miercuri, 26 februarie 2014

Bridge-ul nu e sport?

„Marea Britanie: Un tribunal a decis ca bridge-ul nu este un sport


 A juca bridge necesita antrenament si nervi de otel, dar aceasta activitate nu constituie un sport, a concluzionat un tribunal britanic, apreciind ca aceste competitii nu pot fi scutite de TVA, scrie AFP.
Federatia engleza de bridge (English Bridge Union, EBU) a sesizat in apel camera de conturi dupa refuzul autoritatilor fiscale de a rambursa TVA-ul incasat la intrarea in competitiile organizate intre iunie 2008 si finele lui decembrie 2011.

EBU a invocat faptul ca, potrivit Comitetului international olimpic, bridge-ul este considerat sport,  iar administratia fiscala considera sporturi activitati precum darts-ul sau biliardul.

"A juca bridge necesita competente mentale de nivel ridicat - logica, gandire originala, memorie", a explicat trezorierul EBU, John Petrie. "A juca regulat bridge este bun pentru sanatatea mentala si fizica, iar studiile au demonstrat ca bridge-ul este benefic pentru sistemul imunitar si reduce riscurile de a dezvolta Alzheimer", a afirmat acesta.

Dar, in decizia pronuntata luni, Charles Hellier de la camera de conturi a apreciat ca "orice sport evoca in mod normal o parte atletica, si nu doar un joc". "Activitatea fizica nu este scopul participarii (la competitiile de bridge), iar competentele fizice, spre deosebire de competentele pur mentale, nu sunt esentiale" pentru scopul jocului, a concluzionat acesta, pentru a-si justifica decizia.

Potrivit EBU, intrarea la competitiile de bridge in 2012-2013 a generat venituri de 631.000 lire (765.000 euro)”.

*

Situl hotnews anunță că un tribunal britanic a decis că bridge-ul nu e sport. Prin aceasta activitatea competițională la bridge e plătitor de TVA. Ăsta era deci scopul! Adică 765 000 euro/an, cum aflăm de pe sit. 
Tribunalele pot multe, de pildă, cum știm, un tribunal a decis că omul se trage din maimuță. Și ar putea decide și invers! O curte ar putea chiar interzicerea bridge-ului pentru că dă dependență (la noi a mai fost interzis oricum între 1983 și 1989, fără niciun tribunal). 
E ciudat pentru că se făcuse propunerea ca bridge-ul să figureze în programul Olimpiadelor de Iarnă. Și cum să faci sport olimpic un sport care nu e sport?
Nouă nu ne rămîne decît să scoatem TVA-ul pe masă și să trecem la dona următoare!

(Nu înțeleg de ce textul s-a formatat așa! Nu am ce-i face...)

marți, 25 februarie 2014

Edith Negulici a debutat cu succes la Clubul Dramaturgilor

Luni 24 februarie, la sediul ICR, a avut loc al șaselea spectacol-lectură al stagiunii la Clubul Dramaturgilor.

            Au fost prezentate piesele „Obsession” și „Heaven From Hell” de Edith Negulici, debutantă la Club, un tînăr și promițător talent al dramaturgiei. Regia specatcolului a fost semnată de Andrei Munteanu. Participarea actorilor Meda Victor și Mihai Smarandache a fost la un nivel foarte bun, lectura fiind aplaudată îndelung de cei prezenți.

Următoarea ședință a Clubului Dramaturgilor va programa în luna martie un spectacol cu o piesă inedită de Mircea M. Ionescu în interpretarea unor cunoscuți actori ai scenelor bucureștene.


Clubul Dramaturgilor, fondat de regretatul Mircea Ghițulescu în anul 2005, este organizat în această stagiune de Filiala București Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor și Institutul Cultural Român, Partener: Radio România Cultural.

Postarea va fi updatată cu fotografii de Mihail Cratofil de găsit aici

O cronică fidelă a spectacolului și a dezbaterilor găsiți pe blogul lui Neliniștitu' (alias romanicerul Adrian Voicu, membru fidel al Clubului).

duminică, 23 februarie 2014

În curînd - Luceafărul de dimineață nr. 2/2014

În curînd va apărea „Luceafărul de dimineață”, nr. 2/ 2014. Prima pagină oferă un poem de Eugen Suciu dedicat lui Mircia Dumitrescu. Cronica literară a lui Dan Cristea se referă la poezia lui Marian Drăghici. 

În caietul critic semnează recenzii: Adrian G. Romilă, Răzvan Ventura, Andrea Hedeș, Radu Voinescu, Ana Dobre, Monica Grosu, Felix Nicolau, Eugen Evu, Constantin M. Popa, Ioan Holban. În avanpremieră editorială, Gellu Dorian publică un fragment de roman. Pagina de poezie e susținută de Oana Tirpan și Radu Cange. 

Un incitant eseu al lui Adrian Lesenciuc despre poezia digitală și unul al lui Igor Ursenco despre Șt. A. Doinaș, încadrează traduceri din literatura universală de Răzvan Voncu și Horia Gârbea. Geo Vasile scrie despre portughezul Rui Zink. Ioan Groșan despre Cornel Ivanciuc. Revista publică un text inedit al regretatului Valentin Tașcu. Irina Budeanu ia un interviu muzicologului Grigore Constantinescu, rector al Universității de Muzică București. 

Pagina „Dintre sute de catarge” prilejuiește debutul în proză al lui Cezar Pârlog. Cronicile de teatru sînt semnate de Ana-Maria Nistor, Dinu Grigorescu și Horia Gârbea, cea de film de Călin Stănculescu. Opinii și note aduc Adrian Ciostache, Radu Aldulescu, Ioan Buduca și Nicolae Coande, iar cronici muzicale, sportive și plastice, după obicei: Costin Tuchilă, Gelu Negrea și Iolanda Malamen.

sâmbătă, 22 februarie 2014

Bulă la master și vînzătorii de indulgențe

                Au apărut noi dezvăluiri despre persoane care și-ar fi copiat lucrările de masterat. Desigur, multe comentarii sugerează că autorii fără ghilimele și cu ctrl-C aparțin numai partidei adverse. Fals! Ei există în toate grupurile și grupările, politici și apolitici. Mai greu de sesizat pentru comentatori („postaci”) e mecanismul care aduce în învățămîntul nostru o inflație de lucrări lipsite de originalitate.

E vorba de o industrie care se bazează pe indulgență. În facultăți există „profesorii buni” adică toleranți, lipsiți de exigență, cei la care foaia goală se notează cu 6 și tratarea oricărui subiect în afara celui indicat cu 8. Știu asta chiar de la studenții mei. „Bunătatea” nu e însă dezinteresată! „Profesorii buni” își formează, încă din anii mici de studiu, o vastă clientelă de studenți care îndeplinesc două condiții: sînt puțin sau deloc pregătiți și sînt recunoscători celui care i-a favorizat. Ei sînt o masă minunată pentru recrutarea absolvenților pentru care redactarea unei teze de licență, master sau (doamne-ferește!) doctorat e o imposibilitate practică și care își aleg drept „îndrumător”... ghiciți pe cine? „Îndrumarea” constă în oferirea de către „proful bun” a unei teze vechi pe care neputinciosul își va trece doar numele. Înclin să cred  - și am auzit adesea – că oferta nu e nici ea gratuită. Nu caut dovezi pentru că există organe ale statului care, dacă ar vrea, le-ar căuta și le-ar găsi cu ușurință.  

Pasul următor e prezentarea lucrării în fața unei comisii. Dar comisia e formată - majoritar sau în totalitate - din „profii buni”. Cei „răi” nu fac parte niciodată din ea. Toți membrii comisiei au clienții lor și asta îi face să nu observe că au mai văzut aceleași lucrări și anul trecut, și acum doi ani etc. Apoi gîndul la vacanța exotică sau construcția vilei pe care și le-au asigurat îi face visători în timpul susținerii tezelor. Ar fi simplu să se facă niște comisii din alți profi decît îndrumătorii candidaților. Dar ce haz ar mai avea viața?

Cînd absolventul ajunge într-o funcție care atrage atenția, opoziția îl prinde și uneori îl mai și coboară din prepeleac. Dar pe „proful bun”, îndurător și îndrumător, nu-l caută nimeni. Și bine face, pentru că acesta e ocupat: fie cu renovarea vilei fie cu găsirea unor noi clienți, cumpărători de indulgențe.

Post-scriptum: Am văzut și eu subiectele „simulării” în vederea viitoarei „evaluări naționale”. La Matematică (la română nu m-am mai uitat) subiectele au fost jenant de elementare. Proverbialul Bulă le-ar fi rezolvat cu ochii închiși și o mînă legată la spate. E semn că „profii buni” își sădesc din vreme vlăstarele viitorilor masteri!


vineri, 21 februarie 2014

Ioan Cristescu - Director la Muzeul Național al Literaturii Române, București

În urma unui concurs pentru ocuparea postului, conf. dr. Ioan Cristescu a devenit directorul Muzeului Național al Literaturii Române din București.
Acest post este de o mare importanță pentru literatura noastră, atît pentru istoria ei cît și pentru cea vie, MNLR fiind gazda unor manifestări de anvergură ale scriitorilor contemporani și avînd o editură care poate promova toate genurile literare. Prezența în acest post a lui Ioan Cristescu este un fapt extrem de favorabil pentru viața literară și pentru literatura noastră contemporană. 
Noul director are studii de filologie și teologie, este un cunoscător competent și aplicat al literaturii și lumii literare, un iubitor al scriitorilor de azi și al literaturii române contemporane, a avut o contribuție esențială la publicarea și promovarea unor scriitori din toate generațiile. 

Nu mai puțin, Ioan Cristescu este un experimentat creator de evenimente literare și un promotor al culturii scrise, al dramaturgiei și plasticii românești. Ioan Cristescu este de asemenea un expert atestat în domeniile manuscriselor de valoare, cărții vechi și timbrelor. Este recunoscut și apreciat în breasla literară pentru vivacitatea și energia sa.
Ioan Cristescu este conferenţiar doctor la Facultatea de Arte a Universităţii Hyperion din Capitală, specializat în istoria teatrului universal. A fost fondator al editurii Tracus Arte.
La conducerea MNLR, Ioan Cristescu succede unor personalități ca Alexandru Oprea și Nicolae Ciobanu. Din 1991 şi până în 2007, Muzeul a fost coordonat de regretatul critic Dan Alexandru Condeescu. După dispariția acestuia, au mai condus Muzeul Radu Călin Cristea și Lucian Chișu. Alexandru Condeescu a făcut din rotonda Muzeului o agoră a literaturii contemporane, lucru menținut și de succesorii lui.

Prin preluarea conducerii MNLR de către Ioan Cristescu, literatura română contemporană obține, implicit, un important succes.

joi, 20 februarie 2014

W. Shakespeare - Richard al III-lea. Noua traducere în „Ramuri” și „Litere”

Deși mai am de tradus un act din Tragedia Reglui Richard al III-lea de Shakespeare, am răspuns solicitării unor reviste de a le oferi fragmente din primele patru acte. Le mulțumesc conducătorilor celor două reviste Gabriel Coșoveanu și Mihai Stan.

Puteți citi în „Ramuri”, aici, debutul piesei (actul I, toată scena 1)

iar în „Litere”, aici, începutul scenei 2 din actul I (va urma în numărul din martie).

În curînd veți găsi un fragment și în „Luceafărul de dimineață”.

miercuri, 19 februarie 2014

Clubul Dramaturgilor, al șaselea spectacol din stagiune

Luni, 24 februarie de la ora 18, la sediul ICR va avea loc al șaselea spectacol al actualei stagiuni la Clubul Dramaturgilor. Vor fi citite într-un spectacol lectură două piese cu cîte două personaje semnate de tînăra autoare Edith Negulici. Vă așteptăm.

Detalii, distribuție, regie etc. pe pagina dramaturgilor, aici

marți, 18 februarie 2014

Edith Negulici va fi a șasea autoare care își va prezenta piesele la Clubul Dramaturgilor în actuala stagiune

Luni 24 februarie, de la ora 18, la sediul ICR, va avea loc un nou spectacol-lectură în premieră la Clubul Dramaturgilor, al șaselea din actual stagiune:

„Heaven From Hell” și „Obsession”

de Edith Negulici

Regia: Anca Maria Colțeanu

Cu participarea actorilor Meda Victor și Mihai Smărăndache.

Autoarea este absolventă de scenografie și teatrologie, laureată, chiar cu piesele propuse, a unor prestigioase concursuri de dramaturgie. De șase ani lucrează ca secretar literar la Teatrul Evreiesc de Stat. Cei doi tineri și promițători actori vor reprezenta două drame într-un act pline de lirism, fiind îndrumați de o regizoare care s-a remarcat prin cunoașterea dramaturgiei autohtone: Anca Maria Colțeanu. Spectacolul va fi urmat de comentarii și discuții moderate de Horia Gârbea, președintele Filialei București Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor. Intrarea publicului este liberă.


Clubul Dramaturgilor, fondat de regretatul Mircea Ghițulescu în anul 2005, este organizat în această stagiune de Filiala București Dramaturgie a Uniunii Scriitorilor și Institutul Cultural Român, Partener: Radio România Cultural.

duminică, 16 februarie 2014

Anomalocaris la vînătoare


De curînd, fiul meu Tudor a descoperit că pasiunile lui pentru calculator, desen și paleontologie se pot combina cu folos și că e mult mai ușor să scrii la tastatură decît de mînă. Literele și cifrele ies frumoase și egale! Iar culorile se aplică rapid și uniform. Așa că a reprezentat un anomalocaris pornit la vînătoarea subacvatică de trilobiți. A datat întîmplarea și a salvat totul sub numele „cambrian.jpg”. (sus) Din jurasic a ales un elasmozaur. (mijloc). Jos, portretul artistului.

sâmbătă, 15 februarie 2014

Viață fără de moarte pe facebook. Petre Stoica - 83

Facebook are obiceiul să îmi amintească în fiecare zi care dintre prietenii mei împlinește o vîrstă nouă. E foarte folositor, pot astfel să îi transmit pe loc urările mele.

Azi, 15 februarie, Facebook mi-a semnalat: „E ziua lui Petre Stoica. Trimite-i o felicitare.”
Iată că, pentru Facebook, regretatul Petre Stoica a rămas viu și împlinește 83 de ani.
M-am gîndit la el, la momentele petrecute împreună, dar firește că nu i-am trimis felicitarea la care mă îndemna rețeaua FB.

În realitate, așa cum știm, Petre Stoica (1931-2009) a rămas printre noi prin poemele sale. Precum cel de mai jos.

       După despărțire 

După despărțire 
rămîne o tristețe de sabie ruginită
sarea din pîine se întunecă
lumina din floare putrezește
și rămîne un spațiu nemărginit
plin de oglinzi care te înghit mereu și mereu

rămîne o tristețe de sabie ruginită

joi, 13 februarie 2014

O epigramă la lansare

Fiind prezent la lansarea volumului meu „Trecute vieți de fanți și de birlici”, poetul umorist Viorel Martin, originar din Gorj, mi-a dedicat un catren ad-hoc pe care în fac public în onoarea Olteniei:

La lansarea cărţii cu birlici
a lui Horia Gârbea

Vorbeşte Gârbea înţelept
Şi cartea-mi pare ca un basm;
Deci să nu spui "oltean deştept",
Că sigur faci un pleonasm!

miercuri, 12 februarie 2014

Azi lansare! „Trecute vieți de fanți și de birlici” - Centrul Calderon ora 14. Postare cu update

 „Trecute vieți de fanți și de birlici -  viața și uneori opera personajelor” - de Horia Gârbea
Ediția a II-a mult completată.

Aproape totul despre personajele literaturii române.

Editura eLiteratura și autorul vă invită la lansare:
La Centrul Cultural Calderon ora 14 (Str. Jean Louis Calderon nr. 39, între Batiștei și C.A. Rostetti)

Prezintă: Felix Nicolau, Gh. Stroe, Vasile Poenaru (editor). Prețuri promoționale.

Această postare se va updata cu cronica evenimentului și poze.

UPDATE

A fost o lansare strălucitoare prin prezența unui număr foarte mare de prieteni care au participat cu bucurie și au creat o atmosferă sărbătorească. Le mulțumesc tuturor. Prezența lor m-a bucurat și m-a emoționat mai mult ca oricînd. Densitatea de inteligență și talent a fost maximă în sală!

Se cuvine să mulțumesc editorului, prof. Vasile Poenaru și doamnei Michela Poenaru, scriitorilor Felix Nicolau și Gh. Stroe care m-au prezentat cu căldură.

Mulțumesc gazdelor desăvîrșite de la Centrul Cultural Calderon, în frunte cu doamna director Elena Scurtu.

Mulțumesc prietenilor de la Ambasada Republicii Azerbaidjan și Fundația Heydar Aliyev ca și domnilor ambasadori prof. Tasin Gemil și prof. Nicolae Mareș pentru participare.

Mulțumesc colegelor Adriana Niculae și Gabriela Andrei pentru prețiosul sprijin.

Pentru fotografii am apelat la străvechiul meu coleg de liceu și prieten Octavian Pop care a realizat în ciuda luminii dificile o performanță pe măsura talentului său pe care-l cunosc de peste 35 de ani. Alte poze de aici le datorez Centrului Calderon, cu mulțumiri.

P.S. O cronică a lansării și cîteva poze publică pe blogul său și romancierul Adrian Voicu, martor ocular.



duminică, 9 februarie 2014

Olimpiada și genocidul. Stalin și teatrul

Un blogger ne atrage atenția aici că Olimpiada de la Soci are loc pe terenul unui genocid uitat.
De fapt pe locul mai multor genociduri trecute sub tăcere, băgate sub covor. O mare putere își permite, nu?

Multe populații caucaziene au fost efectiv exterminate de imperiul vecin condus de țari și președinți. Autorul ne amintește mai ales de populația ubîhă, dispărută (exterminată fizic integral) cu limba ei cu tot. Iar țările europene participă la Olimpiadă și se tot îngrijorează de imperiul otoman care ar fi făcut nu știu ce genocid. Dar unele imperii sînt mai imperialiste decît altele...

Asta mi-a amintit de bancul cu Stalin care a aflat că la Balșoi Tiatrî sînt „probleme” (eufemismul comunist) cu o nouă montare cu „Revizorul” de Gogol. Marele conducător l-a trimis pe apropiatul și conaționalul său, Lavrenti Beria, să vadă care-i treaba.

După nici o oră, Beria i-a telefonat liderului URSS că „s-a rezolvat” (alt clișeu comunist) și toată trupa, cu regizor cu tot, dar și mașiniștii, cabinierele și plasatoarele sînt în drum spre Siberia. Șeful a vrut însă să știe:
- Dar autorul?
- Păi, tătucule, Gogol e mort demult.
Stalin a rîs părintește:
- Of, of, Lavrenti Pavlovici, mereu te grăbești!





sâmbătă, 8 februarie 2014

Concurs de dramaturgie. Piese scurte!

Teatrul „Regina Maria” și Revista „Familia” din Oradea lansează un concurs pentru dramaturgi, autori de piese scurte. Sînt eligibile piese scurte inedite (maximum 25 de pagini). Detalii pe blogul dramaturgilor bucureșteni, aici
*

Nu sînt sigur dacă voi participa la acest concurs, așa că puteți să vă înscrieți. :)

vineri, 7 februarie 2014

Cum recunoaștem un scriitor? Două pagini din opera lui Marin Preda

Cărțile proaste mă întristează. Ar veni că sînt un om trist, pentru că inevitabil citesc multe cărți și, așa cum biletele de loterie sînt, cele mai multe, perdante sau cu cîștiguri mici, la fel e și cu cărțile. Noroc că unele sînt atît de proaste că mă înveselesc. Nu am nicio prejudecată. Am întîlnit pasaje de autori ultra-cotați, unii chiar laureați Nobel, care – în anumite fragmente cel puțin - sînt absolut lamentabili. După cum sînt autori precum, să zicem la întîmplare, Isaac Bashevis Singers, care nu are niciun rînd prost, nu-l poți prinde cu nicio tîmpenie deși nu face decît să povestească simplu (sau tocmai de aceea).

Din acest motiv, prefer să recitesc de zece ori cărțile care-mi plac decît să mă adîncesc mai mult de zece pagini într-o carte care nu îmi place din start. Am recitit de curînd pasajul din „Moromeții I” al adunării din Poiana lui Iocan în episodul  culminant în opinia mea: Din Vasilescu cere unui copil să-i aducă niște lut galben și îl frămîntă în joacă (autorul nu ne spune ce modelează). Forma o arde la foalele fierăriei. Ea atrage atenția lui Dumitru lui Nae, apoi și a altora care nu înțeleg imediat ce reprezintă figurina. Apoi unul, neprecizat, are o revelație: „Moromete! Moromete este!”. Acum autorul explică de ce Moromete era de greu de recunoscut (în primul rînd era „tăcut”, o figură lipsită de obișnuitul dinamism). Modelul însuși nu-și privește portretul, îi aruncă doar o privire fugară, refuză să se recunoască în această ipostază. În fine, Iocan cere bustul și-l pune pe o poliță deasupra ușii fierăriei.

Acest moment, unul scurt și aparent puțin semnificativ chiar în capitolul mai întins al „dezbaterii politice” din poiană, mi se pare una dintre marile realizări ale literaturii noastre și chiar ale literaturii lumii, la egalitate cu pasaje din cei mai iluștri autori (ai secolului XX în orice caz). E foarte probabil ca Marin Preda, la fel ca Shakespeare, Bulgakov sau alții, nici să nu fi înțeles ce i-a ieșit și cum. Nu mai puțin, e foarte posibil ca fragmentul să fie descrierea unui fapt real la care autorul să fi fost martor. Aceste detalii nu au importanță. Contează semnificația momentului și modul relatării lui. Cei de față au, fulgurant, revelația transfigurării realului prin artă și – chiar dacă o refuză, ca Moromete sau încearcă s-o critice „i-ai făcut fruntea prea mare”, cîrcotește Cocoșilă – nu pot s-o ignore. Un astfel de pasaj face diferența între un scriitor, ca Marin Preda, și mii de pălmași ai scrisului.


P.S. Nu-mi amintesc dacă momentul apare în filmul lui Stere Gulea, aș fi interesat să-l văd deși sînt convins că e foarte greu de „prins” semnificativ vizual, așa cum a făcut-o în cuvintele cele mai simple scriitorul. 

miercuri, 5 februarie 2014

Lansăm „Fanții și Birlicii”. Veniți la „Calderon”


Vă invit la lansarea volumului la Centrul Cultural Calderon al Primăriei Sectorului 2 (str. J. L. Calderon nr. 39, la 5 minute de Universitate și 3 minute de Scala) miercuri 12 februarie, ora 14. Discursuri scurte, prețuri promoționale! Nu ezitați!


Necazuri cu doamna Agatha și Craiul de Ghindă

Se știe că în povestirile și romanele doamnei Agatha Christie personajele joacă adesea bridge și Hercule Poirot însuși e un jucător care trage concluzii din fișele de scor și poziția jucătorilor. Un roman „Cu cărțile pe masă”, care a fost și ecranizat, se bazează pe nobilul joc.

Iată că în volumul semnat de ilustra doamnă, o culegere  „Asupritul și alte povestiri” (Ed. RAO 2008, reeditat 2012) apare povestirea Regele de Treflă (traducere de Andreea Năstase). Din păcate traducătoarea, pe care nu o cunosc, dar mă voi plînge de d-sa la domnul Enculescu, directorul prestigioasei edituri, face greșeli care șifonează jocul nostru drag.

În primul rînd titlul e eronat. În Shakespeare, traducătorii mai vechi, pentru a minimaliza regalitatea (era în anii 50, iar regele nostru abdicase în 1947), îi numeau pe Henric V, VI, VIII, sau Richard III „rigă”. Sau chiar „vodă”!! S-a întors roata: în povestire e vorba de un Rigă de Treflă. Nu de un rege încoronat, ci de un simplu „Crai de ghindă” cum aș fi tradus eu dacă eram în locul dnei Andreea Năstase.

-Cum e Crai de Ghindă, babo?
-Nalt și oacheș, fata mea!
(G. Topârceanu)

Dar să revenim... În povestire, Hercule Poirot constată că participanții la o serată au jucat „mai multe robare”. Cu nota de subsol: „cele două (??!!) jocuri din care se compune jocul de bridge”. Vai-vai! Roberul (nu robarul) e cel care are două sau trei manșe (games) cum știm! Apoi Hercule observă că un jucător „trebuia să liciteze trei cărți (sic!) de pică”. Normal că în original va fi fost „three tricks”. Trei tricuri la pică.

Singurul loc în care dna Năstase o nimerește este nota de subsol care explică  ce e „dummy” (mortul). Cheia poveștii: Hercule Poirot descoperă că la masă nu au fost patru parteneri ci trei, iar Riga de treflă nu a fost scos din cutie. Deci participanții nu jucaseră bridge ci se prefăcuseră ca să pară că au fost... patru. Cine ar fi putut juca bridge toată seara cu 51 de cărți, măcar că ar fi lipsit un 2, nu un Rigă?!

Trebuie să recunosc cu obiectivitate că, în afară de derapajele privind jocul de bridge, dar care rănesc adînc un jucător, dna Năstase, traduce în general corect. Dar cînd e vorba de fanți, birlici și rigi e bine să consulte un expert.

*


In tarot, the King of clubs has the meaning of good character and loyalty and the realization of ideals. The card is said to be one who has great power, but one who is not aware of this, and is outwardly cheerful but inwardly reserved.

The King of clubs is said to have a natural affinity for the Queen of diamonds.
(cf. wikipedia)


UPDATE: Fără să știu, pe 5 februarie chiar e Sf. Agatha!

marți, 4 februarie 2014

Încă o enigmă la Shakespeare. Cina lui Humphrey


În actul IV al tragediei Richard al III-lea, am întîlnit un pasaj care a suscitat contradicții între exegeți și necesită o rezolvare și o notă a traducătorului. Bătrîna Ducesă de York se întîlnește cu fiul său, Richard, ajuns rege în urma unor asasinate asupra rudelor apropiate ale sale și ale Ducesei (George, Duce de Clarence, frate al lui Richard și Eduard și Richard, nepoți lui Richard după fratele său, Eduard al IV-lea). E unul dintre pasajele - puține în această piesă - în care Shakespeare folosește rima, dar numai în replicile Ducesei.

DUCESA DE YORK:Voi spune cu măsură și blîndețe
REGELE RICHARD:  Însă și scurt căci, mamă, sînt grăbit.
DUCESA DE YORK: Grăbit? Cînd eu l-am așteptat să vie
                                    Cu teamă și necaz, ca-n agonie…
REGELE RICHARD:  Și n-am ajuns, în fine, să te alin?
DUCESA DE YORK: Pe crucea sfîntă, ai venit pe lume
                                    Să faci un iad din viața mea, anume.
                                    Am pătimit născîndu-te, apoi
                                    Ai fost copil sucit, dintre cei răi,
                                    În școală: crud, nebun și apucat,
                                    Ca tînăr: imprudent, necumpătat.
                                    Apoi trufaș și sîngeros bărbat.  
                                    Poți spune doar o oră mai plăcută
                                    Care mi-a fost cu tine petrecută?
REGELE RICHARD:   Ei bine, ora cînd ai fost la Humphrey,
                                    Pentru un mic dejun, dar fără mine.
                                    De-s neplăcut vederii tale, gata,
                                    Mă lași să plec și scapi de neplăcere.  (IV.4)

Ce-a vrut să spună Richard cu expresia - în original „Humphrey Hour” - după unii însă „Humphrey Hower”? Sensul replicii e obscur. S-a sugerat că ar fi vorba de un anume Humphrey sau de o expresie proverbială „a cina cu ducele Humphrey” adică a rămîne nemîncat. În Catedrala St. Paul Veche, în acea vreme, ar fi fost un loc unde se adunau pentru a cerși o masă cei care nu-și puteau procura de mîncare, locul fiind cunoscut ca „monumentul (mormîntul) lui Humphrey” (Duce de Gloucester), înmormînat însă, de fapt, la St. Albans. În orice caz, Richard o ironizează pe mama sa afirmînd că ora plăcută a fost una în care el a lipsit.

Humphrey de Lancaster, primul Duce de Gloucester și primul Conte de Pembroke, (3 octombrie 1390 – 23 februarie 1447) a fost fiul lui Henric al IV-lea și fratele mai mic al lui Henric al V-lea. După moartea fratelui său, regele, a revendicat regența, Henric al VI-lea fiind minor. Soția lui a doua, Eleanor Cobham,  fiind acuzată de vrăjitorie în 1441, a fost la rîndul său arestat în 1447, murind după trei zile. S-a zvonit că a fost otrăvit, dar a murit, se pare, de un accident vascular cerebral. Soția lui a pledat vinovată de vrăjitorie, recunoscînd că a făcut vrăji doar pentru a rămîne însărcinată. A fost condamnată la închisoare pe viață.
La Shakespeare, cei doi apar ca personaje în Henric al VI-lea partea I și Henric al VI-lea partea a II-a.

Expresia lui Richard -dacă se referă la Ducele pomenit și nu la altă persoană - este strict figurată. El s-a născut după moartea lui Humphrey de Lancaster, pe care mama sa îl cunoscuse. Sugerez că Richard exact acest aspect îl vizează: ora s-a petrecut într-un moment cînd el, cert, nu exista. Și nu ideea că Ducesa ar fi rămas, cîndva, nemîncată, idee care nu se potrivește contextului. Ceva enigmatic rămîne însă aici, ca în multe alte pasaje din această piesă…

 (Traducerea versurilor H.G. din W. Shakespeare, Opere, volumul VIII, ediție îngrijită de George Volceanov, în pregătire la Editura Tracus Arte, În imagine ducele Humphrey și soția sa a doua).

luni, 3 februarie 2014

Primele mele versuri (1986) au ajuns pe un blog

O doamnă ziaristă, Mihaela Serea, mi-a făcut onoarea de a mă considera, încă din 1986, „poetul său preferat”.

Recent, a pus pe blogul domniei-sale, toate textele mele din placheta „copilăria secretă” apărută sub forma a două pagini de revistă care, pliate, formau „cartea cea mai mică”, de 32 păginuțe, apărută în aprilie 1986, pe vremea „Cenaclului Universitas”. Era și o prefață a domnului profesor Mircea Martin pe care doamna Serea nu o reproduce. Din păcate nu știu dacă mai am vreun exemplar să regăsesc acel text.

Aceste texte, unele cam ingenue, recunosc, nu le-am renegat, multe dintre ele aveau să reapară în volumul meu de debut în poezie „text biografic” (1996, Premiul ASB). Colecția „cartea ce mai mică”, inventată de Paul Nancă, și-a continuat aparițiile vreo doi ani, în serie apărînd „volume” de Ramona Fotiade, Cristian Popescu, Anca Mizumschi, Daniel Bănulescu, Cătălin Țîrlea, Andrei Damian, Dan Silviu Boerescu, Augustin Ioan, George Arun. De alții nu-mi amintesc, dar cred că aceștia au fost toți, o echipă frumoasă, zic eu

Am fost foarte bucuros că placheta a fost comentată la „Europa liberă” de Gelu Ionescu pe care aveam să-l cunosc abia 20 de ani mai tîrziu. Ultimul text, „corex”, are o poveste: cenzura l-a exclus inexplicabil. Atunci, în acord cu Paul Nancă, l-am făcut „copertă”, reproducîndu-l în facsimil pe ceea ce ar fi fost „coperta IV”. Și lui Cristian Popescu cenzura i-a exclus un singur text: „Dana Popescu”. Paul Nancă a decis să lase titlul și a scris sub el: „Poemul despre sora mea, Dana, este singurul poem absent”. Culmea e că așa a trecut - pe fiecare pagină se luau trei „vize”, ultima a temutei tovarășe Olivia Clătici.

Îi mulțumesc foarte mult doamnei Mihaela Serea, o felicit pentru blogul său frumos și vă invit să citiți poemele mele aici.



sâmbătă, 1 februarie 2014

Shakespeare 400 - 450

Am descoperit, în căutările mele Shakespear-ologice un document care e din fericire accesibil și on-line:

Numărul 4, din aprilie 1964 al revistei „Teatrul” (apărea lunar, ce lux!).
(http://ro.scribd.com/doc/33407644/Revista-Teatrul-nr-4-anul-IX-aprilie-1964)

Pe lîngă un material care schițează biografiile artistice ale unor „tineri regizori” (ați ghicit: Cernescu, Cojar, Penciulescu, Mugur, Pintilie, Harag, Esrig, Todea, Moisescu și alții!), găsim o substanțială secțiune dedicată unei aniversări...

...Ați ghicit din nou: Shakespeare - 400!  Cu evidențierea și a receptării românești de la traducerea lui Ioan Barac cu „Amlet, Prințul de la Dania, tragodie în 5 perdele după Șecspir” pînă la momentul 1964, cu poze expresive dintre care una înduioșătoare, „fatală”, cu Ion Dichiseanu (Antoniu) aplecat asupra Olgăi Tudorache (Cleopatra) la Nottara - foto alăturată.

Un studiu serios: cu citatele cuvenite din Marx și Engels, cu punerea la colț a unui autor german care într-o revistă (totuși!) din același an 1964 și din Germania îl anexa pe Shakespeare la teatrul absurdului. Dar care insista - studiul din „Teatrul” -  asupra caracterului popular al textului marelui aniversat, nimerind - argumentat - la țintă. Autor: Florin Tornea.

Pentru cine nu știe, F. Tornea (1914-1989) a fost cronicar dramatic dar și poet realist-socialist, pe baricadele ideologiei roșii încă din 1946. Studiul său, cu limitele inerente și unele derapaje socio-politice, e echilibrat și pertinent.

Acum, cînd ne pregătim să aniversăm 450 de ani de la nașterea bardului și 175 de ani de text în românește, poate o revistă literară își va asuma reproducerea acestor pagini care merită neuitarea. Un document ce atestă, între altele, că acum 50 de ani în România se jucau mai mult decît azi piese DE Shakespeare. Și deloc DUPĂ Shakespeare, trebuie adăugat.

P.S. Revista publica și o piesă inedită: „Somnoroasa Aventură” de Teodor Mazilu.


Postări populare

Arhivă blog