marți, 23 iunie 2015

Antologii, antologii…


Cînd e vorba de antologii, cum apar la noi multe, prea multe, mai ales de poezie, ceea ce contează în evaluare este criteriul unificator. O antologie a poeților dintr-o generație are rostul ei (nu-i poți citi integral pe toți și atunci le vezi specificul prin exemple alese). La fel a poeților dintr-o zonă geografică sau chiar un oraș mai mare. O antologie a poeților din Ghimpați sau Răcădău e irelevantă. Dar la fel de neconcludentă ar fi una a poeților din Tokio sau Shanghai, orașe enorme unde nu se poate vorbi de un specific local relevant. O antologie a poeților (să zicem) ingineri e o absurditate pentru că adoptă un criteriu exterior literaturii și ingineri care scriu poezie sînt de tot felul de la Daniel Bănulescu și Mihail Gălățanu la tot felul de inși care zgîrie hîrtia și auzul. E ca și cum ai face o antologie a poetelor nemăritate sau a prozatoarelor blonde.

Mai semnificative pot fi antologiile tematice (poezii sau proze despre mare, despre un anumit loc, de pildă despre Veneția sau despre pușcărie). Cele mai semnificative sînt desigur antologiile unui grup cu ideologie literară comună. Exemple celebre, valide și azi, fiind „Aer cu diamante”, „Cinci”, „Desant 83”, strategii impuse și de un context special, al șurubului cenzurii strîns la refuz.

Un lucru foarte rău la noi, pentru că e de fapt o ticăloșie evidentă dar imposibil de sancționat, este realizarea unor adunături numite antologii prin care autorul pretinde că pune laolaltă „cele mai… (frumoase, dramatice, lirice etc.) creații literare” dintr-o perioadă sau un areal întins. În acestea, adunătorul bagă – după gustul său și nu poți să faci nimic cu gustul omului – creații ale unor autori valoroși (cărora li se cere sau nu acordul, li se dau, dar mai curînd nu, drepturi de autor) și, alături, abuziv, emanațiile unor neica-nimeni, amici sau sponsori ai omului cu antologia. Aceștia se văd adunați între aceleași coperți cu Ion Mureșan, Ioan Es. Pop, Ana Blandiana etc. și se pot făli scriindu-și în bibliografie: a fost selecționat cu trei haiku-uri în antologia „cele mai de preț perle ale deceniului 2 alături de… și de…”

O antologie e de luat în seamă, însă, numai dacă e realizată de un autor cu renume și cu  discernămînt recunoscut. Altminteri, cui îi pasă dacă Nea Castană găsește că „cele mai…” creații sînt ale unor consacrați neîntrebați mixați cu consătenii lui care-și vor pune sumarul în ramă, lîngă poza de nuntă?

În unele țări, treaba e clară: editorul percepe o dijmă proporțională cu cantitatea de file folosite și publică respectiva culegere. Dar nu convoacă abuziv, pentru strălucire, marii scriitori ai nației respective ca să-și facă toți netoții „selfie” literar cu ei. Poate antologatorul, temîndu-se de consecințe contondente, îi întreabă sau chiar îi roagă pe unii autori doriți să participe la poza de grup, eventual îi plătește din banii amatorilor (trei lei poza cu ursul, doi lei cu căprioara). Numai că, evident, nu vom ști niciodată cîți l-au refuzat și cu ce vorbe grele.

Pe scurt, pînă la proba contrarie, și proba se face prin valoarea selecționerului și a selecționatei, o antologie de autori în viață este o escrocherie.

marți, 9 iunie 2015

Puteți crede așa ceva? Mat în 8 mutări și 28 secunde

Și totuși mi s-a întîmplat azi dimineață, cu un adversar din India.
Cred că nu era fostul campion mondial intrat incognito pe sahonline!


duminică, 17 mai 2015

Turnirul de poezie de la Balcic

Între 12 și 16 mai 2015 a avut loc Turnirul de Poezie „Cununa de Aur de la Balcic”, a cincea ediție a unei manifestări devenite tradiționale pentru Uniunea Scriitorilor. 


Două echipe de poeți din filialele uniunii se întrec într-o localitate cu semnificație culturală în fața unui juriu care decide o echipă cîștigătoare și un laureat individual al „Cununii de Aur”. În acest an, manifestarea a fost realizată cu sprijinul unor parteneri tradiționali: Institutul Cultural Român și Primăria Sectorului 2 București cărora li s-a adăugat Consiliul Județean Arad. Au participat echipele filialelor USR din Arad (cîștigătoare a ultimelor trei ediții) și Chișinău. 


De această dată a învins Filiala USR Chișinău care va organiza următoarea ediție a turnirului. Dintre cei doisprezece poeți participanți, juriul l-a desemnat cîștigător, după trei runde foarte echilibrate, pe Arcadie Suceveanu (Filiala Chișinău). Premiul de popularitate, prin votul tuturor celor prezenți, a fost obținut de Andrei Mocuța (Arad). Au susținut recitaluri și laureații edițiilor anterioare. Festivitatea de premiere și un recital de gală al poeților au avut loc la castelul Reginei Maria de la Balcic.


Participanții au convenit că s-a desfășurat o ediție pe deplin reușită, valoarea poeziilor citite și ambianța desfășurării fiind practic desăvîrșite.


În imagini, printre alții, echipa cîștigătoare (Georghe Chiper, Teo Chiriac, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Dumitru Crudu, Nicole Leahu), laureatul Arcadie Suceveanu, președintele juriului, Mihai Zamfir. Foto: Horia Gârbea.


duminică, 10 mai 2015

Cărți noi! Cipru și alte paradisuri


                Andreea Păstârnac Mitologie insulară, Editura Tracus Arte 

                Deși face parte din generația literară nouăzeci, fiind colegă de cenacluri juvenile cu cei mai mulți dintre reprezentanții acesteia și ea însăși o poetă notabilă, Andreea Păstârnac (Stoie pe numele din certificatul de naștere) debutează abia acum cu o colecție concentrată de eseuri pe o temă absolut inedită la noi: panteonul cipriot. Autoarea este diplomată de carieră și, înainte de a prelua postul de ambasadoare a României la Tel Aviv, unde se află din 2013, a reprezentat țara tot ca ambasadoare în Cipru. Conducerea unei misiuni diplomatice într-o zonă afectată de un conflict contemporan i-a lăsat totuși timp autoarei, să se ocupe de trecutul îndepărtat al Insulei Afroditei și a fratelui său Apollo, care a ales la împărțeala zeiască Rhodosul, dar a rămas la inima ciprioților. Citind eseurile docte și sprintene totodată ale Andreei Păstârnac, pline de amănunte surprinzătoare pe care nu le poți cunoaște fără a cerceta și a înțelege spiritul locului, am revăzut mental și peisajele atît de frumoase, demne de zeița tutelară, de-a lungul coastei ce se întinde de la Limassol la Amathus și apoi la Paphos, cele ale ascensiunii spre vîrfurile montane ale Ciprului. Scriitoarea nu ignoră nicio clipă spațiul geografic și relieful speciale din Cipru, „tărîmul boticellian”, cum îl numește scriitoarea. Deși scuturat de seisme telurice și istorice, ținutul acesta e potrivit creării unui panteon complex pe care talentul eseistei îl însuflețește. Un debut reușit și o promisiune pentru ceea ce, sper, va urma după cîțiva ani cînd Andreea Păstârnac se va familiariza pe deplin cu locurile magice, încărcate de mistică iudaică și creștină ale Israelului. Să o așteptăm cu încredere.

                Ion Bogdan Martin Goi spre Paradis, Editura Ararat 

                Iată un autor „din stirpea dramaturgilor adevărați”, după cum îl prezintă maestrul Mihai Ispirescu în preambulul volumului. Deși a scris și proză reușită, Ion Bogdan Martin este structural un autor al dialogului, replicii, umorului și situației. El știe teatru dar, mai ales, îl simte. Fiecare replică o cheamă pe cealaltă și se întrețese cu ea într-un ansamblu solid și echilibrat. Întorsătura, contrapunctul, lovitura de teatru caracterizează fecare text dintre cele șase cîte cuprinde volumul de față. Multipremiat, jucat în teatre de stat și particulare, ajuns pe ecran cu scenariile lui, Ion Bogdan Martin este un comediograf care nu ignoră alunecarea către romantism. Personajele sînt niște „oameni oarecare”, personaje ale prezentului, căutători, mai norocoși sau mai ghinioniști ai „fericirii” ca la Sebastian sau Mazilu. Cea mai solidă piesă a volumului, Aventură în patru sau Cum este să pierzi trenul într-un colț uitat de lume, a avut premiera în mai 2014 și se mai joacă și acum. În ea, un bețiv dintr-o stație CFR și casiera gării își descoperă numita fericire în iubire, în chip duios, hazliu, pilduitor, vorbind în clișee (ca la Mazilu , din nou, sau Băieșu). Dar Bețivul e de fapt un poet. El zice despre sine, despre lirism și iubire: Poate că nu par, domnule, dar sunt un romantic incurabil... Da, am scris, sunt într-un caiet... Sora mea, care le-a citit, fiind profesoară de română la Bucureşti, mi-a ssspus să le public, dar eu nu vreau... Ş-apoi, ce editură mai face, astăzi, bani din poezie!?!În fond, e ceva numai între mine şi... şi această domniţă... Dragostea este ceva intim şi profund... Nu ssse pune la gazetă... sau pe on-line. Dar pe scenă se poate pune. Îi urez lui Bogdan Martin numeroasele premiere pe care le merită.

                Cassian Maria Spiridon Ponind de la zero, Editura Charmides


                Volumul elegant ne oferă, pe lîngă poezia acum notoriului coordonator al Convorbirilor literare, așa cum era ea în 1980, o experiență tragicomică: punerea pe pagini în oglindă a textului real al cărții cîștigătoare a concursului de debut, pentru anii 1979-1980,  al Editurii Junimea și cel care, a apărut, în fine în 1985 forfecat de cenzură. Chgiar și atunci gura păcăptoșilor îi dădea în vileag: pe pagina doi scrie „Debut 1983”, pe cea de gardă: „Junimea 1985” iar pe pagina patru: „Juriul concursului de debut 1981-1982”.  Ce să mai zici? Textul apărut atunci diferă substanțial de cel inițial, așa cum ni-l restituie volumul de azi. Editorul însuși (deci nu vreun for extra-editorial), cum ne asigură autorul în cuvîntul introductiv, a tăiat ca în brînză și, aparent, „la mișto”. E limpede că un cioplitor de serviciu căcăcios a scos ceea ce i se părea neconvenabil, suflînd în iaurt. Cad strofe și versuri pentru care nu se poate găsi nicio justificare de-a fi tăiate precum screper/palan răsucit pe saltelele vieții. Sau: el își numără coastele ca pe regii persani/ el cunoaște psihologia logica delirul. Azi, nici măcar cei care au trăit epoca, nu-și dau seama de ce versurile care „au rămas” sînt mai agreabile cenzorului decît cele căzute. La pagina 51 ni se dă și reproducerea unei file din dactilograma inițială în care „redactorul” (șugubăț, obtuz, răutăcios, cine știe?) a tăiat din titlul Păi să te joci, întîi cuvîntul „păi”, apoi întregul titlu, absolut inocent, „să te joci”, înlocuindu-l cu trei steluțe. Important este că poetul, care își arăta la debut (în varianta necenzurată, dar și cea rămasă) liniile de forță ale operei sale poetice viitoare, vastă cum o știm acum, nu s-a lăsat demoralizat de această mutilare. Dacă ea nu l-a aruncat în depresie și nu l-a curățat, l-a întărit. Presupun că măcelărirea absurdă a textului - trebuia să fie pentru autor semnul că așa are să pățească mereu dacă nu-și bagă mințile în cap și nu scrie exclusiv triumfal despre societatea socialistă. Din fericire, mutilat a fost volumul, nu poetul și, la patru ani de la apariție, Revoluția i-a adus libertatea de publica, de care s-a folosit din plin în deceniile următoare. Volumul de la Charmides e pălmuitor pentru nostalgicii comunismului și educativ pentru toată lumea.

luni, 4 mai 2015

„O, dolce Napoli”! Impresii fugare

 Față de alte locuri ale Italiei, Napoli mi-a plăcut mai puțin. Am ajuns la Pompei, nu și la Capri. Orașul în sine e contrastant, ceea ce unora le poate plăcea: edificii străvechi alături de zgîrie-nori, opulența unor galerii și palate alături de o mizerie autentică și o sărăcie imposibil de fardat. 

Lume pestriță, cu multe figuri pe care erai fericit să nu le întîlnești. Unul dintre puținele orașe occidentale în care am văzut cîini vagabonzi și încă lihniți plus un exces de dejecții canine provenind de la prietenii cu și fără stăpîn. Pavaje în centru și pubele de care s-ar fi rușinat orice cartier bucureștean. Mai ales un haos al circulației, al transportului public și-o lipsă de indicatoare cu totul incompatibile cu un oraș turistic. 

În compensație: superba întindere marină, Vezuviul, vestigiile Pompeiului în care fac pariu (și bazat pe numărul termelor) că locuitorii se spălau mai des decît media urmașilor lor, clădirile istorice (unele renovate sau în curs, dar mai puține decît cele trist de neîngrijite). Am înțeles acut ce înseamnă în Italia Nordul față de Sud, un oraș - chiar mare  și predispus la contraste – din Nord (Milano, să zicem) și Napoli. Dar, măcar o dată, merită făcută și această experiență.


Piața „Plebiscitului” cu domul San Fernando


Zgîrie-nori în „Centro Direzzionale”, unde am și locuit, la Holliday Inn (brand american, deci altă lume se deschidea odată cu ușa lui)


Galeria Umberto Primo, o minune incomplet renovată.


Intrarea la Castel Nuovo, operă a dinastiei de Anjou. Arcul propriu-zis „de triumf” a fost adăugat, datează de pe la 1460.


Doi „gemeni” de birouri și Huppy privindu-i.


               Biserică pe măsura zonei futuriste a Centrului de Afaceri


Napoli văzut de sus, de la Castel Sant'Elmo. În stînga „Centro Direzzionale”, în dreapta pe fundal Vezuviul.


Castel Nouvo, tot „nouvo” la peste șapte secole de la fondare. Zis și „Maschio Angioino” adică virilitatea angevină sau, mai liber, „P... lui [Carol I de] Anjou”.



sâmbătă, 2 mai 2015

Huppy și Gîsca. Varianta 2015

În fiecare an, în mai, o poză a lui Huppy cu gîsca de bronz din Parcul Herestrău îmi amintește că a crescut. Imaginile sînt din mai 2010, 2011, 2012, 2014 și ultima de ieri, 1 mai 2015.






joi, 23 aprilie 2015

Halep def. Muguruza! Zgura roșie de-acasă

Simona Halep a învins-o pentru prima dată pe Muguruza profitînd de avantajul pe care i-l dă zgura. Cei 14 cm dintre ele n-au prea mai contat. Și Sarra Erani (1,64 m) a bătu-o pe Radwanska (1,72) fiind o adversară mai ușoară pentru Halep, cu condiția să treacă de Z. Diyas care nu e lipsită de șanse (fiind nr. 32, a făcut-o bucățele pe pe nr. 19 – Lisicki: 6-0 6-0 în turul 2 al unui mare turneu).

                Aș prefera-o pe Errani chiar dacă e cotată mai bine ca Diyas. Diyas va urca mult. Simona Halep o poate fugări mai bine pe italiancă decît pe kazahă care are 21 de ani.  Pe zgură mintea și picioarele contează mai mult decît forța iar SH are acum și precizie, a început să pună stopuri.

                Cred că ne putem gîndi la semifinală. Ar fi bine ca Bencic sau Suarez Navarro să-i facă  un bine Simonei și s-o oprească pe Wozniacki. Cu niște cross-uri din alergare cum le dă acum și de pe dreapta și cu stopuri care oftică adversara, Halep nu va avea însă probleme nici cu W. Pe cealaltă jumătate de tabel nu sînt sigur că Sharapova o să zburde (cu Keber, Makarova, Kvitova).


                E un turneu foarte tare, dar zgura roșie de-acasă o poate ajuta mult pe Simona Halep. Acum, și Muguruza a crescut pe zgură... Dar a noastră e mai roșie!

luni, 20 aprilie 2015

Zăvoranu. Ultimele zile înainte de după


Cf  „Libertatea”
„După de înainte de Paște”. Dacă e după înainte, negînd negația, înseamnă fix de Paște. Just?

Deci, înainte de a trece în lumea de după, starea sănătății s-a înrăutățit. Putem deduce că după ce a trecut „după”, starea s-a îmbunătățit definitiv. Dumnezeu s-o ierte, precum și noi iertăm ziariștilor noștri!

Canada - România 2-3! Lăsați-o în pace pe Simona Halep. De minimis non curat imperator

Am înregistrat cu părere de rău comentariile iritate ale multora în jurul absenței Simonei Halep de la meciul de FED Cup (o competiție secundară totuși). Pe lîngă un naționalism greșit înțeles, aceste comentarii au fost defetiste. Au arătat tocmai lipsă de încredere în celelalte componente ale echipei care și-au făcut treaba admirabil. Ar fi fost 4-0 dacă Irina Begu nu lungea meciul din neatenție și nu se accidenta. Fără accidentare, ar fi cîștigat totuși setul decisiv cu 6-0 sau 6-1. Unde a fost problema că n-a jucat Halep? „De minimis non curat imperator”! O să joace la anul în grupa mondială. E foarte bine că a lăsat loc de afirmare și rodaj unor jucătoare tinere, cu mare potențial. Nu-i chiar puțin lucru s-o învingi pe terenul ei pe o vedetă aflată pe locul 7, cît ar fi ea de ieșită din formă. 

De altfel Bouchard a ezitat îndelung, trei-patru zile peste termenul limită, dacă să intre în echipă. Dacă ar fi renunțat, ar fi lăsat locul unei alte jucătoare, poate mai în formă, mai dornică de afirmare și care s-a descurcat mai bine. Iar tînăra de 18 ani de pe locul 260 a arătat un talent remarcabil și forță.  

O echipă bună nu stă într-un jucător. Rusia a ajuns în finală fără Sharapova care se pregătea și ea, firesc, pentru Stuttgart. Deși Soci era mai aproape și s-a jucat pe zgură. Nici dacă meciul cu Canada se juca la București sau la Galați, Halep nu era de criticat dacă ar fi stat în tribună. E un obicei foarte prost, foarte provincial să se agațe toate speranțele de „omul providențial”, cimitirele fiind pline de inși providențiali și de neînlocuit. Dacă nu joacă Hagi sau Chivu sau Mutu etc. sîntem pierduți! Ei, nu! E mai greu, putem pierde un meci în care se rodează o rezervă, nu cade cerul.

Îmi amintesc, deși au trecut peste 40 de ani, un meci din august 1974 cu Italia în Cupa Davis. Tot așa, s-a pus presiune din partea opiniei publice, presei, poate și a liderilor statului, să joace Ion Țiriac (pe atunci la 35 de ani) care se retrăsese după finala din 1972. Țiriac a intrat, s-a îmbolnăvit, a pierdut ambele meciuri de simplu la zero iar la dublu (cu Năstase care a cîștigat ambele simpluri cu 3-0 dintre care 3 seturi la 0) a fost 6-4,8-6, 6-8, 4-6 6-2. Pentru Italia. N-am uitat! Peste cîteva zile era ziua mea și nu m-am putut bucura, atît de mare a fost necazul că n-a avut cineva luciditatea să joace o rezervă. De fapt s-a încercat lucrul ăsta abia după meciul de dublu din ziua a 2-a dar regulamentul n-a permis.

Îmi amintesc – asta e chiar de tot hazul – că tot „opinia publică” (titlu de Aurel Baranga), a cerut ca meciul România – Suedia din sferturile CM 1994 să fie musai comentat de Cristian Țopescu. Că altfel nu batem Suedia. A venit Țopescu (care și el se retrăsese, nu mai ștu de ce). Dar, vorba lui Jebeleanu: „Și n-au învins”.


Așa că lăsați-o în pace pe Halep că are serie grea la Stuttgart: Muguruza-Radwanska-Wozniacki și finală cu Sharapova  care n-a jucat cu Germania ca s-o aștepte odihnită.

sâmbătă, 18 aprilie 2015

Vaccinul, agentul sanitar și cîinii

„Cînd e ia cîte-o măsură
Lumea-njură
Pe agentul sanitar
Și se-ntreabă fără noimă:
-Ce-aveți cu noi, mă?
Pentru ce să dăm cu var?”

De la situația descrisă și de la compunerea versurilor lui Topârceanu a trecut un secol. Omul a ajuns pe Lună, a ajuns să controleze energia atomică, a eradicat maladii cumplite și speranța de viață aproape s-a dublat în țările dezvoltate și nu numai. Doar în România, adînc intrată în secolul XXI, se discută despre „utilitatea” vaccinurilor! Și comentariile („lung prilej de vorbe și de ipoteze”) duc spre ideea că n-ar prea fi bine să ne vaccinăm copiii. E stupefiant! Halucinant! Să te ciupești ca să fii sigur că nu visezi!

Deci să lăsăm generațiile noi să se lupte prin propriul sistem imunitar cu variola, tifosul, (în Primul Război tifosul a omorît mai mulți oameni decît gloanțele) poliomielita, rujeola, TBC-ul etc. etc.? Acum un secol se putea discuta la portiță și pe șanț în acești termeni: „Cine are zile scapă, bolile sînt tot de la Dumnezeu, lasă că s-au înmulțit oamenii destul, iar cu ei și relele”. Iar „agentul sanitar” era gonit cu cîinii. Dar au trecut 100 de ani.  

Să nu se mai investească în cercetare pentru a găsi vaccinuri contra SIDA, Ebola și altor flageluri, pentru că părinții din România, cu înaltă calificare medicală dobîndită  la portița internetului, tot nu le vor folosi, prevalîndu-se de dreptul lor sacru asupra copiilor: „eu l-am făcut, eu îl omor”. Sau îl las să moară nevaccinat. Dacă dai copilului o palmă sau îl tragi de urechi, ești o brută. Dacă îl lași pradă bolilor, suferințelor  (ați văzut cum arată adulții care au scăpat vii după o poliomielită în copilărie?) ești un părinte responsabil.

Am citit cu ochii mei o opinie după care occidentul vrea să distrugă poporul daco-roman... oferindu-i vaccinuri. În copilăria mea nu existau vaccinuri pentru „bolile copilăriei”. Le-am avut în formă gravă, era să dau colțul la fiecare (pojar, scarlatină, oreion) și am scăpat numai prin devotamentul excepțional al părinților și al medicilor. Dar am suferit cumplit. Cine-și expune copilul unei astfel de suferințe pe motiv că „știe el mai bine” nu merită doar decăderea din drepturile părintești. Ci o pedeapsă pe măsura Evului Mediu în care – prin concepții – alege să trăiască.


joi, 9 aprilie 2015

Olimpiada și matematica, străinul și milițianul

              Mă uit periodic la subiectele date la olimpiada de matematică (faza națională a fost chiar ieri),  mă mir și admir. Cît de inteligenți trebuie să fie copiii de gimnaziu care rezolvă fie și 1-2 subiecte de acest tip! Mă refer mai ales la problemele de gimnaziu și de clasele a IX-a, eventual a X-a care nu solicită, normal, cunoștințe matematice de înalt nivel, ci dintre cele pe care le are, sau ar trebui să le aibă, orice om obișnuit. 

               Diferența o face inteligența „pură”.  Nu poate fi vorba de experiență la acea vîrstă, oricîte „exerciții” ar face un copil. Un adult ca mine rezolvă acele probleme punînd în joc mai ales experiența de om hîrșit în calcule și deprinderile. Deși mă întreb dacă mulți dintre adulți, chiar cu studii superioare tehnice, ar face față unor probleme de clasa a VII-a date ieri la olimpiada națională. Nu-i de mirare că unii „olimpici” au fost deja acceptați pentru studii viitoare la Harvard sau MIT încă din clasa a X-a sau a XI-a.

                Prin contrast, cît de precare sînt subiectele de verificare de la „capacitate” (sau cum îi mai zice examenului final de clasa a VIII-a) și Bac. Diferența de inteligență dintre un olimpic de a VIII-a și un licean care trece, cu o notă mijlocie (7-8) Bac-ul la matematică este de la om la maimuță sau de la cîine la vrabie. E excelent că se fac concursuri cu asemenea subiecte „grele”, de fapt probabil inaccesibile pentru 90% dintre restul elevilor, și e jalnic că subiectele „regulate” ale evaluărilor au coborît - prin contrast - la un nivel care să permită promovarea cretinilor congenitali.


                Și mai rău este că „olimpicii” vor avea astfel un minim dialog cu „ceilalți”, precum străinul care știa 10 limbi străine cu milițianul care constata cu suficiență și mîndrie că ele „nu i-au folosit la nimic”, el – presupusul interlocutor - necunoscînd niciuna dintre ele.

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog