Volumul recent al lui
Paul Vinicius Liniștea de dinaintea
liniștii (Editura Tracus Arte) cuprinde destule poeme excelente, erotice
unele, cu o mare forță expresivă: tu ești
o bucurie a respirației./ miroși ca o pădure/ nedusă încă la biserică./ un
întreg trib de zuluși se ridică din tine/ îndată ce îți desfac picioarele. tu
râzi/ tu spui vorbe porcoase/ tu țipi la tavan/ parcă ai țipa la cer/ în timpul
unui atac aerian./tu scâncești/ îți arăți rădăcinile frumoase/ care nici pe departe
nu seamănă a pământ/ după cum nici eu nu mai semăn a muritor.//dumnezeu să mă
aibă în pază. (coup de foudre). Numeroase texte alternează fragmentele neutre,
prozaice, așezate voit în banalitate cu metafore căutate și elegante, poetul
obținînd un frumos efect de contrast. Sînt și unele fragmente în care adoptarea
unui ton neutru, a unor imagini voit șterse, mai ales la finaluri, coboară
tensiunea textelor: dimineață-/ și o
cicatrice proaspătă/ care îmi retează somnul./ carnea ta/ din ce în ce mai invizibilă/
sîngele meu din ce în ce mai greu. Strofele finale nu mai adaugă nimic,
dimpotrivă: și/încă o zi/în care/ am să
presar//sare. (negru umed).
Poetul caută să se
elibereze de calofilie și tandrețe ca de niște semne de slăbiciune înlocindu-le
explicit, ostentativ chiar, cu notația seacă și cu o comunicare în fraze fade. De
multe ori versurile se desprind în enunțuri aforistice autonome care nu
conlucrează cu restul poemului: cruntă
mai e băutura/ dar nici eu nu-s mai blând. Față de acest început, defășurarea
ulterioară a textului semne de pămînt nu mai atinge
aceeași tensiune, rămîne un simplu monolog despre trecerea vieții și apropierea
morții: pămîntul –/ următoarea stație.
Întregul volum manifestă această carență a unora dintre părțile lui: sedus de
fragmentele puternice, poetul neglijează umplerea cu materie a spațiului rămas
și mizează pe vidul care, în percepția lui, semnifică. Dar care, cîteodată nu
izbutește să o facă. Un text ca orașul de dincolo de deal se dorește
intens în lapidaritatea lui, dar rămîne o simplă glumă: cimitir – pe dreapta/ cimitir – pe stînga// punct. Destule
fragmente comunică mai puțin decît crede autorul, investindu-le cu o forță
oraculară doar pretinsă. De
asemeni, excesele de limbaj cad rău și nu sînt probe de nonșalanță virilă, cum
pare să își închipuie autorul. Un poem echilibrat, o meditație pe aceeași temă a îmbătrînirii, se numește cu inutilă vulgaritate: nu mai înțeleg nimic: pula mea nu s-a
săturat de viață și se termină, la fel de inadecvat cu o autoinjurie: futu-mă-n cur/ de prostu’ patriei. Alt
text începe foarte frumos, cu sintagme surprinzătoare: dar mâinile alea care ți-au făcut pielea să scâncească/ și cuvintele
rugoase care ți se cuibăreau în puful urechii/ lăsînd mereu o lună plină/ pe
cer și continuă la fel. Apoi se încheie perfect înainte de ultimul
vers-strofă care conține (doar) tot o caraghioasă și absurdă înjurătură (prezevativu mă-sii de viață) după ce, de facto, totul se terminase cu bine,
deasupra.
Astfel, de multe ori,
poetul își subminează poemul cu cîte-un titlu sau un final potrivite ca nuca în
perete așa cum își strică unele dintre ciclurile numeroase (opt cu totul) care compun volumul cu cîte un
fragment anodin. Paul Vinicius care, ca personaj liric, se arată potrivnic
sieși, inclusiv înjurîndu-se „la oglindă”, invers decît fata lui Coșbuc, este
și în poezie propriu-i inamic. Destul de uimitor pentru marea sa experiență
literară. El are grijă să ciobească printr-o nervoasă și necontrolată lovitură
de daltă sculptura care îi izbutise.
Postări
