Istorii de familie

Istorii de familie  (iulie 2015)


            De cîteva zile, fiul meu Tudor-Alexandru își petrece a noua „vacanță” la Bengești, Gorj. Acum chiar vacanță, pentru că a absolvit clasa întîi. La prima călătorie avea 7 luni. El este al șaselea proprietar, în descendență, al unui loc îndrăgit de toți înaintașii lui.
            Primul proprietar al moșiei Bengești din familia mea a fost Codin Pociovălișteanu, negustor, îmbogățit prin comerț de animale, în special de porci, după mijlocul secolului XIX. El a cumpărat moșia întinsă pe ambele maluri ale Gilortului a unui Bengescu care a dat numele localității. „Moș Codin”, cum îi ziceau nepoții, a dat moșia ca zestre fiicei sale Ioana cînd aceasta s-a căsătorit, la vreo 17 ani, deci prin 1895, cu un proprietar de pămînt de pe la Cîlnic, Gorj: Gheorghe Câlniceanu.
            Un frate al lui Moș Codin a avut un fiu numit Aurel („Aurică”), ce a devenit mai tîrziu general și soț al Irenei Tătărăscu fiind astfel cumnat al cunoscutei animatoare culturale Aretia Tătărăscu, admiratoare a lui C. Brâncuși. L-am cunoscut în copilărie pe generalul Pociovălișteanu, vărul bunicei mele.
Fratele mai mare al lui Gheorghe Câlniceanu a făcut politică, a fost senator și a avut patru copii dintre care trei fete. Una dintre ele Maria a fost o talentată pianistă, a concertat și la Viena. Cariera ei s-a întrerupt însă după căsătoria scurtă cu Vasile Hortopan, un mare proprietar de pămînt deținător al unei moșii la Valul lui Traian, în Dobrogea. Rămasă văduvă timpuriu, ea s-a dedicat administrării moșiei și creșterii fiicei sale Alexandra (1924-?).
Această unică descendentă a Câlnicenilor din ramura ei a emigrat în Brazilia și a avut un fiu cam de vîrsta mea, pe nume Nicholas. Mai multe nu cunosc.
Tanti Marie, cum îi ziceam în copilărie, a locuit în ultima parte a vieții în casa bunicilor mei, împreună cu ei, cu părinții mei, cu mine și fratele meu. Ea a fost o bogată sursă de informații, povestindu-mi ore în șir despre vremurile și oamenii de altădată. S-a stins în 1978 la 86 de ani. În chip oarecum ciudat, Tanti Marie și surorile ei au trecut la catolicism în tinerețe, sora ei mai mică, Alexandra, s-a călugărit în Franța sub numele de Soeur Francesca și îi scria uneori surorii mai mari. Tanti Marie era o catolică practicantă așa că în copilărie serbam Paștele de două ori. Legăturile cu sora plecată și cu fiica fiind foarte rare din cauza vremurilor, Tanti Marie a arătat o mare afecțiune pentru mine și fratele meu, nepoți ai verișoarei sale.
Revenind acum la Ioana și Gheorghe Câlniceanu, proprietari ai Bengeștiului, unde se strămutase și Gheorghe, vînzînd terenul lui și investind în moșia soției sale, ei locuiau în Tîrgu-Jiu. Casa de pe strada Tudor Vladimirescu mai există, a fost vîndută după moartea Ioanei Câlniceanu, toți copiii fiind strămutați la București după confiscarea moșiei în 1949.
Mergeau însă des la Bengești unde Ioana și copiii locuiau mai toată vara. Cei doi străbunici ai mei au avut nouă copii din care au trăit șapte și pe care i-am cunoscut, cu soțiile lor cu tot, fiind bogat în unchi și mătuși. Cele mai multe povești ale lor se învîrteau, firesc, în jurul anilor fericiți ai primei părți de secol XX și al paradisiacului Bengești.
Moșia lăsată de Codin Pociovălișteanu se diminuase foarte mult prin exproprierile de după primul război mondial, iar partea ce revenea fiecăruia dintre cei șapte frați nu era, cu atît mai puțin, impunătoare. Totuși, evident că le-a fost confiscată în 1949 cu inventar agricol, clădiri, animale iar Ioana Câlniceanu, acum bătrînă de 70 de ani, gonită și pusă sub domiciliu obligatoriu la Târgu-Jiu, împreună cu cea mai mică dintre fiicele ei.
Cei șapte copii ai Ioanei Câlniceanu vedeau în Bengești tărîmul copilăriei lor și a copiilor lor, unde se reuneau vara, fiecare dintre băieți avînd profesiuni solide iar fetele fiind măritate. O poză de familie îi arată pe toți strînși în jurul părinților și cu odraslele lor în număr total de numai trei, cel mai mic fiind tatăl meu.
Dintre copiii Ioanei Câlniceanu, coproprietari pentru o vreme la Bengești, cel mai mare, Ionel, a făcut studii de inginerie la Bologna, a fost o vreme primar al Târgu-Jiului, în anii 40, s-a căsăstorit cu Iuliana Bălăcescu, fiica unui moșier gorjean cu care nu a avut copii. Ambii soți au murit prin 1975.
Următorul copil a fost o fată, Aneta („Tanti Annie” pentru părinții mei și pentru noi, copiii lor). Ea s-a măritat cu generalul Eugen Manoil și a avut o fiică, Ana-Mioara, zisă Cireșica, măritată la rîndul ei cu Mircea Slăvescu, fiul ministrului de finanțe liberal Victor Slăvescu, prilej de mari necazuri, chiar o detenție, pentru acest fiu. După ce i-au urgisit în fel și chip pe Victor Slăvescu și pe fiul lui, comuniștii post-revoluționari i-au dat mari onoruri postume marelui economist. O verișoară a lui Mircea Slăvescu a fost o reputată traducătoare, Micaela Slăvescu, și am cunoscut-o în această calitate.
Al treilea copil al Ioanei Câlniceanu a fost bunica mea Silvia (1901-1979). Ea s-a măritat în 1927 cu colonelul, ulterior general, Titus Gârbea (1893-1998).  Bunicul meu, Titus, era mîndru de originile lui gorjene, trei frați Gârbea fiind printre capii revoluției lui Tudor Vladimirescu. Dar unul dintre frați a fost ucis odată cu Tudor, iar ceilalți „s-au băjenit” spre Muntenia. Tatăl generalului Gârbea, Gheorghe, a fost căpitan de poștă (născut pe la 1864) și  fost probabil strănepot al unuia dintre frații Gârbea. El călătorea des pe mare, între Constanța și Istanbul, Mama bunicului meu avea origini ardelenești, de unde și prenumele latin al bunicului. A murit  tînără, după ce născuse totuși opt copii. Străbunicul s-a recăsătorit și avea să mai aibă 13 copii cu două soții. Ultima a fost o mamă rea pentru odraslele primeia și viitorul general și-a găsit refugiul în studiu (Liceul Matei Basarab) și imediat după aceea în cariera militară. A studiat ulterior dreptul la o facultate civilă și  a devenit ofițer de stat major și diplomat. Dintre cei 21 de copii ai căpitanului de poștă, destui au murit prematur, doar generalul fiind destinat unei longevități uimitoare (a trăit 105 ani și trei luni). Am cunoscut unii dintre ei în copilărie, erau mai tineri decît bunicul cu excepția unuia, Manole. Surorile (vitrege) mai mici, mult mai tinere decît bunicul la acea vreme, i se adreseau cu „nenea Titus”. „Nenea” Titus le-a supraviețuit tuturor. El a construit în 1927 o casă de locuit nouă la Bengești, azi în funcțiune. Cea a străbunicilor mei a fost demolată de comuniști.
Al patrulea dintre frații Câlniceni, Constantin, a fost un ilustru inginer agronom, cu studii la Berlin, a fost chiar ministru adjunct al Domeniilor. S-a însurat cu o nemțoaică de neam mare care a venit după el în România. Se numea Elfride. Frații ei au rămas în orașul german Halle, picat în RDG la divizarea Germaniei, așa că se mai vizitau.
Al cincilea copil a fost Gheorghe, inginer mecanic. Nici el nici Constantin nu au avut copii, nici cel mai mic dintre frați, Vintilă, medic radiolog, stabilit la Brașov.
O amintire specială o port surorii celei mai mici a bunicii mele, Nicolița Câlniceanu (1910-1994) supranumită în familie Bombonica și poreclită de aici, de către mine, la vîrsta primelor vorbe, „Bobo”. Ea a rămas văduvă de tînără, a fost surprinsă de confiscarea comunistă a Bengeștiului alături de mama sa și trimisă cu domiciliu obligatoriu la Târgu Jiu. După moartea Ioanei Câlniceanu, prin 1957, a făcut o căsătorie de compromis ca să se poată muta în București. Apoi a divorțat și s-a mutat în casa surorii sale, bunica mea, asumîndu-și postura de bonă pentru mine și fratele meu. A fost singura dintre urmașii Ioanei Câlniceanu care a prins Revoluția din 1989 și retrocedarea Bengeștiului.
Bunica mea Silvia Gârbea și generalul Titus Gârbea au avut doi fii: pe Mircea-Radu (1931-2009), care nu a  avut copii, și pe Dan-Alexandru (1933-2010), tatăl meu. Acesta a făcut o carieră de inginer mult îngreunată de „dosarul” bunicilor, care i-a retezat șansa de a lucra în învățămîntul superior, marea lui vocație, alături de desen. A refuzat să intre în partidul comunist – la fel a refuzat și fratele său - care îi răpise, la numai 16 ani, locul cel mai iubit al copilăriei; domeniul de la Bengești. În 1994, la doar 61 de ani, fiind director al unui centru de perfecționare al Căilor Ferate, în plină putere, a fost silit să se pensioneze de un obscur ministru al transporturilor, Traian Băsescu. S-a dedicat atunci luptei pentru cîștigarea a ceea ce i se cuvenea de drept: proprietatea asupra pămîntului deținut de Ioana Câlniceanu. A reușit în bună măsură acest lucru, ajutat și de soția lui, mama mea Constanța Gârbea, născută Răducanu.    
Părinții mei au avut doi fii: Horia-Răzvan (1962) și Radu-Șerban (1967) care administrează azi cu mama lor ce s-a mai putut recupera din proprietatea de la Bengești.
A șasea generație de locuitori ai vechiului locaș este reprezentată de un ultim descendent, Tudor-Alexandru (2006), primul prenume fiind ales pentru a marca originea sa gorjeană. Este primul descendent al lui Codin Pociovălișteanu născut în secolul XXI, la 150 de ani după acesta. De la Tudor este de așteptat ca neamul să se ramifice mai bogat în viitor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog