miercuri, 29 februarie 2012

Vrei să fii milionar? Eu am vrut. Rezultatul poate fi văzut azi de la ora 20 și mîine de la aceeași oră la Kanal D

Azi și mîine (miercuri-joi), de la ora 20, la Kanal D, mă puteți urmări la „Vrei să fii milionar”, în tandem cu Virgil Ianțu.


Am vrut, dar n-am reușit să ajung milionar...

marți, 28 februarie 2012

Chiar așa? Schimbare de paradigmă în poezia românească?


           Am primit deunăzi volumul Copci, debutul lui Matei Hutopila (nume straniu, fără Ă final, trimițînd la substantivul „utopie”). Punînd cap la cap detaliile și indiciile, ca într-o investigație de roman polițist, încep să cred că în poezia românească miroase a schimbare de paradigmă și că adierea vine și dinspre Prut, dar și dinspre „părțile ungurești” vorba lui Mircea cel Bătrîn.
            Sigur, Hutopila arată filiații clare: Cristian Popescu, Ioan Es. Pop - foarte marcate, poetul Ieudului a făcut parte chiar din juriul care i-a ales manuscrisul pentru debut - Cărtărescu (poemul Isabello! e cărtărescian 100%) și, mai în amonte, Nichita Stănescu. Totuși originalitatea lui este puternică, probabil se va mai întări ulterior, omul are doar 25 de ani, și, cum ziceam, dă seama că se schimbă ceva, și se schimbă „destul de radical”, scuzați forțarea, în poezia noastră: douămiismul apune și e schimbat pe altceva.
            Mă întemeiez pe Hutopila (poeme extraordinare, unele, precum cel intitulat CFR), pe Andrei Dosa (mai „lucrat” acesta), pe Radu Ianovi, pe Crista Bilciu (remarcabilă teatralitate a textului, amintind cumva de Saviana Stănescu, dar în altă zonă tematică), pe Laurențiu Belizan (ceva mai calofil), toți debutanți. Să ne uităm și la mai experimentatele Diana Iepure și Eliza Macadan care ies din „tiparul” deja cam obosit al lui „ce se scrie acum”, la Ciprian Măceșaru din ultimul volum. Strict (dar strict!) sub aspectul noutății, pentru că valoric am îndoieli serioase și consider că nu au fost convingătoare pînă acum, pot să le alătur și pe Medeea Iancu și pe Iulia Militaru.
            Nu aș putea contura un „portret robot al poetului douămiizecist”, dar simt foarte clar că se schimbă ceva. Dacă știți cum și ce, spuneți!


              Așa cum unghiul de abordare (nu neapărat și cel de vedere) a realității al lui Arghezi sau Ion Barbu era inaccesibil lui Macedonski sau Goga, așa cel al unui șaizecist sau chiar optzecist „canonic” este altul decît al unui poet ca Hutopila. Nu-i vorbă că n-ar „înțelege” poezia lui, dar nu ar avea motivația interioară să o scrie. Așa cum, desigur, un compozitor din secolul XIX ar fi putut descifra o partitură din secolul XXI, dar nu ar fi dorit să o compună el.
            Eu sînt în orice caz cu ochii pe fenomen și pe reprezentanții lui dintre care Hutopila pare destinat unei mari glorii. Totul e însă abia la început, multe se pot petrece. Pentru că, vorba lui Hutopila: „nimic nu e egal cu nimic”.

Și totuși... Nicolescu


Am primit un e-mail de la dl Ion Sebastian în legătură cu amănunte biografice, de interes pentru istoria literară, ale recent dispărutului poet Ion Nicolescu. Autorul nu le-a putut posta pe blog în chip de comentariu și m-a rugat să le postez eu. Sînt cam lungi, mai jos veți vedea esențialul și voi face unele mici corecturi tacite. Autorul s-a scuzat pentru greșelile eventuale de dactilografie. Ce nu am timp să fac: să pun diacritice. Dar sper că textul rămîne inteligibil. Contează informația interesantă. (H.G.)

Ion Sebastian:

"In continuare nu pot posta la dvs si deci va trimit textul in acest mail in speranta ca la fel ca si data trecuta il veti pune caci aduc niste precizari fara sa va reprosez nimic caci cele ce le stiti in mod direct desigur ca asa s-au petrecut faptic si nu puteati sa le interpretati altfel .
Asadar:
1. Spune gb2k : Piesa "Si totusi Eminescu" a fost publicata in nr.10/1988 al revistei Teatru (nota mea: condusa de Ion Cristoiu) si s-a jucat inainte de revolutie la Teatrul Odeon, in regia lui Tudor Marascu , din distributie facand parte printre altii Dorina Lazar, Rodica Mandache, Mugur Arvunescu ;
Nota mea: absolut corect, am fost la premiera piesei la Odeon in zilele ultimului Congres al PCR prin 15-20 noiembrie 1989
2. Spuneti: Am participat la lectura piesei „Ghete și haine” la Odeon (pe atunci Majestic), dar a fost o lectură publică în cadrul cenaclului. Să se fi jucat pe scenă nu știu ;
Nota mea: Este si asta corect, asa se numea piesa la momentul acela de la Odeon unde iarasi ne-am aflat amandoi in sala si Ion Cristoiu a condus discutiile care au urmat si am luat si eu cuvantul . Adaug insa ca piesa trebuia sa se dea la TVRL,  imediat in zilele de dupa 22 decembrie, ca un fel de simbol al revolutiei, piesa fiind  destul de antimonarhica si probabil ca Mărăscu a profitat de asta, dar din motive pe care nu le stiu cu certitudine, s-a scos din program in ultimul moment, IN suparandu-se cu Marascu, Dumnezeu sa-l odihneasca si pe acesta; (Nota mea H.G.: titlul revistei era TEATRUL , articulat)
3. Referitor la Alma Venus, nu numai ca probabil Paunescu a pastisat,  ci chiar asa cu siguranta ca  a fost si aveti dovezile necesare in postarea mea anterioara atat ca versuri originale publicate din 1975 si v-am dat si linkul cu prima strofa din versiunea originala a Imnului lui Ion Nicolescu (...) indicat mai jos  pe care-l public si la  LIS cu un text scris unde detaliez anecdotica intamplarii , blogul lui LIS fiind:

(Nota mea H.G. : Se referă la blogul poetului Liviu Ioan Stoiciu, abreviat LIS. La pct. 2, piesa intitulată succesiv „Ghete și haine” - cunoscutul joc de cuvinte cu Goethe și Heine- apoi „Și totuși, Eminescu”, s-a jucat după revoluție cu titlul „Și mai potoliți-l pe Eminescu” la TNB.

UPDATE: Cel puțin așa am crezut eu, ulterior corespondentul meu m-a asigurat că e vorba de o altă piesă, a lui Cristian Tiberiu Popescu, scriitor pe care îl cunosc ca poet, dar despre care nu știam că a semnat acea piesă).

4. Nu era un home less, dar aveti dreptate se comporta din nu stiu ce sado-masochism ca si cum ar fi fost, asa facea la Neptun in ultima vreme, de altfel numai cand a fost Rectorul unei Universitati in functie, respectiv Universitatea Europeana Columna intre 1990-1993 poate 1994, unde eu am predat Teoria Limbajelor Formalizate, unde [universitatea] l-a avut profesor si pe Dumitru Mazilu, dar si pe niste judecatori care il evacuau din locuinta [probabil pe I.N. n.m. H.G.]   inainte de 89, dar banii lui brusc il transformasera in altceva (...). 
(Nota mea H. G.: Această frază a corespondentului meu e ușor neclară, e cert că I.N. făcea la începutul anilor 90 figură de nabab excentric, exclusiv în straie albe, cu ochelari mari de soare și servietă diplomat.)
5. Si eu o cunosc de prin 1973 pe Mariana Filimon de doua ori casatorita cu Ion Nicolescu, la inmormantarea lui de la Buzau participand alaturi de ultimii lui doi copii (baiat de 28 ani si fata de 22 ani) Gabriela, pe nume de fata Popescu, sotia a doua divortata deasemeni, mentionand ca Ion Nicolescu a mai avut inca trei copii inainte de casatoria cu Gabi cu trei mame diferite, o fata moarta intr-un accident si un baiat si o fata traind in Canada si [respectiv] parca in SUA.  

6. Dar Ion Nicolescu cu o viata atat de ciudata si iesind din orice conventie sociala a murit in mod demn ingrijit in spitalul din Buzau de un colectiv medical care schimbau intre ei copii xerografiate ale unor poezii ale poetului acesta fiind tratat cu deferenta si bunatate. Nu trebuie uitat si grupul de scriitori buzoieni mandri de confratele lor mai in varsta cum ar fi un Teo Cabel, un Marin Ifrim, un preot care conduce o Fundatie Sf. Sava Gotul si nu in ultimul rand fostul deputat Mircea Costache care l-a ajutat material in mod substantial (...)
PS Si acum dle Garbea ceva nelegat direct de Ion Nicolescu, dar la care ma face sa ma gandesc cele spuse de dvs cu multa modestie si nostalgie  :
"Spun ceea ce stiu si cît stiu pentru istoria literară. Îmi doresc ca la moartea mea să spună cineva măcar atît cît am spus eu despre I.N. "
Este important sa spunem cu totii ce stim cu onestitate (...) abia asa putem scoate din ceata ce se asterne peste trecut ceva consistent si adevarat in sensul adevarului scolastic pe care tot prietenul meu poetul mi l-a revelat, adica in masura coincidentei dintre lucru, fapt si intelect. (...) Oare ce fel de neam este  acela care nici despre poetul lui national nu-i in stare sa scoata o bucata limpede de Adevar?"

duminică, 26 februarie 2012

100 de mii de vizitatori!

În această dimineață blogul pe care îl urmăriți și dvs. a depășit 100 000 de vizitatori unici. Ei provin din 91 de țări. Au putut citi pînă acum aproape 1000 de postări (977).

În octombrie 2009 cînd am început această activitate nu mă gîndeam atît de departe. Mulțumesc celor care au trecut mai des sau mai rar pe aici și le promit că voi căuta să le mențin treaz interesul.

sâmbătă, 25 februarie 2012

A murit Cornel Mihai Ionescu (C.M.I.)

Am aflat cu tristețe vestea încetării din viață a distinsului profesor și italienist Cornel Mihai Ionescu (cunoscut sub inițialele C.M.I.), autorul unui volum foarte apreciat dedicat „Generației lui Neptun” și al altor studii de literatură străină. Pe blogul scriitorilor bucureșteni puteți găsi detalii despre viața și activitatea sa.

joi, 23 februarie 2012

Asociația Scriitorilor București la 40 de ani (1972-2012)

La 2 martie 2012 se împlinesc 40 de ani de la înființarea Asociației Scriitorilor București, filială a Uniunii Scriitorilor din România. În acest interval sute de scriitori au făcut parte din această Asociație care are și în prezent peste 1000 de membri. În afara acțiunilor curente legate de evidența membrilor și participarea lor la acțiunile Uniunii, Asociația, care cuprinde șase secții pe genuri literare, a realizat proiecte culturale importante: unele de tradiție dintre care decernarea Premiilor Anuale ale ASB, premii de prestigiu care i-au avut printre laureați pe cei mai reprezentativi scriitori ai României, altele mai recente dar care aspiră să devină tradiționale și care se vor derula și în acest an: Clubul dramaturgilor, Clubul de proză, Colocviile de critică și de literatură SF și Fantasy, Festivalul literaturii pentru copii „Cezar Petrescu”.

Asociația Scriitorilor București este coordonată de un secretar ales prin vot, numit din 2005 președinte, în această postură aflîndu-se succesiv George Macovescu, Constantin Chiriță, Constantin Țoiu, Nicolae Manolescu, Iosif Naghiu, Horia Gârbea (din 2003). Din 2009 a fost ales, după noul statut, și un vicepreședinte, acesta fiind Lucia Verona. Pentru proiectele sale din anul 2012 care cuprind manifestări publice și colocvii pe genuri literare, dar și proiecte editoriale (editarea unor antologii) ASB a aplicat pentru obținerea de fonduri de la organismele culturale ca și de la instituții administrative, un parteneriat remarcabil fiind cel cu Primăria Sectorului 2 aflat în al șaptelea an de existență și în continuă extindere.

ASB colaborează constant cu cititorii și iubitorii literaturii contemporane, organizînd întîlniri ale scriitorilor cu cititorii în școli, licee, universități, biblioteci, lansări de carte, donații de cărți și reviste, emisiuni radio și TV, recitaluri poetice atît în București cît și în alte localități. În prezent ASB are cinci membri în Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor printre care președintele USR, prim-vicepreședintele și un vicepreședinte. ASB colaborează constant cu rezultate bune cu toate filalele Uniunii Scriitorilor din țară și Republica Moldova.

miercuri, 22 februarie 2012

Rezultatele Concursului de Debut al Editurii Cartea Româneasca, editia 2011

La Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească, editia 2011, au fost depuse 45 de manuscrise, la următoarele secțiuni: PROZA – 22 de manuscrise, POEZIE – 17 manuscrise, CRITICA/ISTORIE LITERARA/ESEU – două manuscrise, TEATRU – trei manuscrise. În urma jurizării, a fost acordat un singur premiu, la sectiunea Proză.

Premiul de Debut la sectiunea Proză i-a revenit lui ANDREI POGORILOWSKI, autorul romanului CARTUŞE.

Autorul pe care l-am cunoscut cîndva şi îmi amintesc, sper corect, că este fiul celebrului traducător Aurel Covaci, are 44 de ani şi este compozitor şi critic muzical. Mă bucur pentru succesul lui şi aştept cu interes apariţia volumului.

luni, 20 februarie 2012

Despre Ion Nicolescu si un poem al sau

Domnul Ion Sebastian îmi semnaleaza, printr-un email cu link-uri adecvate, că poemul lui Ion Nicolescu intitulat ALMA VENUS (Trăiască Alma Venus, Măria-Sa poporul), poem patriotic de altfel, a fost calchiat de Adrian Păunescu în spiritul pro-comunist și cu introducerea numelui dictatorului Ceaușescu.



Pe youtube se afla ambele variante cîntate de același Nicu Alifantis. Practic, varinata Păunescu preia ritmul și măsura textului de Ion Nicolescu, chiar și unele rime (poporul/tricolorul) realizînd propria versiune, mult mai lungă și conformă cu slăvirea ideologiei ceaușiste și a „cîrmaciului”. Nu comentez. Cei doi poeți, înzestrați fiecare cu talent, au ajuns acum în fața unui „cîrmaci” mai înalt care-i va judeca pe fiecare.

duminică, 19 februarie 2012

A murit poetul Ion Nicolescu


Uniunea Scriitorilor din România și Asociația Scriitorilor București anunță încetarea din viață a poetului și dramaturgului Ion Nicolescu.  S-a născut la 10 ianuarie 1943, Buzău. După absolvirea Liceului „B.P. Hașdeu" din Buzău, a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. A debutat în ziarul „Steagul roşu" din Bacău în 1956, iar editorial, cu volumul de versuri Indulgenţe (1969). A publicat mai multe volume de versuri și romanul Voi de colo, de la Biarritz (1979). O piesă de teatru despre Eminescu, intitulată Și totuși Eminescu, a fost publicată înainte de 1989, fiind jucată la Teatrul Național București după revoluție. 

*

Ion Nicolescu a fost un personaj ciudat al lumii literare, fiind greu de stabilit cît din comportamentul său era patologic și cît o abilă înscenare. L-am cunoscut prin 1987 la Cenaclul de dramaturgie al revistei Teatrul (ulterior Teatrul Azi) unde a propus o piesă: „Ghete și haine”, intitulată ulterior „Și totuși Eminescu” și jucată după revoluție. Piesa acredita ideea unui complot anti-Eminescu. Imediat după 1990, Ion Nicolescu se prezenta ca profesor universitar doctor (o impostură) și rector al unei fantomatice universități. 


I se atribuiau, înainte de 1989, nu sînt sigur dacă este un fapt real, versurile cîntecului: „Trăiască Ceaușescu, partidul și poporul/ Trăiască România, trăiască tricolorul!” După o variantă, Ion Nicolescu ar fi compus o poezie patriotică similară pe care Adrian Păunescu a pastișat-o introducînd numele lui Ceaușescu abuziv, fără acordul lui Nicolescu. Pusă pe muzică de Nicu Alifantis în noua variantă, a fost ulterior cîntată la Cenaclul Flacăra, fără niciun beneficiu pentru autorul inițial. Nu am nicio certiudine asupra acestor fapte, ele constituie una dintre legendele lumii literare.

Ulterior, de prin 1996, Ion Nicolescu a devenit programatic un home-less, dormind pe unde apuca, mai ales în trenuri pe ruta București-Buzău sau, vara, București-Neptun, stațiune unde găsea adăpost la Casa Scriitorilor. A refuzat de mai multe ori, din cîte știu, un loc într-un cămin pe cheltuiala Uniunii Scriitorilor. A trăit în ultimii 20 de ani din ajutor social permanent acordat de USR și din mila unor binevoitori pe care îi tapa de sume modice.

Ajutorul constant al Uniunii nu-l oprea să dea în judecată Uniunea sub diferite pretexte aberante, iar la procese evident că nu se prezenta. Astfel, în ultimii ani, USR, pe lîngă ajutorul financiar fix, a fost în situația de a plăti onorarii avocațiale pentru respingerea acțiunilor membrului său. Acum vreo doi ani a făcut plîngere la poliție că USR i-a mutat mașina, o Dacie dezafectată care zăcea abuziv în curtea Uniunii, cîțiva metri mai încolo (se repara zidul clădirii alăturate). Cum eram singurul funcționar aflat în clădire, am dat declarații pe larg organelor de poliție venite să constate situația.

Nu pot decît să sper că, acolo unde se află acum Ion Nicolescu, numeroasele sale păcate și disconfortul creat altora în chip manifest vor fi iertate. 

joi, 16 februarie 2012

Două concursuri pentru dramaturgi

Au fost lansate două concursuri pentru dramaturgi și anume:

1. Concursul de pe acum tradițional al Teatrului de Comedie, în vederea festivalului FestCO 2012

2. Concursul de teatru scurt al Teatrului din Oradea (piese de maximum 50 000 semne)

Detalii privind participarea găsiți aici, pe blogul scriitorilor din București.

marți, 14 februarie 2012

Apariție iminentă! Luceafărul de dimineață - nr. 2/2012


Peste doar două zile va apărea un nou număr (2/2012) al revistei Luceafărul de dimineață, publicație lunară a Uniunii Scriitorilor, editată în colaborare cu Asociația Luceafărul de dimineață și cu sprijinul Primăriei Sectorului 2 București.

Sumarul acestui număr cuprinde numeroase puncte de interes. Cronica literară a lui Dan Cristea se referă la volumul lui Ion Vartic despre Emil Cioran iar invitatul lunii este Livius Ciocârlie. Două remarcabile eseuri semnează Adrian Mihalache și Ioan Buduca, iar paginile de poezie și proză sînt susținute de Ioana Diaconescu și respectiv Florin Toma. Mai apar avanpremiere editoriale la volume de lirică ale lui Viorel Lică și Diana Manole.  Un extins interviu cu scenograful Dragoș Buhagiar e realizat de Nicolae Coande. Poemul de prima pagină îi aparține lui Lucian Vasiliu. O parodie la un cunoscut text al lui Mircea Dinescu, semnată de Adrian Pârvu, aduce o notă de umor absolut necesară. Pagina debutanților e împărțită de poeții Eduard Dorneanu și Gabriel Mager.

Paginile de caiet critic, în număr de cinci, consemnează debutul unei rubrici dedicate cărții de teatru (Emil Mladin despre un volum recent de Mircea M. Ionescu) și mai conțin recenzii de Felix Nicolau, Gabriela Gheorghișor, Daniela Firescu, Radu Voinescu, Ioan Groșan, Monica Grosu, Andrea Hedeș, Ana Dobre. Rubricile de dezbateri sînt susținute în acest număr de Radu Aldulescu, Lucian Vasilescu, Adrian Costache și Adrian G. Romila (care se referă la un volum de N. Turcan). Constantin Abăluță traduce și prezintă opera unui poet contemporan francez iar cartea străină e prezentată de Simona Grazia Dima. Rubricile obișnuite de semnal editorial, cronicile de plastică (Iolanda Malamen), teatru (Ana-Maria Nistor și Irina Budeanu), film (Călin Stănculescu), muzică (C. Tuchilă) și sport (scepticul Gică Contra) întregesc un conținut variat și atractiv.

În numărul trei (din martie) se pregătește o vastă anchetă: „Marea dictatură și micile tiranii”.

duminică, 12 februarie 2012

Corneille și Marivaux în același volum


Editura Tracus Arte, va apărea un volum cu două comedii ale unor clasici ai literaturii franceze. Am tradus aceste piese remarcabile în urmă cu aproape 10 ani. Mă bucur că apar și în volum și mulțumesc editurii și directorului ei Ioan Cristescu nu doar în numele meu ci și al iubitorilor teatrului care merită acest dar.
                                                            * 
                Născut cînd Shakespeare încă mai trăia, Pierre Corneille s-a dovedit un comediograf redutabil pînă cînd, după succesul tragediei Cidului, n-a mai scris decît o singură piesă în registru comic, cea mai reușită în acest gen rămînînd penultima, Iluzia Comică. Pierre Carlet de Chamblain de Marivaux, pe scurt Marivaux, s-a născut la patru ani după moartea lui Corneille și a cunoscut la rîndul lui succesul în teatru cu comedii între care Triumful dragostei, iar spre sfîrșitul vieții recunoașterea Academiei Franceze, ca și ilustrul lui înaintaș, așezîndu-se într-un fotoliu al ei disputat cu însuși Voltaire. Aproape o sută de ani despart Iluzia Comică și Triumful dragostei. Ambele sînt mărturii ale unei mari literaturii scrisă pentru mari actori ai epocilor respective, afirmări glorioase ale unei limbi minunate ce este ea însăși creatoare de cultură.
            Traducerea în versuri a unei piese de Corneille este una dintre cele mai grele încercări pentru un traducător și nu e întrecută ca dificultate, în experiența mea, decît de traducerea lui Shakespeare. Am încercat să realizez un text românesc, în versuri, care să mențină, pe cît a fost posibil, claritatea și eleganța stilului specifice lui Corneille, să conțină hazul necesar unei comedii și să se potrivească ideilor regizorale din fiecare scenă. Imaginea din școală, a unui tragedian pretențios, cu stil didactic și anacronic, s-a schimbat pentru mine în urma traducerii, Iluziei comice.
            Nu mai puțin, eleganța „marivaudage”-ului din piesa celui de la care s-a creat acest termen poate fi pricepută perfect prin actul de a traduce o piesă ca Triumful dragostei, echilibrată, ingenioasă, hazlie și care oferă tuturor actorilor partituri interesante.
            De-am avea cunoștințele lingvistice și timpul să traducem măcar cîteva pagini din fiecare autor, abia atunci am pricepe cu adevărat literatura!

joi, 9 februarie 2012

Întrebări cu variante de răspuns



1. Ce faci cînd un trecător cade jos în fața ta, leșinat din cauza unei crize?

  1. Încerci să-l resusciți
  2. Suni la salvare
  3. Îi înhați portofelul și telefonul
2. Ce faci cînd cetățenii o duc rău, afectați de o criză mondială prelungită și fără ieșire?

  1. Cauți totuși soluții pentru ameliorarea situației
  2. Îi consolezi cu vorbe bune, neștiind să rezolvi criza
  3. Provoci o încă o criză – politică - și cauți să le înhați voturile

Cărți noi! Nicolae Prelipceanu - la pierderea speranței, Casa de pariuri literare * * * *



            Pe Nicolae Prelipceanu (Prelipceanu V. Neculai, cum însuși se recomandă într-o declarație care e ultimul text al cărții sale) cred că puțini îl iubesc. Pisica lui în mod sigur, alte pisici, în chip instinctiv, și or mai fi cîțiva. Dar mulți îl respectă, printre care și eu, pentru că are curajul să spună și adevăruri neplăcute, pe care oamenii le trec de regulă sub tăcere, nu nepărat în chip blamabil, ci ca să nu-i supere pe alții.
            Cel mai mare curaj nu e să ataci la baionetă ca la Smârdan sau Mărășești ci să spui altora adevărul, mai ales cînd e vorba despre tine însuți. Și cu atît mai mult să îți spui ție însuți adevărul despre tine însuți. Așa cum face Nicolae Prelipceanu în volumul său la pierderea speranței (Editura Casa de pariuri literare). Se spune că o medalie pentru curaj a fost atribuită nu unui pilot de război, ci unui intelectual care, într-un cerc de alți  intelectuali în care se vorbea despre Faulkner, a recunoscut că nu citise nimic de acest autor.

            Cunoscut în lumea literară drept un „cusurgiu” „imposibil de mulțumit”, Nicolae Prelipceanu este, și în poezie, un perfecționist și un mizantrop. Meseria mea-i tristețea,/ nici majuscule nu mai am/ din cauza asta, scrie el iar cînd nu se plînge, o face de lehamite. Personajul lui favorit și poetul preferat este Ion de la Gară, un homeless apolinic și apolitic dintr-un memorabil poem omonim. Un poet care totuși, prin vocea lui Nicolae Prelipceanu, a ajuns unde puțini poeți au ajuns: în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scritorilor, pe scena Ateneului Român și chiar la Muntele Olimp, unde a locuit însă într-o cameră de hotel la care baia nu avea ușă.
            E greu să trăiești observînd că natura însăși e ostilă omului, că rîul și ramul sînt dușmani tuturor, pentru a nu mai vorbi de oameni care sînt ostili omului, și de societatea ce dăunează grav sănătății. Și mai ales să admiți, încă din start, că nu există speranță. La Nicolae Prelipceanu serile sînt ploioase și reci, diminețile urîte (pentru că trebuie să vadă în oglindă, cînd se rade, chipul unui străin îmbătrînit), amiezele, chiar de vară, sînt putrede ca fînul uitat pe cîmp, iar nopțile sînt ale Sfîntului Bartolomeu, doldora de masacre, sau decembriste-bacoviene. Pînă și mașina care aducea de la Pitești volumele intitulate „la pierderea speranței” s-a înzăpezit pe autostrada A1, după ce anterior mașina tipografică se blocase cînd să le imprime iar editorul avusese o criză de depresie.
            Totul e ca-n bancul cu iadul în care se dădeau, aparent, petreceri, dar în pahare era coniac Milcov, femeile purtau centuri de castitate și muzica era de Marius Țeicu. (N.P. este el însuși un mare zicător de bancuri, mult cu umor negru precum ăla cu prenumele lui Alzheimer).

            La ce bun să mai pui majuscule și semne de punctuație cînd este absolut evident că soarele se va răci și se va transforma într-o pitică roșie? Că au dispărut uriașii dinozauri, d-apoi noi niște bieți oameni? Ceea ce uimește la Nicolae Prelipceanu este că poezia nu costituie pentru el o alinare, nici un exorcism, nici măcar o încercare disperată de a lăsa urme pe un spațiu-timp oricum fluide. Ea este afirmarea, artistică dar scrisă în răspărul artei, că nu există scăpare și nici iluzii. Nici măcar iluzia de a-ți face iluzii pentru că un vînt personal, al fiecăruia, ne va mătura de pe lume în timp ce în jurul altora va fi calm atmosferic.
            Culmea este că toată acumularea de mizantropie din volumul cu titlul ca o proreclă dată unei cîrciumi de pierzanie (Ioan Flora descoperise una care era poreclită „La Primejdia”) dă în optimism. La Nicolae Prelipceanu, zădărnicia lumii nu invită la non-acțiune ci, asemeni lui Hamlet, se preface în afirmarea lui „a fi” care nu e „nebunie și tristă și goală”. Căci pînă la „revoluția proletară a oaselor” mai avem multe de făcut. Poetul se usucă la focul speranței mele pierdute și, mumificat de acest foc, deloc sacru, viețuiește activ, responsabil, sceptic dar vivace printre cei care i-au luat pînă și statuile de la universitate și curînd îi vor demola și Foișorul de Foc ca să nu mai știe să vină acasă.

            Poezia lui Nicolae Prelipceanu poate crea „idei” și chiar fandacsii. Cum am primit volumul, l-am și citit pe tot, cum l-am citit am simțit nevoia de a scrie despre el. În aceeași zi de 8 februarie 2012, altfel geroasă și pesimistă!
            O artă a curajului și a negării, a îndrăznelii de a elimina iluziile dulci și confortabile, minciunile consolatoare, aceasta este poezia lui Nicolae Prelipceanu și puterea ei stă temeritatea anulării nădejdii, după deviza dantescă. Voit lipsită de „stil”, în sensul zorzoanelor metaforice, această puternică și vitală mărturie ne umple, paradoxal, de speranță.

USR și CR lansează concursul editorial pentru autori sub 35 de ani


Uniunea Scriitorilor din România şi Editura Cartea Românească lansează o nouă ediţie a 
concursului de volume în manuscris (proză, poezie, teatru, critică literară şi eseu) pentru tineri 
    scriitori, sub 35 de ani.

Manuscrisele, purtînd în loc de semnătură de un motto şi, într-un plic închis avînd înscris pe el 
același motto, datele de identificare ale autorilor, vor fi trimise pe adresa Uniunii Scriitorilor 
din România: Calea Victoriei, nr. 115, Bucureşti, cu menţiunea „Pentru concursul de volume în 
manuscris”. Autorii care vor aduce personal manuscrisele le vor preda la Secretariatul USR.

Data limită de expediere a volumelor este 1 aprilie, data poştei.
Data anunţării rezultatelor este 1 mai, anul curent.
Manuscrisele selecţionate de un juriu al USR vor apărea în volume la Editura Cartea 
Românească în cursul anului 2012.

miercuri, 8 februarie 2012

Semn de carte. Trei „suluri de linoleum”: Macadan, Ianovi, Dόsa

Fiecare poet are individualitatea sa și nici măcar un grup liric constituit nu poate fi luat „cu totul”. Mi-am propus însă doar o fugară consemnare a trei volume, care merită desigur analizate pe larg într-un spațiu mult mai amplu, pentru că am fost impresionat de un aer comun al lor, deși autorii nu vin dintr-un spațiu formator comun (cenaclu, workshop etc.) și, aproape sigur, nici nu se cunosc. Putem vorbi de un „climat al epocii”, de un curent nenumit care traversează conștiința și opera lor, de capilare care comunică freatic. În care, știm de la fizică, spre deosebire de vasele comunicate, lichidul se ridică la niveluri diferite. Oricum, o uimitoare „unitate de vederi” dar și de acțune poetică. E interesant, dacă nu cumva simptomatic, și faptul că volumele au apărut la Tracus Arte (două) iar a treia autoare a publicat și ea un volum anterior „La nord de cuvânt” la aceeași editură.

Eliza Macadan (n. 1967) scrie poeme mult mai inspirate decît titlul acestui din urmă volum: transcripturi din conștient (Ed. Eikon). Minimalistă, negînd discursivitatea, autoreflexivă, despodobită, poezia Elizei Macadan are un accent autobiografic de neocolit deși pus cu discreție. Poeta se citează inegal/în vremurile bune și nu-și intitulează textele. O poezie alb-negru, ca și coperta volumului, nici măcar parțial-color ca televiziunea ante-decembristă, decisă, în tușe pregnante. Eliza Macadan crede într-o artă a gravității și a refuzului cotingentului, privit cu ironie amară. Disconfortul interior, pe care-l descrie fără menajamente, nu e comparabil cu cel al deșertăciunii din jur.

Radu Ianovi (n. 1984) din al doilea volum al său, dans cu spatele în întuneric, Ed. Tracus Arte, practic debutul real, seamănă cu Eliza Macadan ca și cum ar fi frați, fiind însă mai tînăr, mai puțin experimentat. Unele dintre textele sale par scrise sub aceeași transă: o să pun un scaun -/ fiecare fiind conștient/ de propriile sale dureri/ va încerca să-l dea/ la o parte pe celălalt. Alte poeme sînt extinse ca număr de semene, dar în substanța lor rîmăn la o înșiruire de unități semnificative de tipul celei citate mai sus. Întunericul, căruia poetul îi întoarce spatele, este lumea văzută ca „iad tandru”, cum scria Raluca Dună despre autor. O lume de refuzat, a lipsei de rigoare, schimonosită de un rîs inutil.

La fel de ostil lumii, păstrînd drept canal de comunicare doar internetul: Google este tatăl meu (zice poetul, „iar mumă wikipedia”, aș adăuga eu eminescian) este recentul laureat al „premiului mic” Eminescu de la Botoșani, Andrei Dόsa (n. 1985). Mai elaborat la discurs și mai strălucitor în efecte decît cei doi colegi de simțire ai săi, el apare cu versuri mai accentuat autobiografice, sau construind o biografie imaginară, într-o familie D. , care e o „familie Popescu” a dezabuzării douămiiste. Andrei Dόsa, în debutul lui, Când va veni ceea ce este desăvârșit (Ed. Tracus Arte) nu ocolește sintagmele de impact sigur: moartea folosește gillette. Nu exagera prea mult Alex Goldiș scriind că n-avem în poezia mai recentă un volum mai reușit în sfera „tranzitivului”, a „banalului” sau a „autobiograficului”. În chiar primul text, Dόsa se învelește într-un sul de linoleum, trivialul material apărîndu-l de agresiunea mediului (social). Astfel el se rostogolește ca un cilindru compactor/ din bucătărie în bucătărie/ pînă la capătul lumii.

Această frază este emblematică pentru toți cei trei poeți amintiți ce necesită, repet, fiecare, o exegeză mai extinsă decît această semnalare a uimitoarei lor afinități.

duminică, 5 februarie 2012

Cărți noi! Marius Ianuș - O noapte și o dimineață, Ed. Garafina * *

„Nu mai vreau să fac jocurile satanei. (...) Îi chem pe toți pe drumul către Iisus Hristos, să înfrunte prigoana satanei și să-și salveze sufletele”. Așa a grăit Marius Ianuș în 2010 cînd a decis să își renege scrierile anterioare, recunoscînd că i-a împins și pe alții la „drăcovenii”. Tabletele adunate în volumul de față sînt ale unui Marius Ianuș care încearcă să se curețe de păcate, sînt mărturisiri de credință și mici întîmplări, bine scrise, prin care autorul își prezintă, întărind-o, dorința de a face bine și de a se regăsi în creștinism. Schițele lui relatează întîlniri cu fețe bisericești, cu ierarhi ai ortodoxiei sau simpli călugări, fapte obișnuite în care proaspătul iluminat vede lucrarea Domnului și sfaturi pentru cei care n-au găsit deocamdată calea spre El. Unui debutant îi scrie că textele trimise nu sînt poezie ci „drăcării” și speră că „poetul din Banat” nu a căzut încă în ireversibil: „Păcatul împotriva Duhului Sfînt”. Sfatul lui final este perfect justificat (poetul începător fiind cam blasfemic, după citate): „Înainte să scrii despre Dumnezeu, caută să-l cunoști pe Dumnezeu”. Unele texte sînt polemice față de anumite fapte și interpretări (Cum s-a strecurat mîndria naționalistă în biserică, Unui „preot” mason). Talentul indiscutabil al lui Marius Ianuș face lectura tabletelor lui plăcută și chiar convingătoare. Crezînd cu putere că se salvează de „ceva” rău, probabil că autorul s-a și slavat.

sâmbătă, 4 februarie 2012

ATENȚIE! Un fals comunicat pe Facebook emis ca din partea CD al USR

Față de un pretins „comunicat” al Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor care a fost distribuit pe Facebook sînt autorizat să anunț: Comitetul director al USR nu a tinut nicio ședință în ziua de 4 februarie și nu a fost redactat nici în această zi nici altădată vreun comunicat pe tema enunțată în pretinsul comunicat. Comunicatul postat este un fals, nu a fost emis de niciun organism al Uniunii Scriitorilor din România și nu a fost semnat de nimeni din conducerea USR.

miercuri, 1 februarie 2012

O parodie la un poem

Azi prietenul meu, poetul Adrian Pârvu, mi-a trimis cîteva ingenioase parodii la poeți contemporani (Ion Mureșan, Ioan Es Pop, Mircea Dinescu) dar și una la poemul meu din lift. Cei care doresc s-o citească o găsesc aici.

Cea mai reușită parodie pentru că are și modelul cel mai notoriu și are prozodie clasică este cea la Mircea Dinescu (Nu mai sunt tînăr, doamnă) și o veți citi în nr. următor (2) din Luceafărul de dimineață. Cînd timpul îmi va permite (dar și inspirația), sper să-i compun și eu o parodie lui Adi.

Cărți noi! Paul Vinicius- Liniștea de dinaintea liniștii - Ed. Tracus Arte * * *


           Volumul recent al lui Paul Vinicius Liniștea de dinaintea liniștii (Editura Tracus Arte) cuprinde destule poeme excelente, erotice unele, cu o mare forță expresivă: tu ești o bucurie a respirației./ miroși ca o pădure/ nedusă încă la biserică./ un întreg trib de zuluși se ridică din tine/ îndată ce îți desfac picioarele. tu râzi/ tu spui vorbe porcoase/ tu țipi la tavan/ parcă ai țipa la cer/ în timpul unui atac aerian./tu scâncești/ îți arăți rădăcinile frumoase/ care nici pe departe nu seamănă a pământ/ după cum nici eu nu mai semăn a muritor.//dumnezeu să mă aibă în pază. (coup de foudre).  Numeroase texte alternează fragmentele neutre, prozaice, așezate voit în banalitate cu metafore căutate și elegante, poetul obținînd un frumos efect de contrast. Sînt și unele fragmente în care adoptarea unui ton neutru, a unor imagini voit șterse, mai ales la finaluri, coboară tensiunea textelor: dimineață-/ și o cicatrice proaspătă/ care îmi retează somnul./ carnea ta/ din ce în ce mai invizibilă/ sîngele meu din ce în ce mai greu. Strofele finale nu mai adaugă nimic, dimpotrivă: și/încă o zi/în care/ am să presar//sare. (negru umed).

            Poetul caută să se elibereze de calofilie și tandrețe ca de niște semne de slăbiciune înlocindu-le explicit, ostentativ chiar, cu notația seacă și cu o comunicare în fraze fade. De multe ori versurile se desprind în enunțuri aforistice autonome care nu conlucrează cu restul poemului: cruntă mai e băutura/ dar nici eu nu-s mai blând. Față de acest început, defășurarea ulterioară a textului semne de pămînt nu mai atinge aceeași tensiune, rămîne un simplu monolog despre trecerea vieții și apropierea morții: pămîntul –/ următoarea stație. Întregul volum manifestă această carență a unora dintre părțile lui: sedus de fragmentele puternice, poetul neglijează umplerea cu materie a spațiului rămas și mizează pe vidul care, în percepția lui, semnifică. Dar care, cîteodată nu izbutește să o facă. Un text ca orașul de dincolo de deal se dorește intens în lapidaritatea lui, dar rămîne o simplă glumă: cimitir – pe dreapta/ cimitir – pe stînga// punct. Destule fragmente comunică mai puțin decît crede autorul, investindu-le cu o forță oraculară doar pretinsă. De asemeni, excesele de limbaj cad rău și nu sînt probe de nonșalanță virilă, cum pare să își închipuie autorul. Un poem echilibrat, o meditație pe aceeași temă a îmbătrînirii, se numește cu inutilă vulgaritate: nu mai înțeleg nimic: pula mea nu s-a săturat de viață și se termină, la fel de inadecvat cu o autoinjurie: futu-mă-n cur/ de prostu’ patriei. Alt text începe foarte frumos, cu sintagme surprinzătoare: dar mâinile alea care ți-au făcut pielea să scâncească/ și cuvintele rugoase care ți se cuibăreau în puful urechii/ lăsînd mereu o lună plină/ pe cer și continuă la fel. Apoi se încheie perfect înainte de ultimul vers-strofă care conține (doar) tot o caraghioasă și absurdă înjurătură (prezevativu mă-sii de viață) după ce, de facto, totul se terminase cu bine, deasupra.

            Astfel, de multe ori, poetul își subminează poemul cu cîte-un titlu sau un final potrivite ca nuca în perete așa cum își strică unele dintre ciclurile numeroase  (opt cu totul) care compun volumul cu cîte un fragment anodin. Paul Vinicius care, ca personaj liric, se arată potrivnic sieși, inclusiv înjurîndu-se „la oglindă”, invers decît fata lui Coșbuc, este și în poezie propriu-i inamic. Destul de uimitor pentru marea sa experiență literară. El are grijă să ciobească printr-o nervoasă și necontrolată lovitură de daltă sculptura care îi izbutise.

                                                                                    

Postări populare

Arhivă blog