apa, în magica ei formă a oceanului.

O altă obsesie vizibilă în geopoemele lui Toma George Maiorescu este „echinoxul”, și anume cel de toamnă, punctul de echilibru simbolic, tradus la om prin „vîrsta bărbăției depline”. El zice că: „Furtuna echinoxului de toamnă/ vuiește în catarge și în noi”. Echinoxul este și semn de cumpănă, prin el se intră în Balanță, dar și generator de furtuni în apropierea inevitabilă a iernii. Poetul caută să îmbine în versurile sale universul hibernal care nu-i displace (e născut pe 8 decembrie) cu focul zodiei sale de Săgetător și pe acesta cu apa, realizînd necesara cumpănire, liniștirea tangajului.
De-a lungul unei existențe bogate în călătorii și în impresii de pe oceane și continente, unele greu accesibile chiar și cu gîndul oamenilor obișnuiți, poetul a căutat de fiecare dată să comprime în cîteva versuri, ca într-un flacon cu esență, simțirea sa liberă, să oprească și gîndul și timpul, amîndouă de neoprit. Instantaneele sale nu au atît culoarea pastelului, cît căutarea liantului abstract între eul liric și natură, textele cuprind mai puțină observație și mai multă reflecție.

Privind natura, lumea, oceanul, peisajul urban „la marginea munților și a mării”, poetul se privește și se reflectă pe sine și ceea ce descoperim în carte nu sînt peisajele exotice sau comune ci în primul rînd pe autor.

Îi doresc în încheiere - cu o mică, neînsemnată  anticipație, căci nu înseamnă mare lucru trei luni la o durată de 85 de ani – mulți ani și neapărat vînt dinspre pupa pe oceanele reale și imaginare.

miercuri, 16 octombrie 2013

Vești rele pentru revistele de cultură

S-a primit vestea oficială că revistele de cultură nu vor mai primi subvenții directe din partea Ministerului Culturii pentru ultima parte a anului, mai exact începînd cu numerele din septembrie.

În aceste condiții, cele 9 reviste ale Uniunii Scriitorilor dar și altele vor fi în imposibilitatea de a-și plăti colaboratorii (și așa aceste sume erau mici, aproape ridicole).

O consecință directă va fi aceea că veleitarii care publică oricum gratis, numai să publice, ba chiar ar fi dispuși să dea ceva ca să-și vadă numele tipărit, vor jubila. Și așa apar tot felul de reviste ilizibile care trăiesc doar pentru că sînt efectiv susținute de cei care publică în ele. Nivelul și așa scăzut al textelor din revistele de cultură va scădea dramatic. Dar... dacă nu sînt bani...

Trecerea în mediul virtual ar elimina cheltuielile de tipar, dar nu ar rezolva problema colaborărilor. Susținerea revistelor din mediul privat ar putea influența conținutul lor: cine va finanța, va pune, poate, anumite condiții privind numele colaboratorilor și direcția revistei.

În orice caz, lucrurile sînt foarte complicate, iar viitorul sună prost.

marți, 15 octombrie 2013

Antoniu și Cleopatra - reflecțiile unui traducător


Apariția, în curînd, unei noi versiuni românești a piesei Antoniu și Cleopatra (traducere de Ioana Diaconescu și Horia Gârbea, note de Horia Gârbea) în cadrul volumului VII al integralei Operei lui William Shakespeare, ediție coordonată de George Volceanov la Editura Tracus Arte, oferă prilejul cîtorva reflecții asupra acestei uluitoare și oarecum controversate opere a marelui dramaturg.

            La fiecare scenă, traducătorul piesei e confruntat cu darul lui Shakespeare de a camufla umorul sub seriozitate, grandilocvență, metafore imperiale. Autorul provoacă în permanență cititorul cu jocul aparenței și esenței. Antoniu, declarat aproape zeu, e un adolescent îndrăgostit, robit femeii pe care o iubește, gata să-i ierte cele mai absurde capricii. Să ne-amintim cum îl văd alții la începutul piesei:

      Zău, generalul pare dus cu pluta
                              Și a-ntrecut măsura: ochii vii,
                              Aprinşi, ca ai lui Marte, înzăuatul,
                              Asupra rândurilor de războinici,
                              Aştern acum lumina lor, plecată,
                              Pe-o frunte brună. Inima vitează,
                              Ce nasturii pe piept făcea să-i sară
                              În lupte aprige, s-a potolit
                              Și-acum încinge sau răcește doar 
                              Dorinţele ţigăncii. (I.1)

Cu Octavia în schimb se poartă, ca s-o zicem în graiul de azi, incalificabil. Cleopatra, regină între regine cum o declară fidelii și cum se autoproclamă, e o vicleană premeditîndu-și cu abilitate leșinurile și implorările pentru a seduce, singurul ei țel alături de iubirea de putere. Cezar, cel care va fi Octavian Augustus și „stăpîn unic al acestei lumi”, oscilează între trufie și viclenie, duplicitar sau mînios cu schepsis.

De ce-ai venit hoțește? N-ai sosit
                                    Ca soră a lui Cezar. Căci soția
                                    Lui Marc Antoniu s-ar cădea să aibă
                                    O armie să-i deschidă drum, iar caii,
                                    Cu nechezet, semnal să dea că vine
                                    Mult înainte de ivirea ei. Copacii
                                    Să geamă de atîția curioși.
                                    Ba praful să ajungă pînla cer
                                    Învîrtejit de suita-i fără număr. (III.6)

În fine, cinicul Enobarbus, sincer devotat pînă la un punct lui Antoniu, înțelege că a mai miza pe cartea perdantă a acestuia e o insultă la adresa propriei inteligențe și-l trădează. Generozitatea lui Antoniu, măreț uneori în naivitatea lui, îi stîrnește apoi remușcarea într-un fragment memorabil, unic prin sinceritate într-o piesă a fățarnicilor și trădătorilor:

Regină a tristeții, să reverși
                                    Pe mine umedul venin al nopții,
                                    Încît, dușmană a voinței mele,
                                    Să se despartă viața mea de mine.
                                    Izbește-mi inima de-a mea greșeală
                                    Ca de o cremene și ea, posmag,
                                    S-o face pulbere, curmînd și gînduri
                                    Și remușcări. Antoniu, ești mai nobil
                                    Decît mi-a fost bicisnică trădarea.
                                    Vreau să mă ierți și să rămîn pe lume
                                    Model de iudă și de dezertor. (IV.10)
           
            Tehnic vorbind, o „dramatizare” după Plutarh, Antoniu și Cleopatra devine, sub atingerea geniului lui Shakespeare, una dintre cele mai frumoase și tulburătoare piese despre profunzimea, imprevizibilul și contradicțiile spiritului omenesc. Personaje precum Antoniu, Cleopatra, Cezar, Enobarbus sînt de o inegalabilă complexitate. Cu greu poate vreo traducere să redea infinitatea de nuanțe a replicilor care au sub aparența lor subtexte dintre cele mai ascunse și surprinzătoare.
            Scenelor de umor pur, precum aceea în care Cleopatra cere să-i fie descrisă rivala mai tînără, Octavia, și îi găsește cusururi și în calități, li se alătură unele la care ironia este implicită, camuflată sub versuri elegiace sau mărețe. De neuitat e momentul în care, spunîndu-și versuri grave și jurăminte, Antoniu, muribund, cere solemn ultima sărutare iar Cleopatra, ca să nu se expună coborînd la el, cere suitei să-i fie adus „sus” trupul iubitului pe moarte.
           
Și totuși Cleopatra se va sinucide! Din dragoste pentru Antoniu, din vanitate, din disperarea pierderii puterii? Nimeni n-o știe, nici chiar ea.
Dificultatea traducerii nu stă în descifrarea textului, ci în posibilitatea de a reda cît mai fidel, căutînd partea nevăzută a replicii, jocul între realitate și aparență, între enunțul declarativ și adîncime. Sub fast e ironia, sub iubire trădarea, sub jurămîntul țanțoș se ascunde minciuna cinică.

           Dragostea cu năbădăi a lui Antoniu și-a Cleopatrei, se înnobilează prin moarte și prin măreția ruinei măririlor pămîntești. Muchea de cuțit între tragic și comic trebuie parcursă de traducător, cu dificultăți și voluptăți, cu supunere la geniul autorului, de la primul la ultimul vers.

Imagini: 
Antoniu (Richard Burton) și Cleopatra (Elisabeth Taylor) în filmul lui Mankievicz Cleopatra (1963),
Enobarbus (Roberstone Dean) într-o montare recentă. Precizare: Filmul Cleopatra, unul dintre cele mai scumpe din istorie, NU a fost o ecranizare a piesei lui Shakespeare. Aceasta a cunoscut ecranizări precum cea cu Charlton Heston din 1972, dar cuplul titular emblematic ca imagine a rămas Burton-Taylor.



joi, 10 octombrie 2013

„Arhitecţi români în închisorile comuniste 1944-1964” - conferință emoționantă la ICR

Miercuri, 9 octombrie 2013, ora 18.00, la Institutul Cultural Român (Aleea Alexandru 38, București) a avut loc conferinţa „Arhitecţi români în închisorile comuniste 1944-1964” susţinută de arh. drd. Vlad Mitric-Ciupe. Au luat cuvîntul și  invitaţii săi, prof. dr. arh. Sorin Vasilescu și arh. Emanoil Mihailescu, fost deținut politic între anii 1958-1963.

Printre victimele regimului comunist s-au numărat şi cei mai de seama arhitecţi ai României interbelice. Profesionişti de prestigiu precum G.M. Cantacuzino, I.D. Enescu, Constantin Iotzu, Arghir Culina, Constantin Joja, Nicolae Goga, Ștefan Balș, Virgil Antonescu și alții au îndurat chinuri groaznice doar pentru vina de a fi fost unii dintre cei mai buni specialişti în domeniul lor și de a se fi opus – într-un fel sau altul – comunismului. 

Proiectul de cercetare „Arhitecții români și detenția politică 1944-1964“ – finanțat de Ordinul și Uniunea Arhitecților din România – a identificat și documentat aproximativ 100 de cazuri. El se va finaliza prin lucrarea doctorală a autorului și printr-o serie de volume ce vor fi publicate de acesta în viitorul apropiat.


La conferință a participat un public extrem de numeros, sala de festivități a ICR fiind neîncăpătoare. Conferențiarul, cu o rigoare deosebită, cu prezentarea de documente, fotografii de epocă, planuri și desene ale arhitecților trecuți prin închisori, a fost urmărit cu un viu interes. Arh. Emanoil Mihailescu a povestit cîteva episoasde din detenția sa și a făcut un apel emoționant la memorie, împotriva totalitarismului. Toți protagoniștii au fost aplaudați cu căldură de publicul prezent.

miercuri, 9 octombrie 2013

Colocviul național de dramaturgie „Mircea Ghițulescu” ediția I - Giurgiu 2013

În cadrul Festivalului Teatrelor Danubiene de la Giurgiu (edița a XIV-a) a avut loc în organizarea teatrului Tudor Vianu din Giurgiu, director dramaturgul Mircea M. Ionescu, și al Filialei București-Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor Colocviul național de dramaturgie „Mircea Ghițulescu” ediția I. 

Colocviul național de dramaturgie a fost inițiat de Mircea Gițulescu, se desfășura inițial la Sinaia-Bușteni, și nu s-a mai desfășurat de mulți ani, după ce autoritățile din aceste orașe nu l-au mai putut sprijini, el transformîndu-se în Clubul Dramaturgilor. Noua conducere a recent înființatei Filiale București-Dramaturgie, a considerat oportun ca, pe lîngă continuarea Clubului, să existe și un colocviu iar acesta să poarte numele regretatului critic, autorul Istoriei Dramaturgiei Românești.

Cu ajutorul Teatrului Tudor Vianu, colocviul a beneficiat de o organizare impecabilă, participanții au putut urmări și spectacole de dramaturgie contemporană montate la același teatru și discuta pe marginea lor.

Au fost prezentate piese în premieră de Carmen Dominte, Ștefan Mitroi, Mircea M. Ionescu, D. R. Popescu. Au fost lansate volume de Dinu Grigorescu, Mircea M. Ionescu, Marilena Dumitrescu.

Dezbaterile propriu zise au fost animate la ele patricipînd dramaturgi dar și regizori și critici de teatru invitați, o intervenție apreciată despre reprezentarea dramaturgiei românești avînd Mircea Cornișteanu, directorul Teatrului Național Marin Sorescu - Craiova. Au fost prezenți între alții: Mircea M. Ionescu, Lucia Verona, Emil Mladin, Dinu Grigorescu, Nicolae Modreanu, Timotei Ursu, Mircea Cornișteanu, Mihai Lungeanu, Ion Parhon,  Jeana, Morărescu, Marilena Dumitrescu, Zeno Fodor, Horia Gârbea,. Deși funcționînd de numai cîteva zile, Filiala București-Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor a arătat dinamism și capacitate de mobilizare.

Mircea M. Ionescu, în calitate de director al teatrului și al festivalului a acordat Trofeul Festivalului Filialei București Dramaturgie (imaginea de sus). Posturile locale TV și Radio au transmis pe larg aspecte ale dezbaterilor.

Imagini datorate dnei director-adjunct Joantă de la Teatrul Tudor Vianu. Mulțumim.

Noua conducere a Uniunii Scriitorilor. Comunicatul oficial


Pe blogul scriitorilor bucureșteni puteți citi comunicatul oficial cu toate numele celor aleși.

La viitorul Consiliu, în decembrie, se vor alege Comisia de Validare și Juriul USR propus de președinte, după noul statut.




marți, 8 octombrie 2013

După cutremur. Învățături

Am scăpat de încă un cutremur, e normal ca energia tectonică să se descarce, în chip absolut imprevizibil.
Nu dormeam la acea oră (4.35) am pus mîna pe fiul meu gata să-l înhaț și să fug cu el în „spațiul pentru cutremur” stabilit dinainte într-o zonă a casei fără obiecte de căzut, lîngă un perete de rezistență și un stîlp.
Totuși lucrurile s-au liniștit repede, copil nu s-a trezit măcar. In blocurile vecine nu s-au aprins lumini.

Constat din nou, cu acest prilej, că nu avem - la nivel de administrație și ca educație a populației - nimic pregătit pentru o catastrofă. Ce-o vrea Dumnezeu! Fiecare ins, chiar copil, ar trebui să știe exact unde să se ducă și ce să facă în caz de seism. În ceea ce mă privește, multe cutremure m-au prins acasă sau în clădiri și am făcut, cred, exact ce trebuia. În general, cînd intru în clădiri unde nu am fost niciodată mă uit unde aș sta în caz de cutremur sau pe unde aș ieși la un eventual incendiu. Iar în cele unde intru des știu precis unde m-aș plasa și pe unde aș ieși. Recomand tuturor să facă la fel că nu le strică.

În cei 12 ani de școală + 5 facultate + viața adultă nu am participat la NICIUN exercițiu organizat de apărare pasivă în caz de cutremur, foc etc.  Cui i se pare normal, așa s-o țină și să creadă că îngerul său păzitor îi va fi aproape. În orice caz, țin în casă conserve, rezerve de apă, medicamente pentru că, pentru cei care scapă, primele zile de după un cutremur mare vor însemna haos și lipsuri. Mulți ani nu va fi nimic, dar într-o zi...

Amănunt: pisica mea, Dosia, nu a simțit nimic nici înainte nici în timpul seismului. În schimb papagalul unei cunoștințe și-a trezit stăpîna prin agitația lui cu cîteva minute înainte.

Manolescu - Cipariu 705-196 (37 de voturi nule)

Competiția cu totul inegală pentru președinția Uniunii Scriitorilor s-a încheiat cu un scor pe care l-am anticipat, pronosticasem 80%-20%, dar am greșit de puțin (78,24% pentru învingător). Dintre votanți, 4% au manifestat indiferență sau (mai mulți) și-au făcut plăcerea de a-i tăia pe amîndoi candidații.

Față de alegerile din 2009, cînd a cîștigat cu 51% în fața a patru contracandidați care au adunat 49% din cele vreo 500 de voturi, dl. Manolescu și-a întărit poziția. Ajutat și de opoziția de catifea a lui Dan Mircea Cipariu, un adversar comod care nu a pus probleme porții adverse.

Sistemul electoral cu turneul candidaților în filiale a permis exprimarea voturilor, mai multe decît o conferință, și l-a favorizat de asemenea pe binecunoscutul critic, a cărui prezență șarmantă într-un oraș de provincie e în sine un eveniment.

Strategic, cei doi candidați nu au propus nimic, sau nimic spectaculos oricum, și nu s-au atacat reciproc, rezultatul fiind decis de prestigiul enorm al cîștigătorului, acumulat în decenii.

Dacă mi-ar trăzni vreodată prin minte să candidez la această funcție, m-aș purta cu totul altfel cu contracandidații mei, desigur dacă n-ar fi vorba de persoane precum Nicolae Manolescu pe care îl consider un mentor și mai mult decît atît.

După lunga și obositoarea numărătoare a voturilor, Consliul, în noua sa formulă cu numai vreo 25 de membri, a ales la propunerea noului președinte același prim-vicepreședinte (Varujan Vosganian) - care nu a fost însă de față - și același vicepreședinte (Gabriel Chifu). S-a înregistrat un singur vot împotrivă. Tot aparatul tehnic al USR a fost menținut și continuitatea asigurată 100%.

Au fost alese apoi comisii de lucru după statut, majoritatea prin vot deschis, la comisia socială și cea de relații externe votul fiind secret. La a doua am obținut și eu 20 de voturi pentru care le mulțumesc colegilor. Juriul va fi după noul statut propus de președinte și doar validat de Consiliu, iar comisia de validare, cu număr de membri mai redus, va fi numită de Comitetul Director, cu gîndul de a o face mai exigentă. Am făcut și eu parte din această comisie în trecut și nu m-am putut opune totdeauna intrării diverșilor nechemați, mai ales de vîrsta a treia și a patra, care și-au descoperit talentul odată cu pensionarea. De aici media de vîrstă incredibil de mare a USR și dificultatea de a-i asista social pe membri. L-am întrebat odată pe un veleitar cum de n-a scris nimic pînă la 65 de ani și mi-a răspuns că în timpul vieții active n-a avut timp, dar acum, după ce copiii și nepoții i-au crescut, are.

Salut în acest context prezența în Consiliu ca președinți de filiale a tinerilor și talentaților Rita Chirian (Sibiu), Adrian Lesenciuc (Brașov), Angelo Mitchievici (Constanța), a Ruxandrei Cesereanu (aleasă pentru Consiliu la Cluj care are doi reprezentanți). O prezență inedită în Consiliu este și poetul Marko Bela de la Tîrgu-Mureș (al doilea parlamentar al Consiliului). În rest, membrii sînt la a doua, a treia, sau chiar a patra legislatură (cum e și cazul meu, intrat în 2003). Această legislatură este a 6-a de la Revoluție și va dura după statut 5 ani.

Imaginea: Nicolae Manolescu în primul mandat (în iunie 2009, la Mangalia), între Alexandru Vlad și Horia Gârbea





luni, 7 octombrie 2013

Nicolae Manolescu a fost ales preşedintele USR

Nicolae Manolescu a fost ales preşedintele USR cu o diferenţă categorică faţă de contracandidatul său Dan Mircea Cipariu.

Deşi numărătoarea nu s-a încheiat, votul făcîndu-se pe filiale, după numărarea a trei sferuri din voturi victoria lui Manolescu e indiscutabilă.

După anunţarea rezultatului final, se va desfăşura prima şedinţă de Consiliu USR din noua legislatură care va fi de 5 ani.

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Cărți noi. Elena Vulcănescu - „Veronica Micle, muza dintre Eminescu și Caragiale”, Ed. Convorbiri literare * * * (I)


Poeta Elena Vulcănescu a trecut de cîțiva ani în tabăra istoricilor literari. O opțiune firească pentru o autoare care a consacrat mulți ani studiilor de istorie și cercetării arhivelor. Timpul căruia îi consacră cvasitotalitatea eforturilor sale este secolul al XIX-lea, mai exact a doua jumătate a sa, care e epoca marilor clasici și care ascunde destule lucruri încă insuficient cercetate sau interpretate discutabil. Din acest efort a ieșit volumul București-Paris via Mircești (2007), consacrat lui Vasile Alecsandri, premiat de Asociația Scriitorilor București iar acum apare un masiv op, de 400 de pagini, intitulat Veronica Micle, muza dintre Eminescu și Caragiale (Ed. Convorbiri literare). Sînt publicate 17 studii completate cu niște „confesiuni de atelier” drept prefață.

            În ciuda titlului, nu toată cartea se referă la Veronica Micle, nici la relația ei cu cei doi mari scriitori. Chiar unele părți care s-ar crede că o privesc direct pe „muză” nu îi sînt de fapt consacrate, ceea ce nu le face mai puțin interesante. Astfel „Încoronarea muzei” este o cercetare pe urmele unui portret inedit al Veronicăi realizat de Ștefan Ionescu-Valbudea. Textul, foarte bine documentat și plin de referințe și dezvăluiri care incită cititorul, se referă la autorul bustului, un sculptor remarcabil. Bustul inițial, „portretul” din ghips s-a pierdut însă, el era, se pare, capodopera care o reda pe adevărata Veronica, rămînînd posterității doar o variantă de marmură, comandată de o mătușă a autorului acestor rînduri, Smara, portretizată și ea de același Valbudea, veghind și azi într-un colț de Cișmigiu. Marmura „rece” din 1890, e dezaprobată de Elena Vulcănescu care preferă ghipsul din 1888. Această „marmură” a fost donată de Smaranda Gârbea (Smara) Ateneului Român, dar s-a pierdut și ea prin 1937.

            Un alt capitol de maximă acribie documentară dar și de interpretare îndrăzneață este cel referitor la Ștefan Micle („menire și legendă” zice autoarea). În fapt, Elena Vulcănecu nu e sedusă atît de Veronica Micle și nici măcar de contemporanii ei mai iluștri: Eminescu, Caragiale, Maiorescu, Alecxsandri, ci de întreaga epocă și mai cu seamă de istoria măruntă care luminează cu scînterile ei viețuirea acestor oameni deveniți, prin forța harului, întemeietori ai literaturii române. E clar că Elena Vulcănescu îi respectă pe clasici, iubește literatura, dar mai ales îi plac scotocirea prin arhive, punerea cap la cap a documentelor, sesizarea contradicțiilor, într-o operație detectivistică demnă de o Miss Marple a istoriei literare.

(va urma)


joi, 3 octombrie 2013

Aventuri cu cărți. O lucrare rară și un autor imaginar


Am primit de la prietenul meu, prozatorul Iacob Florea, căruia îi mulțumesc în mod deosebit și aici, o lucrare prețioasă. E vorba de volumul publicat în română: „Bridge-Plafon, Bridge-Contract, pentru începători și avasați” de Harold W. Chesterton. Nu e vorba de autorul celebru și părintele literar al nu mai puțin celebrului Abate Brown, un clasic al literaturii polițise, care să fi scris un manual de bridge. Cu atît mai puțin că el s-a tradus în România. A apărut la Editura Gorjanul, fix la 15.XII.1941 cum ne informează un colofon. Cum se vede, bridge-ul „contract” (metoda Culbertson) nu se generalizase încă. Ei bine, Harold W. Chesterton (nicio legătură cu Gilbert Keith Chesterton!!) nu există!

Dintr-un articol publicat pe www.biblacad.ro aflăm adevărul.

„În articolul Profesiunea de editor, semnat de Ştefan Georgescu-Gorjan în anul 1984 şi publicat de revista electronică "Portal Măiastra", nr. 3, din anul 2005, marele public află despre faptul că Ştefan Georgescu-Gorjan îşi propusese să publice în editura sa, Editura Gorjan, un manual de şah şi unul de bridge. Era "pe vremea când camuflajul silea lumea să stea mai mult în casă" ne spune editorul. Manualul de şah a fost scris de ing. Demetru Urmă, pe atunci preşedintele Cercului de Şah CFR.  Deşi neplăcându-i deloc jocurile de cărţi, după cum spune în articol, Ştefan Georgescu-Gorjan s-a hotărât să scrie el însuşi manualul de Bridge, documentându-se după alte asemenea cărţi, în special a lui Culberston. A scris cartea, a dat-o spre verificare unor adevăraţi jucători de Bridge şi a tipărit-o "punând drept autor pe un inexistent H. W. Chesterton" la sugestia unui prieten, care îi spusese: "dacă apare pe copertă Georgescu, nimeni n-o să cumpere cartea; un pseudonim englezesc, apropiat ca pronunţare de Culberston, este tot ce trebuie pentru ca manualul să se vândă bine (ceea ce s-a şi întâmplat)".

Chiar s-a întâmplat, dar s-a mai întâmplat şi inexactitatea bibliografică din cataloagele unor biblioteci (precum la Biblioteca Academiei Române, Biblioteca CentralăUniversitară din Iaşi, Biblioteca Judeţeană din Piteşti) de a-l consemna pe Chesterton ca autor al unui text ce pare a fi fost doar tradus în limba română.
În urma acestui articol, cât de curând, inexactitatea va fi înlăturată, ca şi alte astfel de inexactităţi legate de Ştefan Georgescu-Gorjan şi activitatea sa multidisciplinară: inginer minier, constructorul "Coloanei" lui Brâncuşi, autor de manuale pentru şcoli profesionale, autor de cărţi desenate pentru copii...”

Iată că identitatea autorului real a fost deconspirată: Ştefan Georgescu-Gorjan (1905-1985), ceea ce nu anulează cu nimic plăcerea de a deține o asemenea raritate.

În aceeași editură, cam în acelați timp a apărut un manual de șah al ing. Dem. (Demetru) Urmă, vechi coleg al tatălui meu la Editura CFR în anii 50=60. Aș vrea să-l am și pe acela...


170 000 de vizitatori

În cursul zilei de azi, acest blog va fi vizitat de a 170 000-persoană (de cînd se face contorizarea).
În curînd  (pe 8 octombrie) se vor împlini 4 ani de existență a blogului.

Mulțumesc tuturor cititorilor și le doresc La Mulți Ani și la multe accesări!

miercuri, 2 octombrie 2013

Anunț. Competiție pentru tinerii poeți (sub 30 de ani), în Italia

International Poetry Competition Castello Di Duino-
X Edition- 2014

Deadline:  2013 December 8th

GENERAL RULES

-The competition is open to young people under 30 years of age. 
-Participation is free.

Theme of the 10th Edition- 2014:  I/you

(Dialogue /Love / Friendship / Hate / Every type of Otherness even Humans and Environment… 
The suggestion may be dealt with absolutely free)

I. SECTION FOR UNPUBLISHED POEMS

Participants have to send only one unpublished, never prized poem (maximum 50 lines).

Poems will be accepted in the mother tongue of the authors. A translation into English, 
Spanish, French or Italian is required. 

An international Jury will evaluate the poems as far as possible also in the mother tongue of 
participants.

Works must arrive before December 8th

a) Preferably by E-Mail  to valeragabriella@gmail.com.  
Please, send the complete Application Form (see below) in the message and  the poem
attached to the message in Format word or rft. 

b)      or by regular mail  to Prof. Gabriella Valera Gruber, Via Matteotti 21, 34138, Trieste 
(Italy). As far as the deadline is concerned, we will take into consideration the postmark, but 
no poem will be taken into consideration, which arrives after the jury has started its evaluation 
process (soon after the deadline)

Application Form 

Name ,                                                Surname , 
Birth Date,                                          Nationality,  
Address,                                              City,                                                 Country, 
Phone,                                                 E-Mail, 

I declare that the work….     ….is my original work, has never been prized and is unpublished.
I give my permission to its possible publication and presentation to the general audience
I declare that I have not  subscribed to SIAE nor to any other similar Societies, which protect copyrights.

Info: Prof. Gabriella Valera Gruber, Via Matteotti 21, 34138 Trieste, Italy - Tel. 0039 040 638787 

E-Mail valeragabriella@gmail.com,  www.castellodiduinopoesia.org

P.S. Premiile sînt trei a cîte 500 E fiecare.

In memoriam Domnica Gârneață


Filialele București ale Uniunii Scriitorilor din România anunță cu deosebit regret încetarea din viață a prozatoarei Domnica Gârneață. S-a născut la 15 mai 1933 la Onești. A avut o activitate bogată de autoare de romane care s-au bucurat de deosebit succes, mai ales în rîndul cititorilor tineri, cunoscînd numeroase reeditări și tiraje semnificative. Dintre acestea: Tributul, Izvorul cu apă vie, Zorii mireselor, Pe drum de seară, Inel, inel de aur.  A fost apreciată de confrați pentru delicatețea și discreția sa, a ținut să-și încheie viața în oarșul natal unde a și fost înmormîntată la 30 septembrie 2013.


Prin dispariția Domnicăi Gârneață proza românească suferă o dureroasă pierdere. 

Imagini din Baku

Deși Tîrgul de Carte din Baku a fost destul de solicitant, am avut puțin timp pentru a admira din nou cîteva clădiri și monumente memorabile. De sus în jos:
1. Faleza Mării Caspice, de fapt un parc lung de 14 km și lat de 150 m. În fundal se văd turnurile în formă de flăcări (Flame Towers) a cîte 30 de etaje. În stînga lor, turnul de televiziune, simbolul Baku-ului în perioada comunistă. În dreapta un turn în care se urcă pentru a admira priveliștea. Există și o roată cu cabine pentru ascensiuni, mai mică decît cele de la Paris sau Londra, dar destul de înaltă. Sub turnul TV se distinge Muzeul Covorului care are forma unui covor făcut sul
2. Clădiri de sec. XIX în centru.
3. Fîntîna cu bile de oțel din Parcul Central și o idilă cu o domnișoară de bronz care-și aprinde țigara.
4. Fațada Muzeului Literaturii cu statuile scriitorilor canonici (mă tem că la București lipsește ceva echivalent)
5. Centrul Cultural Heydar Aliyev care găzduiește și muzeul dedicat liderului național, operă a unui arhitect englez de origine arabă. Suprafața desfășurată a clădirii are zeci de hectare.






marți, 1 octombrie 2013

Clubul Dramaturgilor – debut de stagiune reușit!


Luni 30 septembrie s-a deschis stagiunea spectacolelor-lectură cu piese românești inedite a Clubului Dramaturgilor, organizat de Filiala București – Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor din România. Debutul noii stagiuni, a șaptea de cînd ființează Clubul, a avut loc în Sala Mare a Institutului Cultural Român, în virtutea relațiilor statornice de colaborare între  ICR și USR și a fost organizat impecabil de instituția gazdă și de comitetul filialei USR.

În ciuda vremii nefavorabile, peste 50 de spectatori, oameni de teatru, scriitori dar și public iubitor de literatură și teatru, au aplaudat cu entuziasm noua piesă propusă de dramaturgul Dinu Grigorescu și interpretată cu har de actori binecunoscuți: Julieta Strîmbeanu, Adriana Trandafir, Dan Condurache, Alexandru Bindea, Doina Ghițescu, într-o regie foarte inspirată, cu surprinzătoare efecte sonore, semnată Vasile Manta. 

La discuțiile care au urmat, moderate de Horia Gârbea, președintele filialei, au luat cuvîntul dramaturgi, actori și scenografi dar și spectatori aflați în premieră la o ședință a Clubului. Opiniile au fost nunațate, diverse iar judecata de valoare finală a fost net în favoarea dramaturgului.

Următoarea ședință a Clubului va avea loc pe 28 octombrie și piesa propusă va aparține probabil Luciei Verona.

Aici puteți vedea 12 fotografii de la eveniment realizate de Mihai Cratofil.



Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog