vineri, 29 ianuarie 2016

Cărți noi! Elena Vulcănescu - „Veronica Micle – Lumina dintre marmuri”, Ed. Etnos și Convorbiri literare * * * *



Editurile Etnos și Convorbiri literare, asociate, ne oferă un volum masiv (450 de pagini) intitulat Veronica Micle – Lumina dintre marmuri, titlu liric care ascunde însă rezultatul unor foarte serioase cercetări de istorie, nu doar de istorie literară. Autoarea lui este o pătimașă cercetătoare a vieților și genealogiilor unor personalități din secolul XIX, Elena Vulcănescu.
Poeta Elena Vulcănescu a trecut cu succes, de mulți ani, în tabăra istoricilor literari. O opțiune firească pentru o autoare care a consacrat mulți ani studiilor de istorie și cercetării arhivelor. Timpul literar căruia îi consacră totalitatea eforturilor sale istoriografice este secolul al XIX-lea, mai exact a doua jumătate a sa, care e epoca marilor clasici și care ascunde destule lucruri încă insuficient cercetate sau interpretate discutabil.
Din acest efort au ieșit volumele București-Paris via Mircești (2007), consacrat lui Vasile Alecsandri, premiat de Asociația Scriitorilor București, și Veronica Micle, muza dintre Eminescu și Caragiale. Nefericita iubită a lui Eminescu rămîne azi în atenția autoarei, care deține o cantitate enormă de informație și pe care o valorifică nu numai cu talent ci și cu o abilitate detectivistică demnă de Agatha Christie și personajele ei. Deși e o carte serioasă, documentată cu acribie, volumul Elenei Vulcănescu e palpitant, stîrnește lectorului curiozitate și pasiune ca un roman de bună calitate.  
            O prefață cuprinzătoare a lui Antonio Patraș semnalează meritele indiscutabile ale volumului și ale autoarei în general între care găsirea și furnizarea de informații în „cascadă”, termen foarte potrivit. Poate nu destul subliniază prefațatorul meritele scriiturii unui condei de talent, care salvează numita cascadă de păcatul curent la alții de a plictisi cititorul.

Elena Vulcănescu îl poartă pe acest cititor printre mărturii și documente, ipoteze și dovezi asemeni unui ghid nu doar informat, ci înzestrat cu o deosebită capacitate de a transfera, odată cu extinsele sale cunoștințe, entuziasmul pentru temă și pentru cercetarea ei. Încît numitul cititor se simte vinovat că știe prea puțin despre scriitorii secolului al XIX-lea românesc, despre biografiile și destinele lor, despre mediul lor ba și despre alți actori ai scenei culturale din acea epocă: profesori, arhitecți, pictori, sculptori ori doar oameni de lume, beneficiari ai unei educații alese și care constituiau de fapt publicul artiștilor invocați. Scriitoarea le urmărește cu atenție existența ca și moștenirea lăsată spre beneficiul posterității.
De-a dreptul fascinant este capitolul dedicat „Statuilor Casei Monteoru”, pe care cititorii revistei noastre l-au putut parcurge, în avanpremiera volumului, în numărul 10/2015. În legătură foarte apropiată cu protagonista cărții, Veronica Micle, povestea celor două statui, realizate de Ioan Georgescu și de Ștefan Ionescu-Valbudea pe la 1889-1892, reprezentînd alegoric „Industria casnică”(reprodusă și pe coperta volumului) și „Agricultura” au împodobit curtea fostului sediu al Uniunii Scriitorilor pînă prin anul 1916, cînd proprietara de atunci le cedează sub formă de onorariu unui avocat, Constantin Romano, care le duce pe domeniul său de la Pleșoiu (pe atunci în județul Argeș, azi în Vîlcea). Statuile sînt urgisite în perioada comunistă, ajungînd „văruite” în intersecții mărunte ale orașului Slatina, și revin la familia proprietarului după recuperarea domeniului Pleșoiu de urmașii avocatului Romano. Au fost restaurate în 2008, ne asigură autoarea, și strălucesc și azi nemurind chipul modelului lor: muza Veronica Micle, inspiratoare de poeți dar și de sculptori.

Întregul volum – capitolul evocat mai sus nu face excepție – este ilustrat bogat, în culori, cu imagini interesante, multe inedite, descoperite de cercetătoare.
Ultimele două capitole redau zilele lui 1889 în care Veronica a locuit în București pe Strada Soarelui pentru ca, spre vară, să se mute la Văratec unde a ales să moară (sinucidere cu arsenic, decide autoarea cărții) și respectiv reconstituirea ultimelor zile din viața „muzei”. Veronica profită de boala fiicei sale Virginia, care o însoțea și căreia i se recomandaseră „picături de arsenic”, și comandă o sticluță care îi este procurată de o prietenă apropiată, scriitoare și ea, Maica Smara (Smaranda Gheorghiu-Gârbea, printr-o întîmplare mătușă prin alianță a autorului acestei cronici, și ai cărei urmași trăiesc și astăzi la Genova). Fratele Smarei, medic, trimite fără bănuială „leacul” de care Veronica abuzează voit, încît - la 3 august 1889, și nu 4 august cum precizează, scrupulos ca totdeauna, Elena Vulcănescu – pe nefericita poetă scrie, după titlul iubitului ei „Emin”: Mortua est. Dar „ea răsare sub nobila daltă” a artiștilor – cum inspirat spune biografa ei - pentru posteritate.

Volumul Elenei Vulcănescu este rezultatul unor cercetări extrem de complexe întreprinse cu o tenacitate remarcabilă. Nu mai puțin, coroborarea informațiilor pentru a contura cît mai veridic împrejurările descrise și personalitățile celor implicați sînt de natură să trezească admirația deosebită pentru efortul și sagacitatea autoarei. Ea nu neglijează niciun detaliu și le adună pe toate pentru a întregi portrete vii și un peisaj de fundal remarcabil prin credibilitatea lui.
Elena Vulcănescu, a cărei consacrare nu a așteptat acest volum, realizează un tur de forță demn de toată admirația. Ca urmare, aștept volumul următor, anunțat la finalul acestuia și intitulat „Valeria Micle Sturdza, prințesa fără cîntec”, cu mare și justificată nerăbdare.

luni, 25 ianuarie 2016

William Shakespeare - Sonetul III din „Pelerinul îndrăgostit”. Traducere nouă

Să ne bucurăm împreună de o capodoperă!


Secțiunea a III-a din „Pelerinul îndrăgostit” e atribuită cert lui William Shakespeare, fiind reluarea aproape identică a unui sonet din Love s Labour s Lost (în trad. mea „Deșarte disperări din dragoste”) din aproximativ 1598, deci o lucrare de tinerețe.

William Shakespeare

           Sonetul III din „Pelerinul îndrăgostit”

...
III. (variantă din Deșarte disperări din dragoste, IV.2.58-71)

Oare, din rai, al ochilor tăi glas
-Poruncă imposibil de-nfruntat-
Nu m-a împins la jurămîntul fals?
Deci nu mă pedepsi că l-am călcat.
Trădam cuvîntul dat unei femei,
Tu ești zeiță - am dovezi - deci nu
Pe tine te-am mințit. Din ceruri, vei
Da alinare chinului tot tu.
Ce-i jurămîntul? Abur. Răsuflare.
Tu, soare drag, duci raze-n lutul greu.
Prin tine, astfel, aburul dispare:
De-o fi păcat, să știi că nu-i al meu!
Dar și de-aș fi mințit, care e baiul?
Doar nu sînt prost să pierd, din asta, raiul.

                                                              Traducere: Horia Gârbea

miercuri, 20 ianuarie 2016

Cărți noi! Amorf și magic în „Solenoid”

                                       


            În copilărie am locuit între Hala Traian și Foișorul de Foc într-o clădire care avea fascinante subsoluri, o centrală termică situată la sub-subsol, prevăzută cu vane, manometre și flanșe misterioase (a funcționat pînă în 2010), curți interioare mărginite de ziduri înalte, acoperite cu iederă, și calcane sumbre ale clădirilor din jur. Peste un astfel de zid știam că săriseră bunicul meu și un văr al tatălui meu, în 1956. Vărul tatălui meu, medicinist, era căutat de securitate pentru agitații anticomuniste, și locuia la familia mea atunci. Bunicul l-a ajutat să scape arătîndu-i pe unde se poate strecura. Momentul represiunii dure a trecut și omul și-a terminat studiile fără a ajunge la pușcărie. Bunicul meu a scăpat și el atunci, fiind arestat abia în 1961.
Cînd eram mici, fratele meu și cu mine eram convinși că măcar una dintre boxele subsolului are comunicare cu tuneluri secrete care răzbat în parcul din apropiere sau sub clădirile emblematice ale zonei: Hala și Foișorul. Patru din cele șase camere ale apartamentului, aveau cîte două intrări fiind ideale pentru „v-ați ascunselea”.
La fel de fascinant era podul imobilului nostru, cu geamuri mici și lucarne. Știam că acolo ascunsese bunicul bijuteriile atît de bine că nu fuseseră găsite la percheziții pînă cînd el însuși nu făcuse o schiță cu ascunzătoarea. Cîteva ne-au fost restituite spectaculos, în 2012, într-o încăpere din subsolul blindat al BNR. Și totuși podul nu-și dezvăluise toate secretele! La prăbușirea calcanului, la cutremurul din 1977, am găsit un segment de bandă cu 9 (nouă!) cartușe de mitralieră anti-car, intacte. Tot bunicul ni le-a arătat și le-a extras gloanțele în fața noastră cu un patent, colectînd pulberea pe care a aprins-o demonstrativ și lăsîndu-ne să ne jucăm cu cartușele și gloanțele rămase inofensive.
            În copilărie – în anii 1960 - o plimbare la Circ sau în Parcul Tei, pe atunci prevăzut cu vaporaș și trenuleț de agrement, era o aventură pentru noi, copiii. Pe străzile mici creștea mușețel prin rosturile pavajului din piatră de rîu, iar odată am văzut pe un trotuar cîteva rațe. De altfel cocoșii ne vesteau răsăritul de pe străzi ca Plantelor, Popa Soare, Sf. Ștefan.

                                                                       *

            De toate acestea mi-am amintit intens, în stare de trezie, dar și în vis, citind „Solenoid” de Mircea Cărtărescu. Cu tot respectul pentru prozatorii români de azi, unii dragi prieteni ai mei, niciunul nu m-a făcut să visez, cîteva nopți la rînd, „scenarii” cu copilăria mea amestecate în poveștile personajului.  Pot admite, pentru obiectivitate, că pentru un cititor care nu a locuit la Foișor și nici în Tei - cartierul în care stau acum – efectul n-ar fi atît de puternic, dar ceva magie tot este în „cărămida” lui Mircea Cărtărescu.
            S-a scris și se va mai scrie că volumul este prea lung, prolix, inegal, cu personaje care apar și nu au destine încheiate, că finalul e lung și nereușit pentru că nu derivă „logic” din premise. Cuvîntul cheie l-a scris însuși mentorul autorului și cel mai mare critic în viață, care l-a cam „ras” pe discipol: amorf! Îmi scot pălăria, dar îndrăznesc să zic: și ce dacă? Un alt critic vorbea de „arhitectură romanescă” și greșea. Nu e nicio arhitectură. Totul e moale, plastic, amorf ca bitumul, precum ceasurile lui Dali, probabil una dintre sursele vizuale de căpetenie ale cărții. Dacă exista o structură, o dispunere cristalină, „Solenoid” era altă carte, nu știu dacă mai bună. Eu cred că nu. După cum cred că ilustația de pe copertă e fix în răspărul cărții. Totul în volum e organic (în sensul chimiei organice) cu excepția solenoizilor înșiși.

            Nu trebuie să uităm cine ne spune povestea. Naratorul nu se suprapune cu autorul decît în detalii biografice de biroul populației: născut în iunie 1956, absolvent de filologie și profesor de română la o școală din Colentina. Copilăria autorului, ba și adolescența și tinerețea nici nu pot fi atît de oribile și de autiste ca ale personajului care scrie „eu”. Nici experiențele de la școala numerotată fals – din delicatețe, școala 86 fiind în Titan - nu puteau fi atît de cumplite. Dar personajul, dacă nu și autorul, „vede monstruos”.
Naratorul, scribul, nu e un scriitor de top care cochetează cu Premiul Nobel pe la casele de pariuri. Ci un refuzat (și) al literaturii, avînd un singur cititor – el însuși. De altfel în fauna din jurul lui nici nu putea avea mai mulți, trecînd peste dificultatea lui temperamentală de a comunica, fie și cu părinții sau cu prima lui soție.
Posibila parte genială a naratorului a murit - din nefericire pentru acesta, deși nu se știe dacă ea nu l-ar fi strivit - la un an: era fratele geamăn complementar, cu organele așezate „în oglindă”. Ultimul ins cunoscut care a avut „situs inversus totalis” a fost un indian și a fost examinat aiurea de medici pînă la 64 de ani fără ca vreunul să se prindă de ciudățenie. Cazuri mai moderate apar o dată la 50 000 de nașteri.
            Putem bănui că și caracterul și destinul extrem de ciudate și nefericite ale fratelui supraviețuitor fac parte din jumătatea întunecată a perechii gemelare, cea solară murind prematur.  

            „Solenoid” e o poveste de „istorie contrafactuală”: ce-ar fi putut să fie autorul dacă ar fi fost ca naratorul. Nu știm cît de puțin a lipsit. Norocul lui și al nostru este că Mircea Cărtărescu e geamănul „bun” iar cel „rău” a murit, sau mai probabil nu s-a născut. Și astfel, poemul „Căderea”, citit de autor la Cenaclul de Luni nu a fost o „cădere” precum cel citit de narator în același loc.
            Romanul – să-l numim așa, simplificator – deschide multe căi dintre care, ca în orice labirint, unele se înfundă. Sau revin în centru, mai exact în „centre”, punctele de intersecție ale magicelor „lay lines”, unde se aflau plasați solenoizii. Unul e casa, labirintică și ea, a naratorului, alta fiind vechea morgă inaugurată în 1892 și dărîmată în 1985. În locul ei se află azi, ironic, Ministerul Culturii. Aceste fire nu se pot înoda toate într-un singur punct. Astfel sînt lumile subterane, răpirea portarului școlii de către extratereștri, secta „pichetiștilor”, extraordinarul Dumnezeu al acarienilor care cultivă sarcoptul scabiei. Un subiect al atenției naratorului, după ce se ocupă de George Boole, de logica lui dar și de una dintre fiice care a scris popularul roman „Tăunul”, este topologia cvadridimensională cu accent pe studiile lui Charles Howard Hinton (soțul altei fiice a lui Boole, Mary) și „tessaractul” său, ceea ce ne duce cu gîndul la Borges, autor ce-l menționează pe Hinton.
Acum, pentru a fi drepți, paginile de „enciclopedie” sînt cam enervante, din fericire mai erupe cîte-un filon de umor, precum convertirea empirică la topologie a semidocților din școala nr. 86 prin intermediul cubului lui Ernö Rubik.

Naratorul deschide toate ușile - jurnalul său are ca simbol casa-labirint - și nu le mai trage după el. Autorul nu are nici el ce să facă: odată ce personajul-narator găsește poziția pe harta Bucureștiului a celui de-al șaselea solenoid la pagina 799, trebuie să încheie, în doar 128 de pagini. Iată peste ce număr magic s-a căzut: 128 este 2 (cuplul Narator-Irina, cuplul „gemenilor” etc.)  la puterea a 7-a (cei șase solenoizi plus al șaptelea, cel astral sau, dacă vrem, cel din a patra dimensiune).
Să mai notez că romanul sau ce-o fi are 837 de pagini, adică de trei ori cîte trei ori 31, iar 31 este un număr prim simbolic stenic, generat de vibrația cîmpurilor lui 3 și 1!
Sînt sigur că nici naratorul, nici editorul, ba nici Mircea Cărtărescu însuși nu s-au gîndit la asta! Dar... „there are more things in heaven and hell, Horatio”!
Deci autorul, presat de cîmpurile magnetice magice generate de propriu-i solenoid, sucește brusc gîtul narațiunii și, grație acelorași cîmpuri sau doar unui capriciu divin, Bucureștiul comunist se ridică la cer, lăsînd vederii naratorului, scăpat cu partenera lui și fetița lor, „legiunile de demoni” de sub el. Simbol sau nu al Revoluției care a eliberat oameni și demoni, cert e că așa se termină romanul. Naratorul își rupe manuscrisul, dar autorul îl duce la editură așa, cu toate ușile labirintului deschise.
Chiar și un solenoid este un „labirint”, dar unul în care nu te poți rătăci, umblînd, elicoidal, în jurul unui gol interior. „Solenoid” - cartea – este un material organic amorf dar viu, un procariot fără membrană și cu nucleul în toate părțile. Va urma oare o „explozie cambriană” a vieții?

Este uluitor că un om în toate mințile a putut să-și imagineze un narator nu tocmai în toate mințile care a scris așa ceva. Cu toate defectele ei (de atribuit, de ce nu, naratorului) „Solenoid” merită numele de carte  mai mult decît 99% din obiectele de pe rafturile librăriilor. Că ar fi „cea mai bună” din lume, țară, eră geologică etc., cum s-a scris, vom mai vedea... 

P.S. Nu cred că semnul M trasat de liniile palmei oricărui om vine de la Mors, ci de la Melior! Spre deosebire de Narator, eu sînt optimist.

joi, 7 ianuarie 2016

Concurs de debut al Editurii „Caiete Silvane”


 
 
Regulamentul Concursului de debut al Editurii „Caiete Silvane”

Editura Caiete Silvane, editura Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, instituție a Consiliului Județean Sălaj, organizează concursul anual de debut, ediţia 2016, cuprinzând următoarele secţiuni:
Poezie;
Proză;
Critică şi istorie literară;
Eseu.
 
Manuscrisele, în limba română, participante la concurs vor fi expediate, cel târziu până în 19 februarie 2016,  în format electronic (pdf sau doc) pe adresele caietesilvane@yahoo.com sau office@caietesilvane.ro sau prin poștă, în format printat, însoțite de varianta în format electronic, la adresa Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, Zalău, Piața 1 Decembrie 1918, nr. 11 (cu mențiunea pe plic pentru Concursul de debut al Editurii „Caiete Silvane”).

Manuscrisele trebuie să aibă: cele de poezie, maxim 50 de pagini (format A4, corp de literă 12),  cele de proză/ critică literară/istorie literară, maxim 400.000 de semne, iar cele de eseu maxim 300.000 de semne.
Lucrările declarate câştigătoare (de un juriu format din personalități ale lumii literare) vor fi anunțate la Zilele revistei „Caiete Silvane” (18 – 20 martie 2016) și vor fi publicate la Editura „Caiete Silvane” până la ediția următoare a Zilelor menționate. Sunt acceptate şi manuscrise ale autorilor care au fost incluşi anterior în antologii sau au publicat în volume colective.
Premiile concursului constau exclusiv în publicarea volumelor (la cele patru categorii menționate).
Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.
Relatii suplimentare pot fi obţinute la telefon 0724570646  sau prin e-mail la adresele: caietesilvane@yahoo.comoffice@caietesilvane.ro.

Postări populare

Arhivă blog