duminică, 17 aprilie 2016

Cărți noi! Gabriel Chifu „Papirus”, antologie de poezie, Ed. Paralela 45


            Pare superfluu să mai scrii acum despre poezia lui Gabriel Chifu. Autorul a beneficiat de exegeze dintre cele mai atente, atît pentru fiecare volum în parte cît și pentru ansamblul operei, printre cele mai recente fiind prefața și postfața antologiei Papirus (poezii 1976-2015) – Ed. Paralela 45, Colecția poeți laureați ai premiului Național de Poezie Mihai Eminescu, semnate de Dan Cristea și Răzvan Voncu. Toți marii critici au scris despre Gabriel Chifu și mulți confrați poeți i-au dedicat pagini în cei 40 de ani de carieră literară, de la debutul precoce și laureat la rîndul său (1976) pînă la Premiul Eminescu, venit poate prea devreme pentru un autor care mai are în față - sper și îi doresc - nu ani, ci decenii de scris.

 
           Totuși, o antologie precum Papirus nu trebuie să treacă necomentată pentru că ea exprimă pe larg, în aproape 200 de texte, reinventări de sine ale poetului în nouă volume succesive care se adaugă antologiilor, aceasta fiind a patra. Nici cele nouă volume de proză nu sînt lipsite de legătură cu poezia lui Gabriel Chifu, care își utilizează nu odată viziunile lirice, ele trecînd cu naturalețe în proză și îmbogățind-o: lupta cu Demonul (în Cartograful puterii, Relatare despre moartea mea și chiar în Punct și de la capăt), frontiera fluidă între lumea în care viețuim și „cealaltă” (în cele citate și în Visul copilului care pășește pe zăpadă fără să lase urme), descifrarea semnelor criptate lăsate de Rău în lume, transformările „magice” ale omului în succesiunea vîrstelor și multe altele.

            Citeam undeva că lumea scrisului a pornit de la papirus și s-a întors la el: scroll-ul vertical și scris pe o singură față al PC-ului preface manuscrisul –căci tastele tot cu degetele mîinilor se apasă – într-un „sul” nesfîrșit. Titlul sugerează deci un continuum al sinelui poetului dincolo de etape.
            Sînt multe „constante universale” în scrisul poetului matur de-acum și foarte stăpîn pe instrumentarul lui. Faptul acesta vine, conștient sau nu, din formația lui Gabriel Chifu, una care nu putea ocoli cifrele și exactitatea, formalizarea Universului prin valori numerice imuabile: de la banalul dar fascinatul „pi” la proporția de aur și, prin ea, la numărul lui Fibonacci, de la numărul lui Euler la misteriosul „lambda” al lui Conway care se leagă de teoria cosmogonică.

            Spațiul acestei prezentări abia dacă va putea să se refere la una dintre ele și voi alege ca reprezentativă „lumina”. Deși termenul nu apare direct în niciun titlul de volum, cu o singură excepție prin antinomie (Bastonul de orb, 2003) și eventual, indirect, ca etimologie posibilă dar necertificată, în Lamura (1983). La Gabriel Chifu, infinitul este „smuls” din icoane din versuri din raze. La el, lumina are consistență, poate strivi o vietate (păianjen) în mai, spărgînd o sămînță lumina iese din ea și îl îneacă pe imprudent ca un uragan, lumina unei galaxii se materializează și cade în cana de ceai, colțul stelei izbește casa cu putere, izbucnirea zorilor e violentă și lumina (lor) lovește peste față. Singur, în trenul mizer de navetiști, eul liric este  transfigurat de o lumină interioară care arde ca o candelă, o lumină pură, indestructibilă. Cînd Zeii își pierd cumpătul în fața tensiunii din lume, ei își manifestă deruta prin aceea că nu înțeleg lumina și nici întunericul. În alt text cele trei miliarde de raze ale soarelui  au un efect opus și strigă pedepsitor numele întunericului.

             Lumina este descrisă „creaționist”, premerge totul fiind primul element instituit de divinitate și în același timp continuă să existe dincolo de toate cîte sînt efemere pe lume. Eul se înalță ciclic spre lumină.
            Într-un recent eseu din revista Viața Românească, Irina Petraș număra 191 de referiri la lumină în poemele care compun antologia lui Gabriel Chifu. Îmi lipsește acribia unor asemenea contorizări, o cred pe cuvânt pe eminenta colegă. Voi nota însă că lumina este prezentă în repertoriul poetic și prin absența ei. Zeii, cum am văzut, nu înțeleg nici lumina, dar nici întunericul, există un  ținut misterios unde întunericul ține mai mult decît în orice altă țară (titlu de poem), în altă parte lumina din cadru e puțină. Dar sfîrșitul existenței e imaginat ca o dizolvare în lumină, invers decît la Eminescu, cel întunecat cînd timpul crește în urmă.

            Pe scurt, Gabriel Chifu mînuiește clar-obscurul, nu doar claritatea. Ar merita titlul de „maestru de lumini”, profesiune care cuprinde deopotrivă iluminarea și întunecarea, după caz. Poetul, recunoscut ca precursor cu mai bine de o jumătate de pas al optzecismului, s-a apropiat tot mai mult de estetica generației din care face parte biologic și care va erupe spectaculos între 1979 și 1983, cu un vîrf în 1980-81 cînd debutează Cărtărescu, Vișniec, Danilov, Mureșan, Stoiciu, Iaru, Stratan, Mariana Marin. Dar, deși nu este străin de mărcile atribuite acesteia - stil colocvial dar și livresc cu ironie, biografism, racord direct la realitate, spirit ludic – rămîne și un metafizician, atras de o lume suprareală și de o exprimare simbolică (poate e tot influența studiului științelor exacte), încît poezia sa face numeroase aluzii la un plan metareal, înfățișat indirect, întrucîtva criptic. Lucrul acesta face din Gabriel Chifu un poet „dificil”, el are o plăcere a codificării mesajului astfel încît un element – de pildă lumina – capătă descifrări diferite în funcție de altele cărora li se alătură.

Poezia sa, rareori tranzitivă în jubilație sau umoare neagră, solicită cititorului mai ales inteligența, pusă la încercare prin ambiguități abile și voit derutante. Iată un exemplu: călătoreai cu trenul acela parcă / orb prin cîmpie. Din nou o referire la lumină prin lipsa ei. Dar cine e orb? Trenul sau călătorul? Știm, desigur, că trenul nu are ochi, dar o personificare nu ar mira în context.  Mai departe, în același text, uitarea e personificată ca un alai de nuntași chercheliți nepăsători cu taraful de lăutari după ei. Și poemul,  în același text, alerga după tine.
Rezultă, de aici și din alte multe exemple ce se pot da, că, în textele lui Gabriel Chifu, granița dintre ființă și lucru e fluidă, animalul, vegetalul, mineralul nu sînt date pentru totdeauna. Regnurile se pot modifica, după cum și fizicul trece în metafizic, materia devine spirit sau invers. Asemenea tranzitări ale membranei crează emoție prin surpriză. La sfîrșitul zilei, trupul atîrnă greu, e stricat, e greșit, e mut. În seria de însușiri fizice, mecanice chiar, intervine brusc, spre trezirea uimirii, un concept moral: „e greșit”. El, trupul, se va dori „reparat” la finalul textului, dacă se mai poate, de către îngeri.

Acest tip de provocări, jocuri de lumini și umbre într-un spațiu multidimensional crează diferența de potențial generatoare, cum știm, a tensiunii, aici una intelectuală. Gabriel Chifu este un poet al luminii, dar și al luminilor minții, provocator pentru oricare cititor.


În imagine: La Alba Iulia în 2012, grup de scriitori, primul din stînga Horia Gârbea, primul din dreapta Gabriel Chifu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog