marți, 23 iunie 2015

Antologii, antologii…


Cînd e vorba de antologii, cum apar la noi multe, prea multe, mai ales de poezie, ceea ce contează în evaluare este criteriul unificator. O antologie a poeților dintr-o generație are rostul ei (nu-i poți citi integral pe toți și atunci le vezi specificul prin exemple alese). La fel a poeților dintr-o zonă geografică sau chiar un oraș mai mare. O antologie a poeților din Ghimpați sau Răcădău e irelevantă. Dar la fel de neconcludentă ar fi una a poeților din Tokio sau Shanghai, orașe enorme unde nu se poate vorbi de un specific local relevant. O antologie a poeților (să zicem) ingineri e o absurditate pentru că adoptă un criteriu exterior literaturii și ingineri care scriu poezie sînt de tot felul de la Daniel Bănulescu și Mihail Gălățanu la tot felul de inși care zgîrie hîrtia și auzul. E ca și cum ai face o antologie a poetelor nemăritate sau a prozatoarelor blonde.

Mai semnificative pot fi antologiile tematice (poezii sau proze despre mare, despre un anumit loc, de pildă despre Veneția sau despre pușcărie). Cele mai semnificative sînt desigur antologiile unui grup cu ideologie literară comună. Exemple celebre, valide și azi, fiind „Aer cu diamante”, „Cinci”, „Desant 83”, strategii impuse și de un context special, al șurubului cenzurii strîns la refuz.

Un lucru foarte rău la noi, pentru că e de fapt o ticăloșie evidentă dar imposibil de sancționat, este realizarea unor adunături numite antologii prin care autorul pretinde că pune laolaltă „cele mai… (frumoase, dramatice, lirice etc.) creații literare” dintr-o perioadă sau un areal întins. În acestea, adunătorul bagă – după gustul său și nu poți să faci nimic cu gustul omului – creații ale unor autori valoroși (cărora li se cere sau nu acordul, li se dau, dar mai curînd nu, drepturi de autor) și, alături, abuziv, emanațiile unor neica-nimeni, amici sau sponsori ai omului cu antologia. Aceștia se văd adunați între aceleași coperți cu Ion Mureșan, Ioan Es. Pop, Ana Blandiana etc. și se pot făli scriindu-și în bibliografie: a fost selecționat cu trei haiku-uri în antologia „cele mai de preț perle ale deceniului 2 alături de… și de…”

O antologie e de luat în seamă, însă, numai dacă e realizată de un autor cu renume și cu  discernămînt recunoscut. Altminteri, cui îi pasă dacă Nea Castană găsește că „cele mai…” creații sînt ale unor consacrați neîntrebați mixați cu consătenii lui care-și vor pune sumarul în ramă, lîngă poza de nuntă?

În unele țări, treaba e clară: editorul percepe o dijmă proporțională cu cantitatea de file folosite și publică respectiva culegere. Dar nu convoacă abuziv, pentru strălucire, marii scriitori ai nației respective ca să-și facă toți netoții „selfie” literar cu ei. Poate antologatorul, temîndu-se de consecințe contondente, îi întreabă sau chiar îi roagă pe unii autori doriți să participe la poza de grup, eventual îi plătește din banii amatorilor (trei lei poza cu ursul, doi lei cu căprioara). Numai că, evident, nu vom ști niciodată cîți l-au refuzat și cu ce vorbe grele.

Pe scurt, pînă la proba contrarie, și proba se face prin valoarea selecționerului și a selecționatei, o antologie de autori în viață este o escrocherie.

marți, 9 iunie 2015

Puteți crede așa ceva? Mat în 8 mutări și 28 secunde

Și totuși mi s-a întîmplat azi dimineață, cu un adversar din India.
Cred că nu era fostul campion mondial intrat incognito pe sahonline!


Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog