vineri, 22 octombrie 2010

Literatură de idei?

Unul dintre avantajele comentariilor de pe internet este că, prin confruntare cu păreri diverse, ți se dezvoltă argumente pentru sau împotriva lor. Și ți se limpezesc puncte de vedere altfel rămase vagi în conștiință. Deunăzi, un comentator, dezamăgit că nu mi-a plăcut o carte (de poezie) care lui îi plăcuse, scria: Eu personal îl admir (pe autor) pentru puterea ideilor exprimate de volumul mai sus pomenit, idei care dealtfel, dacă sunteţi curios, au fost exprimate într-o lungă înşiruire de reviste de literatură de-a lungul timpului, fiind destul de apreciate. Ideile exprimate sunt clare şi fiecare din ele are un substrat... Iată, mi-am zis, nepunînd la îndoială sinceritatea comentatorului, ce „idee” bizară își fac unii despre literatură! Deci literatura ar sta în „idei puternice”, „apreciate”, „clare”.

E evident că nu cunoaștem destul publicul căruia ne adresăm și, oricît am încerca, nu-l putem înțelege, nici el pe noi. Niciodată nu mi-a trecut prin cap (și scriu literatrură de vreo 30 de ani și am citit mii de cărți ale altora) că literatură = idei („puternice”). Ce idei? Ce idei pot justifica liteatura și care n-o îndreptățesc? Ce „idee puternică”, „clară”, demnă de „apreciere”, transmit versurile: Trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri/ și niciodată n-or să vină iară? Că timpul e ireversibil? Merci! Ce „idee” emană descripția pură și tranzitivă: ploua infernal/ și noi ne iubeam prin mansarde/ sub cerul ferestrei/ oval/ norii curgeau/ în luna lui marte. În primul moment - unul de nervozitate - am vrut să-l calific pe comentatorul meu cum proceda Bietul Ioanide. Dar o invectivă nu rezolvă problema.

Receptorii sînt greșit educați (de școală, de propria percepție) să vadă în text „un sens”, de regulă univoc. Ideea! Mi s-a povestit din surse autorizate că și la unele seminarii de la Facultatea de Litere se judecă aproximativ la fel. Este absolut sigur că un text literar, fie și poetic, are „niște idei”. Unele chiar ingenioase. Ele sînt imanente textului pentru că orice comunicare prin cuvinte, care nu e onompatopeică (deși chiar așa...), are un sens. A confunda/filtra emoția estetică – mai ales dacă e vorba de poezie - prin claritatea ideilor nu e o imbecilitate – e o infirmitate. Expresivitatea estetică nu are de-a face cu vreo idee cum nu are de-a face, de regulă, cu adevărul în sens strict. Am ajunge la concluzia că „Divina Comedie” e o prostie pentru că nu există Infern și Paradis și nici diavoli sau îngeri. Sau că pastelurile lui Alecsandri sînt stupide pentru că nu au idei, ci descripții pure: o vedem pe juna Rodica trecînd voioasă pe lîngă junii semănători. Nicio idee! Ca să nu mai zic de versul, mult mai aproape de noi: ți-am spus să te ferești de dimineți. Cînd de dimineți nu te poți nicicum feri.

Inteligența, comenta Alexandru George citîndu-l pe Ralea, constă în neconfundarea planurilor. Dar nu e vorba numai de inteligență (sau de lipsa ei). Planurile pot fi confundate dintr-o situare apriori eronată, decisă de o educație (in)estetică piezișă. Absolutizarea unui criteriu, de pildă „ce e patriotic (creștin, european) e bun” duce la închiderea față de complexitatea reală a artei. Fericiți cei ce au avut șansa de a înțelege că nu ideile contează „ci oamenii care le transmit” (Marin Preda) sau încă: nu ideile contează, ci „dicțiunea lor” (Mircea Martin). Între autorii de literatură reală și cititorii de literatură există încă un ocean de neînțelegere pe care ultimii nu vor sau nu pot, obiectiv, să-l treacă. Se confirmă că literatura/arta nu numai că o scriu/o fac un număr restrîns de aleși, dar o pricep realmente tot foarte puțini.

10 comentarii:

  1. Poate că arta se simte numai. E evocată de și proiectată prin sensibilitatea fiecăruia. Logica nu prea are ce căuta în zona ei de influență; aici ni se oferă, de fapt, o pauză de la logică, o mică vacanță neplătită, dar foarte rentabilă. Cu atît mai mult cu cît se experimentează neîncetat infinite călătorii în spațiul gîndirii, trecerea granițelor acesteia fiind, aici, o perpetuă provocare. Nespa?
    Silvana T. Depounti

    RăspundețiȘtergere
  2. Admirabilă pledoaria dumneavoastră pentru neamestecul planurilor în literatură și, în general, în artă. Dar în opinia comentatorului de la care porniți mai este de remarcat prezența argumentului de autoritate. Care, desigur, nu e unic. ”Cum nu vă place poezia (proza) asta cîtă vreme altora cel puțin la fel de (sau și mai calificați) ca dumneavoastră le-a plăcut? Dacă nu vă place înseamnă ori că n-o pricepeți ori că aveți ceva împotriva autorului!” Cam asta ar fi traducerea a, probabil, multor proteste pe care le primiți de la autorii cu orgoliul rănit. Or argumentele de autoritate nu au nici o pertinență în receptarea unui lucrări artistice.
    Dar în legătură cu sensul ”de regula univoc” pe care multi receptori îl caută în literatură este de observat că ”infirmitatea” lor este întemeiată pur și simplu pe ignorarea unor concepte elementare. Există limbaj denotativ (știință) și limbaj conotativ (artă). Rezum ”la sînge” firește. Limbajul denotativ ”exprimă” sensuri univoce și clare, limbajul conotativ ”sugerează” sensuri multiple și inefabile. O veche și instructivă bibliografie, altădată la dispoziția oricărui elev de liceu (G. Călinescu, Tudor Vianu, Lucian Blaga și alții), pe care nu știu cîți receptori de astăzi o mai consultă, ar pune ordine în felul lor de a privi arta.
    Însă fiindcă vorbim de neconfundarea de planuri: nu cred că e bine să considerăm ”infirmitatea” lor ca un ”ocean de neînțelegere” despărțitor între o majoritate de cititori inculți și o elita de autori valabili. Este pur și simplu doar o privare de satisfacții superioare. Altminteri, generații întregi au trăit fermecate de ”adîncimea” gîndirii lui Eminescu din La Steaua sau din Scrisoarea I și au suspinat la ”filozofia” romanțelor inspirate de versurile lui. Mulțimea admiratorilor unui scriitor/poet/compozitor, aceea care-i asigură posteritatea, este formată din minorități juxtapuse care, fiecare dintre ele, are o înțelegere mai îngustă sau mai largă a operei, mai apropiată sau mai îndepărtată de spiritul ei, dar totuși o înțelegere. Chiar și o înțelegere falsă este utilă operei și autorului. Nu am întîlnit încă autori care, după modelul moral al lui Spirache Necșulescu, personajul lui Tudor Mușatescu, să protesteze: ”Nu mă admirați fraților, n-am vrut să spun/ sa sugerez asta, nici prin cap nu mi-a trecut, habar n-am de ce vorbiți etc.” Așadar, toată lumea contribuie cu mintea și instrucția multă, puțină cîtă are la nașterea miturilor/idolilor artistici și la cultivarea iluziilor de comunicare, atît de necesare unui artist ca să poată crea. Altminteri, ce ne-am face dacă, de exemplu, la un concert simfonic n-ar fi primiți în sală decît adevărații melomani, ”specialiști” cei care urmăresc ce cîntă orchestra și solistul după partituri? Ar mai avea artiștii bucuria să fie aplaudați la sfîrșitul concertului de o sală în delir, arhiplină, formată însă, în majoritate, din oameni care nu înțeleg mare lucru din muzică deși ”îi gîghilă plăcut la ureche”? (vorba lui Marius Chicoș Rostogan). Singurul ocean dintre ”autorii de literatură reală” și cititori este indiferența, ignorarea, refuzul acestora din urmă de a deschide cărțile celor dintîi.

    RăspundețiȘtergere
  3. În materie de "idei", asta cu "Trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri/ și niciodată n-or să vină iară" e de o platitudine desăvârşită. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Amărăciune se simte în ultima dumneavoastră frază, domnule Gârbea. Într-adevăr, nu oricine este capabil să facă sau să înţeleagă literatura/arta (căci de simţire, iar nu de raţiune este vorba aici, cum bine spuneţi).
    Eu cred că este foarte bine aşa - arta să fie creată şi gustată de puţini, aleşi să-i numim dacă doriţi. Numai comuniştii visau la o artă de masă, presupunând că toţi oamenii, buni şi răi, inteligenţi sau mai puţin, fiind modelaţi de aceleaşi realităţi, vor ajunge la aceleaşi gusturi estetice, rezonând la arta "oficială".
    Cât despre "aleşi", nu ştiu ce să zic. Depinde cine/ce este cel ce defineşte elitele. Aici fiind vorba de literatură, ne măgulim singuri punând-o deasupra celorlalte activităţi omeneşti, iar pe noi înşine peste ceilalţi oameni. Un cercetător ar considera că aleşii sunt cei ce se dedică ştiinţei, un politician ar susţine că elitele nu pot fi decât politice, un sportiv ar trage şi el spuza pe turta lui, şi-apoi ar veni clericii, filozofii, arhitecţii, generalii, hipioţii, oamenii de afaceri, mamele şamd, fiecare arogându-şi un anume fel de superioritate faţă de restul lumii.
    Da, e păcat de cei care nu rezonează la artă, dar n-aş numi asta tocmai o infirmitate. Centrul lumii este acolo unde mă aflu eu şi cei asemeni mie, nu? Toţi ceilalţi constituie periferia.
    ANONIMUL VENEŢIAN

    RăspundețiȘtergere
  5. Dacă scriitorii au depăşit perioada proletcultistă (sau sămănătoristă, eventual), se pare că cititorii nu prea.

    RăspundețiȘtergere
  6. @ toți
    Vă mulțumesc pentru comentarii, cred ca Lucia le-a rezumat foarte bine și sintetic. Și totuși dacă avem cititorii pe care ni-i merităm? Aș avea multe de adăugat și de comentat la fiecare dintre replicile de mai sus. Desigur, după Eminescu, poezia nu trebuie deplin înțeleasă, că „dacă ar înțelege-o toți bucherii”, n-ar mai fi poezie. Și totuși... o liminară înțelegere trebuie să existe și pentru realizarea ei nu scriitorul trebuie să facă efortul ci receptorul. Altfel poți califica, precum Iorga, versurile lui Ion Barbu = „ininteligibil absolut”. E posibil ca versurile lui Barbu să fie ininteligibile și pentru mulți cititori de secol XXI. (mai puneți Mazilescu, Baltag etc. și chiar Nichita Stănescu cel de mulți imitat și de puțini înțeles). Numai pe coentariile dvs. ar trebui să edezvolt un eseu de 100 pag. De aceea literatura place!

    RăspundețiȘtergere
  7. În urma unor păreri nefavorabile anonimilor,voiam„să-mi retrag ambasadorii”si am lipsit un timp.Subiectul acesta,însă,mi se pare incitant si,dacă-mi permiteti,am o părere.As dori să facem o paralelă între literatură,pe deoparte si pictură,pe de alta(valabilă si pentru muzică).Savurăm cu aceeasi încântare pictura unui maestru care ne arată explicit ceeace putem distinge fără efort,dar si una care ne prezintă ceeace va fi simtit si gândit autorul în momentul creatiei,fără contururi precise,care se adresează mai mult imaginatiei;în ambele cazuri căutăm frumosul,artisticul.Si în literatură poti culege frumosul si din expunerea artistică (nu stiintifică)a concretului,sau a ideii,si din ceeace un distins comentator defineste a fi limbajul conotativ(care se adresează emisferei cerebrale drepte).Si încă ceva:un scriitor bun(cine-l validează?)nu scrie numai pentru o categorie restrânsă,de cunoscători(cine decide cunoscătorul?)si nu trebuie să-si dorească asta pentrucă atunci fiind,asa cum credeti,un număr restrâns de alesi care scriu si un număr restrâns de alesi care pricep,totul s-ar petrece ca într-o cuscă aurită din care cei„alesi”nu vor putea evada;ca să nu mai vorbim despre faptul că,în afară de pornirea intimă,un scriitor scrie si pentru a fi citit de multimea aceea a admiratorilor formată din minorităti juxtapuse care-i vor asigura posteritatea,cum spune distinsul comentator,dar îi si vor cumpăra cărtile,asigurându-i partea prozaică,cea a existentei.As mai putea atinge si alte aspecte,cum este cel al limbajului unor autori,pe care îl denumiti buruienos,dar nu-l respingeti,apreciind că nu este ce pare a fi,ci sugerează...ce?Părerea mea.Vă multumesc,ANONIMUL(A)CIVILIZAT(Ă).

    RăspundețiȘtergere
  8. Un profesionist, așa cum sunteți Domnia Voastră, înțelege literatura ca literatură : mirare în fața lumii, joc inefabil de vânare a frumuseții...
    Un cititor obișnuit se caută și se găsește numai pe sine în fiecare carte. Citind, el explorează propriul orizont de așteptare : idei, „filosofie”, scârțâit de scripcă, povești sentimentale, lied, cântec de inimă albastră, pamflet, pedagogie, pamflet cu funcție socială...

    RăspundețiȘtergere
  9. @ Anonimul civilizat
    Mi se par interesante disocierile dvs. ca și comparațiile. Sigur, gustul public validează la un moment dat un artist, alții îl pot contazice în timp
    @ Șerban
    Da, însă poate că o operă mare oferă delectare unui număr mare de cititori prin straturile operei, accesibile unor straturi de cititori.

    RăspundețiȘtergere
  10. Profesionistul întelege literatura ca literatură;un cititor obisnuit,....,scârtâit de scripcă,....O doamnă a literelor românesti din zilele noastre spunea nu cu foarte mult timp în urmă în România Literară că a avut o revelatie,descoperind că există ”oameni”si în afara castei scriitorilor.Am subliniat oameni pentrucă o spunea cu apreciere.Oamenii sunt greu de cunoscut si mai greu de etichetat corect.Mai bine nu,dacă tot ne folosim de ei.Vă multumesc,ANONIMUL(A)CIVILIZAT(Ă).

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

Arhivă blog