Cărți noi! Nicolae Coande - Femeia despre care scriu, Ed. Măiastra * * * *

Denistate, aceasta e mărimea fizică pe care o induce recentul volum al lui Nicolae Coande: „Frumoasă ca un pahar îngrijorat la colțul mesei/ ea are două feluri de mers,/ niciunul pentru mine, rasă, tatuată și îngustă-n șolduri cum e literatura/ scrisă la parter și publicată un etaj mai sus/ luna mică foșnește pe cer juponul cu spițe,/ cîteva stele zgîriate cad în cutia milei la ziuă,/ am noroc să descopăr un gram de cianură sub podea/ așa cum copiii se roagă unui tată plecat/ să le aducă o cîrtiță cu cheiță”. Avem metafore și comparații sclipitoare și complicate, efectiv memorabile: „îngustă-n șolduri cum e literatura/ scrisă la parter și publicată un etaj mai sus” care generează o întreagă povestire într-o frază cum e comparația între găsirea cianurii și rugămintea copilului ori identificarea razelor lunii cu un „jupon cu spițe”, epitete surprinzătoare: paharul îngrijorat, luna foșnitoare, stelele zgîriate. Totul în prima jumătate a unui scurt poem. L-am ales aproape la întîmplare, asemenea reușite sînt mai peste tot în volum. Iată de pildă cum începe un alt poem: „Patul înalt în care dansezi aprinde noaptea/ cu singurătatea ochiului său”. Și cum se termină același: „...mă îmbăt de curățenia mîinilor tale care au sugrumat pofta./ Iată-mă copil, din nou, despuiat/ de ochii fetiței care ai fost”. E vorba de poemul „Vulpea”, centrat pe comparația iubirii cu vulpea ce-și retează piciorul pentru a scăpa din capcană. Fără complexe în fața oricărei formulări, oricît de îndrăznețe, dar și fără emfază, poetul trasează totul, tăind direct cu o lamă fină, cu o precizie chirurgicală, eliminînd surplusul de cuvinte și luxul oricărei divagații. Chiar și scenariile care îi izbuteau în volumele anterioare s-au simplificat, poezia a devenit esențialistă și, cum spuneam, greutatea specifică a textelor a crescut ai senzația că volumul, o cărticică de 70 de pagini, abia poate fi ținut în mînă. Aproape fiecare poem e o singură frază din care e greu să decupezi pentru că este și o metaforă în întregimea lui. Iată totuși, cu regret că nu-l citez tot, un fragment (finalul) din „Bărbatul din drum”: „...visele bărbaților uitați se strîng șirag/ la gîtul femeilor ce îndrăgesc podoabele/ mai mult decît rochia lor de fetițe/ din vechile fotografii unde, nepăsătoare, sar coarda”. Indiscutabil, Nicolae Coande reușește unul dintre volumele cele mai bune ale anului 2010 și cel mai valoros al său.

Nu știu dacă editura „Măiastra”, merituoasă dar mică, poate asigura cum se cuvine difuzarea și promovarea acestui volum. În opinia mea, el se înscrie în cursa pentru distincțiile importante ale unui an care a adus poeziei noastre multe cărți greu de ocolit, de-ar fi să le numesc numai pe cele ale lui Ion Mureșan, Liviu Ioan Stoiciu, Mihail Gălățanu, Anca Mizumschi, Bogdan O. Popescu, Teodor Dună, conștient că lista nu e completă.

Poeții mai puțin abilitați care au - uneori firești, alteori exagerate - pusee de orgoliu, și care adesea trec pe aici și pe alte bloguri, comentînd sarcastic sau cu ironii ieftine faptul că încercările lor nu primesc destule recunoașteri, ar face foarte bine să citească măcar volumele celor șapte sus-amintiți și să evalueze cu luciditate ce îi desparte pe ei de aceia. Un exercițiu extrem de util poeziei lor.