Cărti noi! Nicoleta Popa - Fragmente din inima mea, Ed. Brumar

„Să ai senzația c-ai fute și-o piatră, și-un fluture mort și-o rază de stea... Să trăiești pentru pizdă. Să simți că-ți fierbe carnea pe tine, că nu mai ești bună (sic!!) de nimic”. Deci cea care trăiește pentru sexul feminin este totuși o femeie! Așa începe un volum insolit, de un „existențialism sumbru” (crede Radu Aldulescu), aparținînd unei „voci lirice ce se hrănește din conflict” (scrie Dan Mircea Cipariu). Uneori confesiunea, relativ disperată, ia un ton cam de toată ziua: „Am treizeci și patru de ani, am doi copii, am o slujbă, am o firmă, sunt scriitoare... și tot mă plictisesc”. Alteori cade în articol de fond feminist: „Mii de femei sunt traumatizate pe lumea asta. Nimeni nu știe de ele. Niciodată călăii lor nu vor fi pedepsiți.” etc. etc. Textele din ciclul inițial, intitulat „Blînda agresivitate” (de unde blîndă?) au păcatul unui prozaism excesiv. Cele din al doilea calup, cu titlul „Simple poeme”, au un mod superior de a transfigura enunțuri similare, a le esențializa în fragmente realmente poetice: „bucuria cea mai mare e scîncetul dureros al morții, / dar acum bucuria sunt mugurii copacilor primăvara”, „uneori lucrurile făcute din obligație ies minunat/ uneori elefanții plîng/ calzi și strălucitori”. Desigur, pentru Nicoleta Popa „romantismul e doar o invenție, doar un răsfăț” și „curățenie nu există,/ puritate nu există”. Femeia-prototip a poeziei „vrea să doarmă afară cu cățelul/ și să intre în casă doar la futut”. Dar, cum viața de soție, de mamă și chiar de „curvă penală” incumbă și alte obligații domestice, spleenul se instalează viguros, dominator. Orice se poate spune despre poezia Nicoletei Popa, dar nu că ar fi lipsită de personalitate!