vineri, 29 ianuarie 2016

Cărți noi! Elena Vulcănescu - „Veronica Micle – Lumina dintre marmuri”, Ed. Etnos și Convorbiri literare * * * *



Editurile Etnos și Convorbiri literare, asociate, ne oferă un volum masiv (450 de pagini) intitulat Veronica Micle – Lumina dintre marmuri, titlu liric care ascunde însă rezultatul unor foarte serioase cercetări de istorie, nu doar de istorie literară. Autoarea lui este o pătimașă cercetătoare a vieților și genealogiilor unor personalități din secolul XIX, Elena Vulcănescu.
Poeta Elena Vulcănescu a trecut cu succes, de mulți ani, în tabăra istoricilor literari. O opțiune firească pentru o autoare care a consacrat mulți ani studiilor de istorie și cercetării arhivelor. Timpul literar căruia îi consacră totalitatea eforturilor sale istoriografice este secolul al XIX-lea, mai exact a doua jumătate a sa, care e epoca marilor clasici și care ascunde destule lucruri încă insuficient cercetate sau interpretate discutabil.
Din acest efort au ieșit volumele București-Paris via Mircești (2007), consacrat lui Vasile Alecsandri, premiat de Asociația Scriitorilor București, și Veronica Micle, muza dintre Eminescu și Caragiale. Nefericita iubită a lui Eminescu rămîne azi în atenția autoarei, care deține o cantitate enormă de informație și pe care o valorifică nu numai cu talent ci și cu o abilitate detectivistică demnă de Agatha Christie și personajele ei. Deși e o carte serioasă, documentată cu acribie, volumul Elenei Vulcănescu e palpitant, stîrnește lectorului curiozitate și pasiune ca un roman de bună calitate.  
            O prefață cuprinzătoare a lui Antonio Patraș semnalează meritele indiscutabile ale volumului și ale autoarei în general între care găsirea și furnizarea de informații în „cascadă”, termen foarte potrivit. Poate nu destul subliniază prefațatorul meritele scriiturii unui condei de talent, care salvează numita cascadă de păcatul curent la alții de a plictisi cititorul.

Elena Vulcănescu îl poartă pe acest cititor printre mărturii și documente, ipoteze și dovezi asemeni unui ghid nu doar informat, ci înzestrat cu o deosebită capacitate de a transfera, odată cu extinsele sale cunoștințe, entuziasmul pentru temă și pentru cercetarea ei. Încît numitul cititor se simte vinovat că știe prea puțin despre scriitorii secolului al XIX-lea românesc, despre biografiile și destinele lor, despre mediul lor ba și despre alți actori ai scenei culturale din acea epocă: profesori, arhitecți, pictori, sculptori ori doar oameni de lume, beneficiari ai unei educații alese și care constituiau de fapt publicul artiștilor invocați. Scriitoarea le urmărește cu atenție existența ca și moștenirea lăsată spre beneficiul posterității.
De-a dreptul fascinant este capitolul dedicat „Statuilor Casei Monteoru”, pe care cititorii revistei noastre l-au putut parcurge, în avanpremiera volumului, în numărul 10/2015. În legătură foarte apropiată cu protagonista cărții, Veronica Micle, povestea celor două statui, realizate de Ioan Georgescu și de Ștefan Ionescu-Valbudea pe la 1889-1892, reprezentînd alegoric „Industria casnică”(reprodusă și pe coperta volumului) și „Agricultura” au împodobit curtea fostului sediu al Uniunii Scriitorilor pînă prin anul 1916, cînd proprietara de atunci le cedează sub formă de onorariu unui avocat, Constantin Romano, care le duce pe domeniul său de la Pleșoiu (pe atunci în județul Argeș, azi în Vîlcea). Statuile sînt urgisite în perioada comunistă, ajungînd „văruite” în intersecții mărunte ale orașului Slatina, și revin la familia proprietarului după recuperarea domeniului Pleșoiu de urmașii avocatului Romano. Au fost restaurate în 2008, ne asigură autoarea, și strălucesc și azi nemurind chipul modelului lor: muza Veronica Micle, inspiratoare de poeți dar și de sculptori.

Întregul volum – capitolul evocat mai sus nu face excepție – este ilustrat bogat, în culori, cu imagini interesante, multe inedite, descoperite de cercetătoare.
Ultimele două capitole redau zilele lui 1889 în care Veronica a locuit în București pe Strada Soarelui pentru ca, spre vară, să se mute la Văratec unde a ales să moară (sinucidere cu arsenic, decide autoarea cărții) și respectiv reconstituirea ultimelor zile din viața „muzei”. Veronica profită de boala fiicei sale Virginia, care o însoțea și căreia i se recomandaseră „picături de arsenic”, și comandă o sticluță care îi este procurată de o prietenă apropiată, scriitoare și ea, Maica Smara (Smaranda Gheorghiu-Gârbea, printr-o întîmplare mătușă prin alianță a autorului acestei cronici, și ai cărei urmași trăiesc și astăzi la Genova). Fratele Smarei, medic, trimite fără bănuială „leacul” de care Veronica abuzează voit, încît - la 3 august 1889, și nu 4 august cum precizează, scrupulos ca totdeauna, Elena Vulcănescu – pe nefericita poetă scrie, după titlul iubitului ei „Emin”: Mortua est. Dar „ea răsare sub nobila daltă” a artiștilor – cum inspirat spune biografa ei - pentru posteritate.

Volumul Elenei Vulcănescu este rezultatul unor cercetări extrem de complexe întreprinse cu o tenacitate remarcabilă. Nu mai puțin, coroborarea informațiilor pentru a contura cît mai veridic împrejurările descrise și personalitățile celor implicați sînt de natură să trezească admirația deosebită pentru efortul și sagacitatea autoarei. Ea nu neglijează niciun detaliu și le adună pe toate pentru a întregi portrete vii și un peisaj de fundal remarcabil prin credibilitatea lui.
Elena Vulcănescu, a cărei consacrare nu a așteptat acest volum, realizează un tur de forță demn de toată admirația. Ca urmare, aștept volumul următor, anunțat la finalul acestuia și intitulat „Valeria Micle Sturdza, prințesa fără cîntec”, cu mare și justificată nerăbdare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog