luni, 16 mai 2016

Cărți noi! Bogdan Teodorescu „Libertate” - roman, Ed. Cartea Românească * * * * (I)

Un paradox cum sînt multe în literatura noastră: calitățile care fac din Bogdan Teodorescu un autor atipic sînt tocmai cele care s-ar cere, în pincipiu, oricărui prozator ce ține să conteze pe o piață liberă. Numai că ele nu caracterizează decît un număr infim dintre autorii care scriu proză. E vorba de inteligență, cunoașterea profundă a mediilor în care se petrec romanele sale, luciditate și realism - care nu se confundă nicidecum cu lipsa de imaginație - stil dinamic și atractiv, cultură bogată din care nu lipsește informația asupra mersului istoriei și geografiei politice contemporane. În plus, fașă de mulți prozatori ai zilelor noastre, Bogdan Teodorescu are un acut simți al replicii, una vie, casantă, sarcastică. Dialogurile lui sînt, cum zicea un personaj al lui Eugen Barbu, „o bogăție”.
De altfel, prozatorul de azi a cochetat cu arta dramatică și părea, acum 35-40 de ani, de cînd datează cunoștința noastră, destinat scrisului pentru scenă. Calitățile sale de dramaturg erau să-l coste pe viitorul prozator, pe la sfîrșitul anilor 1980. A compus un text dramatic pentru o revistă satiric-muzicală studențească a cărui urmare avea să fie, în logica epocii, exmatricularea autorului dar și a interpreților. Noroc cu un activist deștept (mai erau și din ăștia) care a înțeles că „nu face” să se creeze scandal, încît trupa a primit, în aclamațiile sălii, premiul întîi al festivalului pentru excelența textului și hazul protagoniștilor.
Cărțile lui Bogdan Teodorescu, romane, cărți de călătorie sau eseuri despre manipularea politică, nu înregistrează doar succese de stimă. Ele se vînd bine pe piața autohtonă dar și în alte țări unde apar, cel puțin deocamdată, fără sprijin al autorităților culturale de la noi, prin simpla încredere a editorilor în putearea lor de atracție lor. Autorul, pe lîngă evidente haruri intelectuale, este caracterizat de un entuziasm al scriiturii care seduce deopotrivă un cititor rafinat și un plezisrist al lecturii.
Romanul său recent, Libertate (Ed. Cartea Românească) păstrează verva, complexitatea acțiunii și a tipologiilor din cărți anterioare ca  Băieți aproape buni sau Spada, și ingeniozitatea din Dacic Park, dar le depășește pe acestea, fiind cel mai bun volum al de-acum maturului romancier.
Libertate este mai departe de thriller și de politică decît romanele anterioare ale lui Bogdan Teodorescu, dar nu e lipsit de mister. Se citește rapid, cu interes pentru destinele eroilor și aflarea deznodămîntului, fiind în același timp o literatură socială de cea mai bună calitate. Efervescența scriiturii și a personajelor ascunde dileme grave.

Cartea are toate datele unui roman de succes: acțiune palpitantă, suspans, personaje puternice care-și prezintă hotărîte punctele de vedere, ironie și un final neașteptat. Dar este mai mult decît o narațiune antrenantă. Există în acest roman un plan de profunzime tulburător, o privire în abisul unei societăți – cea românească a începutului de secol XXI – întocmită greșit, imprevizibilă, capabilă să distrugă vieți cu un cinism absolut. Un strat social destinat aparent succesului, relaxat și superficial trăiește, fără s-o știe sau ignorînd pericolul, pe muchea prăpastiei. 

(va urma)

duminică, 17 aprilie 2016

Cărți noi! Gabriel Chifu „Papirus”, antologie de poezie, Ed. Paralela 45


            Pare superfluu să mai scrii acum despre poezia lui Gabriel Chifu. Autorul a beneficiat de exegeze dintre cele mai atente, atît pentru fiecare volum în parte cît și pentru ansamblul operei, printre cele mai recente fiind prefața și postfața antologiei Papirus (poezii 1976-2015) – Ed. Paralela 45, Colecția poeți laureați ai premiului Național de Poezie Mihai Eminescu, semnate de Dan Cristea și Răzvan Voncu. Toți marii critici au scris despre Gabriel Chifu și mulți confrați poeți i-au dedicat pagini în cei 40 de ani de carieră literară, de la debutul precoce și laureat la rîndul său (1976) pînă la Premiul Eminescu, venit poate prea devreme pentru un autor care mai are în față - sper și îi doresc - nu ani, ci decenii de scris.

 
           Totuși, o antologie precum Papirus nu trebuie să treacă necomentată pentru că ea exprimă pe larg, în aproape 200 de texte, reinventări de sine ale poetului în nouă volume succesive care se adaugă antologiilor, aceasta fiind a patra. Nici cele nouă volume de proză nu sînt lipsite de legătură cu poezia lui Gabriel Chifu, care își utilizează nu odată viziunile lirice, ele trecînd cu naturalețe în proză și îmbogățind-o: lupta cu Demonul (în Cartograful puterii, Relatare despre moartea mea și chiar în Punct și de la capăt), frontiera fluidă între lumea în care viețuim și „cealaltă” (în cele citate și în Visul copilului care pășește pe zăpadă fără să lase urme), descifrarea semnelor criptate lăsate de Rău în lume, transformările „magice” ale omului în succesiunea vîrstelor și multe altele.

            Citeam undeva că lumea scrisului a pornit de la papirus și s-a întors la el: scroll-ul vertical și scris pe o singură față al PC-ului preface manuscrisul –căci tastele tot cu degetele mîinilor se apasă – într-un „sul” nesfîrșit. Titlul sugerează deci un continuum al sinelui poetului dincolo de etape.
            Sînt multe „constante universale” în scrisul poetului matur de-acum și foarte stăpîn pe instrumentarul lui. Faptul acesta vine, conștient sau nu, din formația lui Gabriel Chifu, una care nu putea ocoli cifrele și exactitatea, formalizarea Universului prin valori numerice imuabile: de la banalul dar fascinatul „pi” la proporția de aur și, prin ea, la numărul lui Fibonacci, de la numărul lui Euler la misteriosul „lambda” al lui Conway care se leagă de teoria cosmogonică.

            Spațiul acestei prezentări abia dacă va putea să se refere la una dintre ele și voi alege ca reprezentativă „lumina”. Deși termenul nu apare direct în niciun titlul de volum, cu o singură excepție prin antinomie (Bastonul de orb, 2003) și eventual, indirect, ca etimologie posibilă dar necertificată, în Lamura (1983). La Gabriel Chifu, infinitul este „smuls” din icoane din versuri din raze. La el, lumina are consistență, poate strivi o vietate (păianjen) în mai, spărgînd o sămînță lumina iese din ea și îl îneacă pe imprudent ca un uragan, lumina unei galaxii se materializează și cade în cana de ceai, colțul stelei izbește casa cu putere, izbucnirea zorilor e violentă și lumina (lor) lovește peste față. Singur, în trenul mizer de navetiști, eul liric este  transfigurat de o lumină interioară care arde ca o candelă, o lumină pură, indestructibilă. Cînd Zeii își pierd cumpătul în fața tensiunii din lume, ei își manifestă deruta prin aceea că nu înțeleg lumina și nici întunericul. În alt text cele trei miliarde de raze ale soarelui  au un efect opus și strigă pedepsitor numele întunericului.

             Lumina este descrisă „creaționist”, premerge totul fiind primul element instituit de divinitate și în același timp continuă să existe dincolo de toate cîte sînt efemere pe lume. Eul se înalță ciclic spre lumină.
            Într-un recent eseu din revista Viața Românească, Irina Petraș număra 191 de referiri la lumină în poemele care compun antologia lui Gabriel Chifu. Îmi lipsește acribia unor asemenea contorizări, o cred pe cuvânt pe eminenta colegă. Voi nota însă că lumina este prezentă în repertoriul poetic și prin absența ei. Zeii, cum am văzut, nu înțeleg nici lumina, dar nici întunericul, există un  ținut misterios unde întunericul ține mai mult decît în orice altă țară (titlu de poem), în altă parte lumina din cadru e puțină. Dar sfîrșitul existenței e imaginat ca o dizolvare în lumină, invers decît la Eminescu, cel întunecat cînd timpul crește în urmă.

            Pe scurt, Gabriel Chifu mînuiește clar-obscurul, nu doar claritatea. Ar merita titlul de „maestru de lumini”, profesiune care cuprinde deopotrivă iluminarea și întunecarea, după caz. Poetul, recunoscut ca precursor cu mai bine de o jumătate de pas al optzecismului, s-a apropiat tot mai mult de estetica generației din care face parte biologic și care va erupe spectaculos între 1979 și 1983, cu un vîrf în 1980-81 cînd debutează Cărtărescu, Vișniec, Danilov, Mureșan, Stoiciu, Iaru, Stratan, Mariana Marin. Dar, deși nu este străin de mărcile atribuite acesteia - stil colocvial dar și livresc cu ironie, biografism, racord direct la realitate, spirit ludic – rămîne și un metafizician, atras de o lume suprareală și de o exprimare simbolică (poate e tot influența studiului științelor exacte), încît poezia sa face numeroase aluzii la un plan metareal, înfățișat indirect, întrucîtva criptic. Lucrul acesta face din Gabriel Chifu un poet „dificil”, el are o plăcere a codificării mesajului astfel încît un element – de pildă lumina – capătă descifrări diferite în funcție de altele cărora li se alătură.

Poezia sa, rareori tranzitivă în jubilație sau umoare neagră, solicită cititorului mai ales inteligența, pusă la încercare prin ambiguități abile și voit derutante. Iată un exemplu: călătoreai cu trenul acela parcă / orb prin cîmpie. Din nou o referire la lumină prin lipsa ei. Dar cine e orb? Trenul sau călătorul? Știm, desigur, că trenul nu are ochi, dar o personificare nu ar mira în context.  Mai departe, în același text, uitarea e personificată ca un alai de nuntași chercheliți nepăsători cu taraful de lăutari după ei. Și poemul,  în același text, alerga după tine.
Rezultă, de aici și din alte multe exemple ce se pot da, că, în textele lui Gabriel Chifu, granița dintre ființă și lucru e fluidă, animalul, vegetalul, mineralul nu sînt date pentru totdeauna. Regnurile se pot modifica, după cum și fizicul trece în metafizic, materia devine spirit sau invers. Asemenea tranzitări ale membranei crează emoție prin surpriză. La sfîrșitul zilei, trupul atîrnă greu, e stricat, e greșit, e mut. În seria de însușiri fizice, mecanice chiar, intervine brusc, spre trezirea uimirii, un concept moral: „e greșit”. El, trupul, se va dori „reparat” la finalul textului, dacă se mai poate, de către îngeri.

Acest tip de provocări, jocuri de lumini și umbre într-un spațiu multidimensional crează diferența de potențial generatoare, cum știm, a tensiunii, aici una intelectuală. Gabriel Chifu este un poet al luminii, dar și al luminilor minții, provocator pentru oricare cititor.


În imagine: La Alba Iulia în 2012, grup de scriitori, primul din stînga Horia Gârbea, primul din dreapta Gabriel Chifu.

joi, 14 aprilie 2016

Shakespeare In Romania, Shakespeare In The World. Comunicări

Redau aici, pentru amintire în timp dar și pentru informarea celor interesați, lista comunicărilor (30 la număr) prezentate la Simpozionul Internațional Shakespeare organizat de Muzeul Național al Literaturii Române și Academia Română în colaborare cu ICR, Teatrul Național Craiova și alte instituții. O manifestare de un nivel științific și ideatic înalt. 

Comunicările vor fi publicate în Romanian Shakespeare Journal și într-un volum al Editurii MNLR

Aduc mulțumirile mele deosebite directorului MNLR, conf. dr. Ioan Cristescu și echipei sale exemplare.

*

Comunicări la Simpozionul Internațional

„Shakespeare In Romania, Shakespeare In The World, 12-14 mai, Academia Română

Michael Dobson, Shakespeare 400, Shylock 400
George Banu, Shakespeare, the eternal return
Dominique Goy-Blanquet, Shakespeare, a man for all missions
Stanley Wells, The Genius of Shakespeare
Răzvan Theodorescu, The European visual in Shakespeareʼs time
Mihaela Irimia, The long shadow of the sonnets in Portuguese and Romanian literatures
George Volceanov, Shakespeare studies in present-day Romania
Horia Gârbea, Something about Shakespeare's fauna
Lucia Verona, Elements of detection and crime fiction in Shakespeare’s plays
Lucian Ghita, Gothic Macbeth: The Avant-Garde return of the Elizabethan repressed
Rick St. Peter, Frailty thy name is...: Richard Eyre directs Daniel Day-Lewis in Hamlet
Nicoleta Cinpoeș, Hamlet from the Bloc: 1989 and 2009
Jacek Fabiszak & Natalia Brzozowska, Romanian Shakespeare productions at the Gdansk Shakespeare Festival
Paul Edmondson, Finding Shakespeare's new place
Aleksandra Sakowska, "Post-dramatic" Shakespeares, or disregarding the text, regarding the medium: Song of the Goat's Macbeth
Greg Veit, In the Jaws of Darkness: Photographing contemporary European Shakespeare productions
Christie Carson, Shakespeare and the Digital World: When scholarship meets global capitalism
Viktoria Marinesko, "There's something in't": biographical fact, fiction and fantasy in the
Daniela Marțole, Ethnocentric tendencies in the Romanian translations of Macbeth
Mădălina Nicolaescu, Circulating Shakespeare in Europe's margins: Early 19th century translations in Romania
Adrian Sahlean, Shakespeare & Eminescu - Measure for Measure
Monica Matei-Chesnoiu, Isolarii and Shakespeare’s islands: Mythologized spaces of cultural memory
Viviana Iacob, Shakespeare as Détente: Cultural diplomacy during the Cold War
Dana Monah, Déjà vu: Rewriting as performance in contemporary Richard III adaptations
Pia Brânzeu, Sycorax: A female Prospero?
Jana Wild, HIDDEN (PILGR)IMAGES. Shakespeare reception in the 1970s in Slovakia
Torkut, Nataliya, Shakespeare studies in Ukraine: Founding fathers, main tendencies and modern challenges
Ksenia Boryskina, "How many ages hence shall this our lofty scene be acted over in states
unborn and accents yet unknown": Ukrainian translations of W. Shakespeare’s Julius Caesar
Gina Călinoiu, Julius Caesar - A continuum temporal
Oana Alis Zaharia, The Political use of translation: Nineteenth-Century Romanian translations of Julius Caesar

sâmbătă, 9 aprilie 2016

In Memoriam Mircea Albulescu (1934-2016)

Filiala București-Poezie a Uniunii Scriitorilor din România anunță cu profundă tristețe încetarea din viață a maestrului Mircea Albulescu, poet și actor de mare talent, exemplu de profesionalism și dragoste față de artă, în toate formele ei.
Mircea Albulescu a absolvit studii superioare de arhitectură și teatru, a fost la rîndul său profesor, predînd arta actorului. A jucat în sute de piese pe scenele Teatrului Municipal din București, Teatrului de Comedie și Teatrului Național din București și a avut peste 70 de roluri în film. A interpretat roluri memorabile în teatrul radiofonic, pe care-l considera cea mai prodigioasă dintre activitățile sale artistice și care a constituit subiectul tezei sale de doctorat.
Mircea Albulescu a fost un poet sensibil, devotat poeziei ca recitator și autor. Volumele sale ne rămîn ca o consolare la plecarea autorului: Visite (1985, debut), Pajura singurătăpții, Bilete de favoare, Barak, bunii mei, Bazar sentimental, Fluture în lesă de aur. Și-a aniversat împlinirea a 80 de ani cu ultimul volum, Ultimele noduri, în anul 2015

Mircea Albulescu a iubit intens poezia și a acordat importanță creației sale lirice pornite dintr-o profundă neliniște în fața întrebărilor pe care i le punea lumea. Prin dispariția sa, arta teatrală dar și poezia suferă o ireparabilă pierdere. Dumnezeu să-l odihnească!

*

Sînt onorat că l-am cunoscut pe Mircea Albulescu, că am avut prilejul să discutăm împreună „în taină”, cum zicea el, să scriu și să vorbesc în public despre poezia lui. Mai mult încă m-am bucurat că Mircea Albulescu a interpretat cîteva roluri la teatrul radiofonic dar și în spectacole-lectură cu piesele mele. Mă înclin înaintea lui cu respect și tristețe. Îi voi păstra luminoasa amintire. (H.G.)

joi, 7 aprilie 2016

SHAKESPEARE IN ROMANIA, SHAKESPEARE IN THE WORLD

Simpozionul internaţional

SHAKESPEARE ÎN ROMÂNIA, SHAKESPEARE ÎN LUME /
SHAKESPEARE IN ROMANIA, SHAKESPEARE IN THE WORLD
București, 12 – 14 aprilie 2016
Amfiteatrul I. H. Rădulescu, Biblioteca Academiei Române (Calea Victoriei 125)

Primăria Municipiului București și Muzeul Naţional al Literaturii Române, în colaborare cu Academia Română – Secția de Filologie și Literatură, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Biblioteca Academiei, Institutul Cultural Român și Festivalul Internațional Shakespeare (Craiova) și având ca parteneri Facultatea de Arte a Universității Hyperion și Galeria Senso, organizează Simpozionul internațional: SHAKESPEARE ÎN ROMÂNIA, SHAKESPEARE ÎN LUME, dedicat împlinirii a 400 de ani de la moartea autorului, eveniment care va avea loc la București, în zilele de marți, 12 aprilie, miercuri, 13 aprilie și joi, 14 aprilie 2016, în Amfiteatrul I. H. Rădulescu, al Bibliotecii Academiei Române (Calea Victoriei 125).
Printre temele ce urmează a fi dezbătute în cadrul simpozionului se numără: Tradiția traducerilor literare din opera lui Shakespeare – abordări naționale și internaționale, Shakespeare – de la începuturi până în epoca modernă, Aniversându-l pe Shakespeare, Shakespeare pe marile și micile ecrane, Studiile shakespeariene – încotro?
Coordonatorii proiectului sunt: conf. univ. dr. George Volceanov, conf. univ. dr. Nicoleta Cinpoeş și conf. univ. dr. Ioan Cristescu, directorul Muzeului Național al Literaturii Române.
În cadrul simpozionului vor participa specialiști și cercetători care au aprofundat opera literară shakespeareană, critici de teatru, artiști internaționali și personalități culturale importante:

Eugen SIMION, Răzvan THEODORESCU, David ESRIG, Paul BRUMMEL, Radu BOROIANU, Ion CARAMITRU, George BANU, Emil BOROGHINĂ, Michael DOBSON, Stanley WELLS, Paul EDMONDSON, Dominique GOY-BLANQUET, Mihaela IRIMIA, George VOLCEANOV, Horia GÂRBEA, Lucia VERONA, Lucian GHITA, Pia BRÂNZEU, Nicoleta CINPOEȘ, Jacek FABISZAK, Natalia BRZOZOWSKA, Emil SÎRBULESCU, Alexandra SAKOWSKA, Greg VEIT, Christie CARSON, Viktoriia MARINESKO, Daniela MARȚOLE, Mădălina NICOLAESCU, Adrian SAHLEAN, Monica MATEI-CHESNOIU, Viviana IACOB, Rick St. PETER, Dana MONAH, Jana WILD, Nataliya TORKUT, Kseniia BORYSKINA, Gina CĂLINOIU, Oana Alis ZAHARIA, IOAN CRISTESCU

Comunicările prezentate în cadrul Simpozionului vor fi publicate într-un volum editat anul acesta de MNLR și în Romanian Shakespeare Journal.
Cu ocazia Simpozionului, Biblioteca Academiei Române prezintă o expoziție dedicată evenimentului cu materiale din colecțiile sale.
În săptămâna 11 – 15 aprilie 2016, în cadrul emisiunii „Vorba de cultură”, realizată de Ema Stere și Attila Vizauer, la Radio România Cultural, vor vorbi despre Shakespeare și despre temele amintite mai sus specialiști și cercetători care au aprofundat opera literară shakespeareană. Astfel, luni, 11 aprilie, invitatul emisiunii va fi George Volceanov; marți, 12 aprilie, Emil Boroghină; miercuri, 13 aprilie, se va afla în studio David Esrig; joi, 14 aprilie, Ioan Cristescu, iar vineri, 15 aprilie, invitatul emisiunii va fi Horia Gârbea.


Parteneri media:

Radio România Cultural, RFI, TV City, Observator Cultural, Contemporanul, AgenţiadeCarte.ro, publicația on-line IQool.

Festivalul Naţional de Literatură „Marin Preda”

Festivalul Naţional de Literatură „Marin Preda”
- ediţia a XV-a, 22-23 septembrie 2016 -


Consiliul Judeţean Teleorman şi Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, în parteneriat cu revistele: „Luceafărul de dimineaţă”, „Argeş”, „Bucureştiul literar şi artistic”, „Litere”, „Pro Saeculum” şi „Caligraf”, organizează Festivalul Naţional de Literatură „Marin Preda”, ediţia a XV-a, ale cărui manifestări finale se vor desfăşura în zilele de 22 şi 23 septembrie 2016, la Alexandria şi la Siliştea Gumeşti.
Festivalul îşi propune să promoveze prozatori de talent, care nu au debutat în volum. Concurenţii vor trimite 1-3 proze scurte, care pot avea în total 20 pagini. Vor fi acordate următoarele premii:
- Premiul „Marin Preda” şi Premiul Revistei „Luceafărul de dimineaţă” (în valoare de 900 lei);
- Premiul I şi Premiul Revistei „Argeş” (în valoare de 700 lei);
- Premiul al II-lea şi Premiul Revistei „Bucureştiul literar şi artistic” (în valoare de 600 lei); 
- Premiul al II-lea şi Premiul Revistei „Litere” (în valoare de 600 lei);
- Premiul al III-lea şi Premiul Revistei „Pro Saeculum” (în valoare de 500 lei);
- Premiul a III-lea şi Premiul Revistei „Caligraf” (în valoare de 500 lei).
Prozele scurte premiate vor fi incluse într-un volum, ce va fi lansat în cadrul manifestărilor finale ale festivalului; de asemenea, vor fi publicate de revistele partenere.
Concurenţii vor trimite prozele scurte pe suport de hârtie, culese cu font 12 (Normal, Times New Roman, 1.5 Space), în câte 7 (şapte) exemplare, semnate cu un motto, acelaşi motto figurând şi pe un plic însoţitor, în care va fi introdusă o fişă cu  datele de identificare ale autorului: numele şi prenumele, data şi localitatea naşterii, adresa poştală, adresa de e-mail şi numărul de telefon mobil, precum şi un CD cu textele trimise, inscripţionat cu acelaşi motto.

Lucrările pentru concurs vor fi trimise, până la data de 1 august 2016, pe adresa: Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, str. Ion Creangă, nr. 52-54, 140056 – mn. Alexandria, jud. Teleorman, cu menţiunea „pentru concurs”.

miercuri, 6 aprilie 2016

Comunicat al Uniunii Scriitorilor din România

                                             COMUNICAT

Uniunea Scriitorilor din România, condusă de Preşedintele acesteia, ales la
data de 07.10.2013, dl. Nicolae Manolescu, anunţă că, la data de 05.04.2016,
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus suspendarea efectelor hotărârilor
adoptate în cadrul « adunării generale a Uniunii Scriitorilor din România » din data de 19.03.2016.

Această suspendare semnifică faptul că aşa-zisele « noi organe de
conducere » ale U.S.R., pretins alese în cadrul unei aşa-zise « adunări generale » la
data de 19.03.2016, nu pot invoca niciun aspect dintre cele menţionate în hotărârea pretins adoptată.

Această suspendare este rezultatul cercetării aparenţei de nelegalitate a
hotărârilor « adunării generale a U.S.R. » din data de 19.03.2016, una din condiţiile
pentru admiterea unei asemenea cereri fiind aceea ca instanţa să aibă convingerea
că există motive suficiente care să conducă în viitor la anularea hotărârilor respective.

Instanţa a confirmat astfel susţinerile publice ale Uniunii Scriitorilor din
România, condusă legal şi statutar de preşedintele acesteia, dl. Nicolae Manolescu,
că « adunarea generală » din data de 19.03.2016 şi pretinsele hotărâri adoptate cu
această ocazie sunt vădit nelegale şi nestatutare.

Epitaf lui Shakespeare de John Milton (1630)

John Milton

Lui Shakespeare


Lui Shakespeare, peste oasele slăvite,
Să-i punem stîlpi din pietrele cioplite,
Ori sfinte rămășițele acele
Sub piramida ce atinge stele ?
Drag fiu al amintirii, prinț faimos,
Ți-ar fi efigii moarte de folos?
Căci tu ne-ai minunat, ne-ai uluit
Și monument mai trainic ți-ai clădit.
În  mersul greu al artei, poticnit,
Ce curgătoare versuri ! Negreșit
O inimă în carte va găsi
Rînd sibilinic ce-o va zgudui.
Răpești din lume firea orișicui
Și ne prefaci în marmură, statui .
Acesta ți-e mormîntul - orice rege
Ar vrea să moară ca să-l poată-alege.


Traducere de Horia Gârbea

vineri, 26 februarie 2016

Cărți noi! Dănuţ Ungureanu „Viaţa şi faptele haiducului Tănase Vlăsia”, Editura Tritonic

Titlul romanului celui mai recent al lui Dănuţ Ungureanu, Viaţa şi faptele haiducului Tănase Vlăsia (Editura Tritonic), trimite la vechile foiletoane cu haiduci sau bandiţi. Celebrul Tunsu ori invidiatul Terente au avut parte şi ei de biografii mai mult sau mai puţin romanţate, în centru fiind faptele lor.Căci viaţa e ca viaţa...

Numele evocînd codrul, prenumele anacronic şi profesia personajului central atrag atenţia şi se dovedesc o pistă falsă. Tănase haidu ceşte în Bucureştiul secolului XXI, mai ales prin Colentina, ia şi de la săraci, şi de la bogaţi, dar cu primii îşi mai face pomană. De fapt, cartea s-ar putea intitula mai exact: Învăţăturile banditului T.V. către ucenicul său Nelu Borangic. Fiecare capitol are un preambul cu litere italice în care sînt expuse „învăţături” necesare unui (aproape) adolescent picat fără mijloace de subzistenţă într-un Bucureşti complet necunoscut, cum este Nelu Borangic.

Nelu are un of: iubita lui, Petronela, a părăsit localitatea natală a amîndurora, Turceni, Gorj, unde nu avea nicio perspectivă, decît a se căsători cu Nelu şi a trage mîţa de coadă în doi. Ea îşi dorea o carieră în show-biz şi garantez, cunoscînd localitatea, că la Turceni nu avea nicio şansă, ca şi oriunde în judeţul Gorj de altfel. Lăsînd un bilet de adio, Petronela pleacă în căutarea norocului, iar Nelu porneşte după ea, neştiind unde s-o caute şi fără sorţi rezonabili de a o detecta între peste două milioane de locuitori. Şi de-ar găsi-o, la ce bun?

Prozatorul exploatează faptul real al tinerilor plecaţi de disperare din micile oraşe româneşti „defavorizate” de economie, societate şi Dumnezeu, care se duc şi uneori se pierd fără urme în Bucureşti, ca şi în Madrid, Paris, New York. Ei dispar pentru totdeauna sau numai pentru a apărea la ştirile de la ore din afara prime-time, cele cu sinucigaşi şi ştoarfe, pentru a dispărea apoi din nou. Aşa păţeşte şi Nelu, care ajunge la mila unui interlop surprinzător de filotim, care îl „înfiază” de amorul artei – ca în filmul Léon − şi-l poartă pe la diferitele lui gazde, cel mai adesea şi amante. Mai mult, Tănase îl ajută pe Nelu s-o caute pe Petronela cu ajutorul vastei sale reţele de cunoştinţe din tagma celor care se au bine între ei şi rău cu legea. Aceştia trăiesc profitînd de obiectiva şi subiectiva ineficienţă a „poteraşilor”, ei fiind mai mulţi şi mai bine organizaţi decît potera, greu de găbjit în Vlăsia urbană a Capitalei.

Nelu o va găsi pe Petronela într-un bordel, dar şi potera pe Nelu şi pe Vlăsia. Pe acesta din urmă un glonţ tras aiurea îl ucide. Putem crede că Nelu - care scapă cu fuga, fără magistru şi fără iubită - va deveni urmaşul în haiducie al lui Tănase şi-i va pune în practică învăţătura.


Romanul lui Dănuţ Ungureanu este scris admirabil, antrenant, cu mult umor, plin de duioşie aspră şi răutate tandră. Dialogul e „miezos”, argoul e prins excepţional, iar „învăţăturile” nu sînt deloc scolastice. Este o „Groapă” a începutului de mileniu, într-un Bucureşti mult mai ticăloşit decît cel al lui Eugen Barbu, dar care încă ascunde rezerve de tandreţe şi omenie în straturile cele mai de jos, debusolate şi ele ca toată societatea. E una dintre cele mai frumoase cărţi pe care le-am citit în anul trecut, ar merita cu prisosniţă un premiu cît de mare!

vineri, 29 ianuarie 2016

Cărți noi! Elena Vulcănescu - „Veronica Micle – Lumina dintre marmuri”, Ed. Etnos și Convorbiri literare * * * *



Editurile Etnos și Convorbiri literare, asociate, ne oferă un volum masiv (450 de pagini) intitulat Veronica Micle – Lumina dintre marmuri, titlu liric care ascunde însă rezultatul unor foarte serioase cercetări de istorie, nu doar de istorie literară. Autoarea lui este o pătimașă cercetătoare a vieților și genealogiilor unor personalități din secolul XIX, Elena Vulcănescu.
Poeta Elena Vulcănescu a trecut cu succes, de mulți ani, în tabăra istoricilor literari. O opțiune firească pentru o autoare care a consacrat mulți ani studiilor de istorie și cercetării arhivelor. Timpul literar căruia îi consacră totalitatea eforturilor sale istoriografice este secolul al XIX-lea, mai exact a doua jumătate a sa, care e epoca marilor clasici și care ascunde destule lucruri încă insuficient cercetate sau interpretate discutabil.
Din acest efort au ieșit volumele București-Paris via Mircești (2007), consacrat lui Vasile Alecsandri, premiat de Asociația Scriitorilor București, și Veronica Micle, muza dintre Eminescu și Caragiale. Nefericita iubită a lui Eminescu rămîne azi în atenția autoarei, care deține o cantitate enormă de informație și pe care o valorifică nu numai cu talent ci și cu o abilitate detectivistică demnă de Agatha Christie și personajele ei. Deși e o carte serioasă, documentată cu acribie, volumul Elenei Vulcănescu e palpitant, stîrnește lectorului curiozitate și pasiune ca un roman de bună calitate.  
            O prefață cuprinzătoare a lui Antonio Patraș semnalează meritele indiscutabile ale volumului și ale autoarei în general între care găsirea și furnizarea de informații în „cascadă”, termen foarte potrivit. Poate nu destul subliniază prefațatorul meritele scriiturii unui condei de talent, care salvează numita cascadă de păcatul curent la alții de a plictisi cititorul.

Elena Vulcănescu îl poartă pe acest cititor printre mărturii și documente, ipoteze și dovezi asemeni unui ghid nu doar informat, ci înzestrat cu o deosebită capacitate de a transfera, odată cu extinsele sale cunoștințe, entuziasmul pentru temă și pentru cercetarea ei. Încît numitul cititor se simte vinovat că știe prea puțin despre scriitorii secolului al XIX-lea românesc, despre biografiile și destinele lor, despre mediul lor ba și despre alți actori ai scenei culturale din acea epocă: profesori, arhitecți, pictori, sculptori ori doar oameni de lume, beneficiari ai unei educații alese și care constituiau de fapt publicul artiștilor invocați. Scriitoarea le urmărește cu atenție existența ca și moștenirea lăsată spre beneficiul posterității.
De-a dreptul fascinant este capitolul dedicat „Statuilor Casei Monteoru”, pe care cititorii revistei noastre l-au putut parcurge, în avanpremiera volumului, în numărul 10/2015. În legătură foarte apropiată cu protagonista cărții, Veronica Micle, povestea celor două statui, realizate de Ioan Georgescu și de Ștefan Ionescu-Valbudea pe la 1889-1892, reprezentînd alegoric „Industria casnică”(reprodusă și pe coperta volumului) și „Agricultura” au împodobit curtea fostului sediu al Uniunii Scriitorilor pînă prin anul 1916, cînd proprietara de atunci le cedează sub formă de onorariu unui avocat, Constantin Romano, care le duce pe domeniul său de la Pleșoiu (pe atunci în județul Argeș, azi în Vîlcea). Statuile sînt urgisite în perioada comunistă, ajungînd „văruite” în intersecții mărunte ale orașului Slatina, și revin la familia proprietarului după recuperarea domeniului Pleșoiu de urmașii avocatului Romano. Au fost restaurate în 2008, ne asigură autoarea, și strălucesc și azi nemurind chipul modelului lor: muza Veronica Micle, inspiratoare de poeți dar și de sculptori.

Întregul volum – capitolul evocat mai sus nu face excepție – este ilustrat bogat, în culori, cu imagini interesante, multe inedite, descoperite de cercetătoare.
Ultimele două capitole redau zilele lui 1889 în care Veronica a locuit în București pe Strada Soarelui pentru ca, spre vară, să se mute la Văratec unde a ales să moară (sinucidere cu arsenic, decide autoarea cărții) și respectiv reconstituirea ultimelor zile din viața „muzei”. Veronica profită de boala fiicei sale Virginia, care o însoțea și căreia i se recomandaseră „picături de arsenic”, și comandă o sticluță care îi este procurată de o prietenă apropiată, scriitoare și ea, Maica Smara (Smaranda Gheorghiu-Gârbea, printr-o întîmplare mătușă prin alianță a autorului acestei cronici, și ai cărei urmași trăiesc și astăzi la Genova). Fratele Smarei, medic, trimite fără bănuială „leacul” de care Veronica abuzează voit, încît - la 3 august 1889, și nu 4 august cum precizează, scrupulos ca totdeauna, Elena Vulcănescu – pe nefericita poetă scrie, după titlul iubitului ei „Emin”: Mortua est. Dar „ea răsare sub nobila daltă” a artiștilor – cum inspirat spune biografa ei - pentru posteritate.

Volumul Elenei Vulcănescu este rezultatul unor cercetări extrem de complexe întreprinse cu o tenacitate remarcabilă. Nu mai puțin, coroborarea informațiilor pentru a contura cît mai veridic împrejurările descrise și personalitățile celor implicați sînt de natură să trezească admirația deosebită pentru efortul și sagacitatea autoarei. Ea nu neglijează niciun detaliu și le adună pe toate pentru a întregi portrete vii și un peisaj de fundal remarcabil prin credibilitatea lui.
Elena Vulcănescu, a cărei consacrare nu a așteptat acest volum, realizează un tur de forță demn de toată admirația. Ca urmare, aștept volumul următor, anunțat la finalul acestuia și intitulat „Valeria Micle Sturdza, prințesa fără cîntec”, cu mare și justificată nerăbdare.

luni, 25 ianuarie 2016

William Shakespeare - Sonetul III din „Pelerinul îndrăgostit”. Traducere nouă

Să ne bucurăm împreună de o capodoperă!


Secțiunea a III-a din „Pelerinul îndrăgostit” e atribuită cert lui William Shakespeare, fiind reluarea aproape identică a unui sonet din Love s Labour s Lost (în trad. mea „Deșarte disperări din dragoste”) din aproximativ 1598, deci o lucrare de tinerețe.

William Shakespeare

           Sonetul III din „Pelerinul îndrăgostit”

...
III. (variantă din Deșarte disperări din dragoste, IV.2.58-71)

Oare, din rai, al ochilor tăi glas
-Poruncă imposibil de-nfruntat-
Nu m-a împins la jurămîntul fals?
Deci nu mă pedepsi că l-am călcat.
Trădam cuvîntul dat unei femei,
Tu ești zeiță - am dovezi - deci nu
Pe tine te-am mințit. Din ceruri, vei
Da alinare chinului tot tu.
Ce-i jurămîntul? Abur. Răsuflare.
Tu, soare drag, duci raze-n lutul greu.
Prin tine, astfel, aburul dispare:
De-o fi păcat, să știi că nu-i al meu!
Dar și de-aș fi mințit, care e baiul?
Doar nu sînt prost să pierd, din asta, raiul.

                                                              Traducere: Horia Gârbea

miercuri, 20 ianuarie 2016

Cărți noi! Amorf și magic în „Solenoid”

                                       


            În copilărie am locuit între Hala Traian și Foișorul de Foc într-o clădire care avea fascinante subsoluri, o centrală termică situată la sub-subsol, prevăzută cu vane, manometre și flanșe misterioase (a funcționat pînă în 2010), curți interioare mărginite de ziduri înalte, acoperite cu iederă, și calcane sumbre ale clădirilor din jur. Peste un astfel de zid știam că săriseră bunicul meu și un văr al tatălui meu, în 1956. Vărul tatălui meu, medicinist, era căutat de securitate pentru agitații anticomuniste, și locuia la familia mea atunci. Bunicul l-a ajutat să scape arătîndu-i pe unde se poate strecura. Momentul represiunii dure a trecut și omul și-a terminat studiile fără a ajunge la pușcărie. Bunicul meu a scăpat și el atunci, fiind arestat abia în 1961.
Cînd eram mici, fratele meu și cu mine eram convinși că măcar una dintre boxele subsolului are comunicare cu tuneluri secrete care răzbat în parcul din apropiere sau sub clădirile emblematice ale zonei: Hala și Foișorul. Patru din cele șase camere ale apartamentului, aveau cîte două intrări fiind ideale pentru „v-ați ascunselea”.
La fel de fascinant era podul imobilului nostru, cu geamuri mici și lucarne. Știam că acolo ascunsese bunicul bijuteriile atît de bine că nu fuseseră găsite la percheziții pînă cînd el însuși nu făcuse o schiță cu ascunzătoarea. Cîteva ne-au fost restituite spectaculos, în 2012, într-o încăpere din subsolul blindat al BNR. Și totuși podul nu-și dezvăluise toate secretele! La prăbușirea calcanului, la cutremurul din 1977, am găsit un segment de bandă cu 9 (nouă!) cartușe de mitralieră anti-car, intacte. Tot bunicul ni le-a arătat și le-a extras gloanțele în fața noastră cu un patent, colectînd pulberea pe care a aprins-o demonstrativ și lăsîndu-ne să ne jucăm cu cartușele și gloanțele rămase inofensive.
            În copilărie – în anii 1960 - o plimbare la Circ sau în Parcul Tei, pe atunci prevăzut cu vaporaș și trenuleț de agrement, era o aventură pentru noi, copiii. Pe străzile mici creștea mușețel prin rosturile pavajului din piatră de rîu, iar odată am văzut pe un trotuar cîteva rațe. De altfel cocoșii ne vesteau răsăritul de pe străzi ca Plantelor, Popa Soare, Sf. Ștefan.

                                                                       *

            De toate acestea mi-am amintit intens, în stare de trezie, dar și în vis, citind „Solenoid” de Mircea Cărtărescu. Cu tot respectul pentru prozatorii români de azi, unii dragi prieteni ai mei, niciunul nu m-a făcut să visez, cîteva nopți la rînd, „scenarii” cu copilăria mea amestecate în poveștile personajului.  Pot admite, pentru obiectivitate, că pentru un cititor care nu a locuit la Foișor și nici în Tei - cartierul în care stau acum – efectul n-ar fi atît de puternic, dar ceva magie tot este în „cărămida” lui Mircea Cărtărescu.
            S-a scris și se va mai scrie că volumul este prea lung, prolix, inegal, cu personaje care apar și nu au destine încheiate, că finalul e lung și nereușit pentru că nu derivă „logic” din premise. Cuvîntul cheie l-a scris însuși mentorul autorului și cel mai mare critic în viață, care l-a cam „ras” pe discipol: amorf! Îmi scot pălăria, dar îndrăznesc să zic: și ce dacă? Un alt critic vorbea de „arhitectură romanescă” și greșea. Nu e nicio arhitectură. Totul e moale, plastic, amorf ca bitumul, precum ceasurile lui Dali, probabil una dintre sursele vizuale de căpetenie ale cărții. Dacă exista o structură, o dispunere cristalină, „Solenoid” era altă carte, nu știu dacă mai bună. Eu cred că nu. După cum cred că ilustația de pe copertă e fix în răspărul cărții. Totul în volum e organic (în sensul chimiei organice) cu excepția solenoizilor înșiși.

            Nu trebuie să uităm cine ne spune povestea. Naratorul nu se suprapune cu autorul decît în detalii biografice de biroul populației: născut în iunie 1956, absolvent de filologie și profesor de română la o școală din Colentina. Copilăria autorului, ba și adolescența și tinerețea nici nu pot fi atît de oribile și de autiste ca ale personajului care scrie „eu”. Nici experiențele de la școala numerotată fals – din delicatețe, școala 86 fiind în Titan - nu puteau fi atît de cumplite. Dar personajul, dacă nu și autorul, „vede monstruos”.
Naratorul, scribul, nu e un scriitor de top care cochetează cu Premiul Nobel pe la casele de pariuri. Ci un refuzat (și) al literaturii, avînd un singur cititor – el însuși. De altfel în fauna din jurul lui nici nu putea avea mai mulți, trecînd peste dificultatea lui temperamentală de a comunica, fie și cu părinții sau cu prima lui soție.
Posibila parte genială a naratorului a murit - din nefericire pentru acesta, deși nu se știe dacă ea nu l-ar fi strivit - la un an: era fratele geamăn complementar, cu organele așezate „în oglindă”. Ultimul ins cunoscut care a avut „situs inversus totalis” a fost un indian și a fost examinat aiurea de medici pînă la 64 de ani fără ca vreunul să se prindă de ciudățenie. Cazuri mai moderate apar o dată la 50 000 de nașteri.
            Putem bănui că și caracterul și destinul extrem de ciudate și nefericite ale fratelui supraviețuitor fac parte din jumătatea întunecată a perechii gemelare, cea solară murind prematur.  

            „Solenoid” e o poveste de „istorie contrafactuală”: ce-ar fi putut să fie autorul dacă ar fi fost ca naratorul. Nu știm cît de puțin a lipsit. Norocul lui și al nostru este că Mircea Cărtărescu e geamănul „bun” iar cel „rău” a murit, sau mai probabil nu s-a născut. Și astfel, poemul „Căderea”, citit de autor la Cenaclul de Luni nu a fost o „cădere” precum cel citit de narator în același loc.
            Romanul – să-l numim așa, simplificator – deschide multe căi dintre care, ca în orice labirint, unele se înfundă. Sau revin în centru, mai exact în „centre”, punctele de intersecție ale magicelor „lay lines”, unde se aflau plasați solenoizii. Unul e casa, labirintică și ea, a naratorului, alta fiind vechea morgă inaugurată în 1892 și dărîmată în 1985. În locul ei se află azi, ironic, Ministerul Culturii. Aceste fire nu se pot înoda toate într-un singur punct. Astfel sînt lumile subterane, răpirea portarului școlii de către extratereștri, secta „pichetiștilor”, extraordinarul Dumnezeu al acarienilor care cultivă sarcoptul scabiei. Un subiect al atenției naratorului, după ce se ocupă de George Boole, de logica lui dar și de una dintre fiice care a scris popularul roman „Tăunul”, este topologia cvadridimensională cu accent pe studiile lui Charles Howard Hinton (soțul altei fiice a lui Boole, Mary) și „tessaractul” său, ceea ce ne duce cu gîndul la Borges, autor ce-l menționează pe Hinton.
Acum, pentru a fi drepți, paginile de „enciclopedie” sînt cam enervante, din fericire mai erupe cîte-un filon de umor, precum convertirea empirică la topologie a semidocților din școala nr. 86 prin intermediul cubului lui Ernö Rubik.

Naratorul deschide toate ușile - jurnalul său are ca simbol casa-labirint - și nu le mai trage după el. Autorul nu are nici el ce să facă: odată ce personajul-narator găsește poziția pe harta Bucureștiului a celui de-al șaselea solenoid la pagina 799, trebuie să încheie, în doar 128 de pagini. Iată peste ce număr magic s-a căzut: 128 este 2 (cuplul Narator-Irina, cuplul „gemenilor” etc.)  la puterea a 7-a (cei șase solenoizi plus al șaptelea, cel astral sau, dacă vrem, cel din a patra dimensiune).
Să mai notez că romanul sau ce-o fi are 837 de pagini, adică de trei ori cîte trei ori 31, iar 31 este un număr prim simbolic stenic, generat de vibrația cîmpurilor lui 3 și 1!
Sînt sigur că nici naratorul, nici editorul, ba nici Mircea Cărtărescu însuși nu s-au gîndit la asta! Dar... „there are more things in heaven and hell, Horatio”!
Deci autorul, presat de cîmpurile magnetice magice generate de propriu-i solenoid, sucește brusc gîtul narațiunii și, grație acelorași cîmpuri sau doar unui capriciu divin, Bucureștiul comunist se ridică la cer, lăsînd vederii naratorului, scăpat cu partenera lui și fetița lor, „legiunile de demoni” de sub el. Simbol sau nu al Revoluției care a eliberat oameni și demoni, cert e că așa se termină romanul. Naratorul își rupe manuscrisul, dar autorul îl duce la editură așa, cu toate ușile labirintului deschise.
Chiar și un solenoid este un „labirint”, dar unul în care nu te poți rătăci, umblînd, elicoidal, în jurul unui gol interior. „Solenoid” - cartea – este un material organic amorf dar viu, un procariot fără membrană și cu nucleul în toate părțile. Va urma oare o „explozie cambriană” a vieții?

Este uluitor că un om în toate mințile a putut să-și imagineze un narator nu tocmai în toate mințile care a scris așa ceva. Cu toate defectele ei (de atribuit, de ce nu, naratorului) „Solenoid” merită numele de carte  mai mult decît 99% din obiectele de pe rafturile librăriilor. Că ar fi „cea mai bună” din lume, țară, eră geologică etc., cum s-a scris, vom mai vedea... 

P.S. Nu cred că semnul M trasat de liniile palmei oricărui om vine de la Mors, ci de la Melior! Spre deosebire de Narator, eu sînt optimist.

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog