duminică, 14 octombrie 2018

Cărți noi


           

           Andrei Moldovan Scriitori din Bistrița-Năsăud, dicționar critic; Societatea Scriitorilor din Bistrița-Năsăud și Editura Școala Ardeleană

            Lucările lui Andrei Moldovan se impun cititorului prin seriozitate și rigoare. Criticul cumpănește îndelung fiecare cronică de carte, de studii mai mari dedicate unor clasici precum Rebreanu, nici nu mai vorbesc. Analiza e totdeauna extinsă dar și atentă. Dicționarul său nu a ieșit din patriotsm local ci, se vede, din înțelegerea unei misiuni. Cunoscând îndeaproape și direct  fenomenul (volumul se referă la autori activi după 1990), criticul s-a considerat nu doar îndreptățit, ci obligat moral să publice rezultatul cunoașterii sale. Cu înalte scrupule și deplin echilibru. Fiecare articol cuprinde bio-bibliografia la zi a autorului, fotografia lui, referințe critice (multe aparțin chiar lui Andrei Moldovan) un scurt fragment din scrierile celui analizat. Se adaugă, contrapunct ludic, câte o parodie de Lucian Perța. Dar cine ne sunt bistrițenii? Vreo 100 de autori de toate genurile. Ca anexă: o listă de 71 de nume fără articol de dicționar. Printre cei mai cunoscuți și majoritatea migrați spre alte zări decăt cele natale: N. Băciuț, Dan Coman, Marius Conkan, Vasile Dâncu, Dinu Flămând, Leon Iosif Grapini, Andrea Hedeș, Mircea Măluț, Ioana Nicolae, O. Nimigean, Olimpiu Nușfelean, Ioan Pintea, Virgil Rațiu, Vasile Rebreanu, Vasile Vidican, Ion Vlad. Despre ei și toți câți a ales, Andrei Moldovan a căutat scrupulos referințe critice ale unor comentatori reputați, pe care le notează extins. Ele formează o veritabilă antologie critică. Apar texte de: Al. Cistelecan, Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Gh. Grigurcu, M. Iorgulescu, Mircea Muthu, I. B. Lefter, Nicolae Oprea, Ion Pop, Cornel Regman, Ion Simuț, Alex Ștefănescu, și mulți alții, între care și autorul dicționarului, desigur. Poți crede (se sparie gândul!) că Andrei Moldovan a citit chiar tot ce s-a scris despre „selecționata” sa. Volumul impunător realizat de Andrei Moldovan este demn de atenție și admirație.

            Nicu Alifantis 45 poeme la întâmplare cu ilustrații de Răzvan Luscov, alifantismusic.ro

            Pe Nicu Alifantis l-am cunoscut acum 20 de ani când a compus o cantată pe versurile mele scrise într-o limbă imaginară. Așa a vrut Alexander Hausvater, regizorul spectacolului Nebunul și călugărița după Witkiewicz: ca nebunii, care fac terapie prin artă, să interpreteze o cantată într-o limbă „nouă”. Libertul meu era unul eroic, despre Cetatea Opos, prigonită de monstrul Aarax și eliberată de eroul Zam. Normal că se cânta chiar în limba „oposiană”, foarte frumos, pe muzica lui Nicu. Ar fi foarte greu să-i întorc reverența lui Nicu Alifantis, compunând fie și un cântecel pe versurile lui. Pot încerca doar o prezentare pentru volumul elegant, cu ilustrații de Răzvan Luscov, cu prefață de Alex Ștefănescu, postfață de Laurențiu Ciprian Tudor și un cuvânt al ilustratorului. E un obiect frumos această carte în care Nicu Alifantis oscilează între Nichita Stănescu și George Topârceanu, asezonați cu puțin Arghezi dar și cu Bob Dylan, cum stă bine unui cantautor. Multe dinte poeme s-ar putea cânta. Nu e de mirare, autorul fiind un spirit muzical prin definiție: tot ce atinge se preface în melodie. Nu mai puțin unele poeme s-ar putea juca pe scenă. Nicu Alifantis a trecut demult de 100 de spectacole – numărul celor la care a compus muzica. În prozodie clasică sau în vers liber, compozitorul, care nu e la primul volum de literatură, nici de poezie, se comportă cu o naturalețe reală și mai ales cu umorul său brăilean, forțând limitele lexicului; viața fără kamikază/ e pustie ca o oază. În cei 20 de ani, în care ne-am văzut destul de rar, nu l-am uitat nici un moment pe Nicu Alifantis: chiar dacă nu auzeam din câte un radio deschis un cântec de-al lui, îmi răsuna unul pe fundalul gândurilor. Acum voi adăuga play-list-ului și versurile sale. Așa e Nicu: memorabil.

    
        Domnița Neaga Lecturi în lumină, Editura Neuma 2018

            S-a spus, cu dreptate, că prin critică literară se înțelege arta de a admira. Contează, desigur, ce admiră criticul, dar și cum o face. Alexandru George distingea două fenomene adesea întâlnite: o atribuire corectă a valorii, dar pe baza unor argumente nesusținute de operă și, invers, identificarea corectă a trăsăturilor operei, dar cu un verdict opus celui care ar fi fost firesc în urma acestei identificări.
            Domnița Neaga este din fericire ferită de oricare dintre aceste posibile abateri de la dreapta judecată. În plus ea este o poetă care scrie eseuri critice, nu un critic literar de profesie. Își permite o selecție a autorilor în funcție de empatie și rezonanța scrierilor cu propria sensibilitate.
            Articolele critice ale Domniței Neaga (Lecturi în lumină, Editura Neuma 2018)  se referă la autori contemporani. Autoarea este conștientă că, prin simpla distribuție normală Gauss, majoritatea cărților se situează în zona mijlocie a graficului. Totuși ea observă cu simpatie că există scriitori talentaţi care îşi văd de lucru, care îşi editează cu decenţă cărţile, în ciuda vicisitudinilor vieţii. Că nu sunt citiţi, că nu li se vând cărţile, că există oraşe în care librăriile au dispărut..., asta este o altă poveste! Este și nu este. Domnița Neaga își propune tocmai să pună în lumină, în diferite reviste în care a publicat și publică, paginile izbutite ale unor cărți peste care se trece de obicei în fugă. Nu am pretenţia că sunt un critic literar, ci doar un poet, un profesor de limba şi literatura română care scrie despre ceea ce citeşte şi îi place. O auto-caracterizare foarte exactă.
            Unii dintre autorii la care se referă Domnița Neaga au cunoscut unele succese și numele lor spun destule cititorilor avizați: regretatul Gh. Stroe, Rodian Drăgoi, Marin Codreanu, Elena Ștefănescu. Alții intră în categoria vastă a celor de care „parcă am auzit”. Unii, sunt, chiar pentru cineva conectat la actualitatea literară, deplin necunoscuți. Și așa ar fi rămas dacă Domnița Neaga nu ar fi făcut efortul de a-i extrage, măcar pentru o clipă, din anonimat.
Este o operație delicată și onorabilă aceea prin care o poetă arată răbdare și interes, căutând în scrieri nu neapărat eminente (poezie și proză, cam la paritate) fărâma de originalitate, versul izbutit. În mod sigur, despre unii dintre autorii aleși de Domnița Neaga se putea scrie drastic. Unii critici văd în numele autorilor o galerie de victime sau un insectar. Pierzând astfel un timp ce l-ar putea dedica, mai cu folos, capodoperelor. Autoarea noastră a ales sensul opus al acestei direcții.
Domnița Neaga ar fi putut să se refere, pentru a-și realiza un autoportret de critic, la scriitori care țin prim-planul vieții literare dar, dintr-un impuls meritoriu și singular, s-a cufundat în realitatea profundă a literaturii, căutând să descopere ceea ce este demn de evidențiat în scrisul unor autori ocoliți de reflectoare. Chiar dacă nu a găsit perla, măcar a făcut efortul de a deschide scoicile cu empatie și cu acea luare aminte pe care o merită fiecare act creator.

Sorin Lucaci weekend cu salvador dali, Ed. Herald

Sorin Lucaci este un actor care se ocupă serios de arta liricii căutând abordări originale. Poezia neo-beat a lui Sorin Lucaci este declarativ anti-sentimentală în vreme ce tocmai expune un sentimentalism total și adânc, agresiv, care a fost impus de poeții generației optzeci, s-a dilatat și a explodat recent în schijele care au rănit epigonii acestei ultime (până acum) serii canonice a liricii noastre. Multe dintre versurile sale ar putea fi semnate de Traian T. Coșovei din anii când devenise sigur de veșnica sa tinerețe: inima mea ca o trambulină/ de pe care sar femeile frumoase/ admirate de bărbaţi celebri/ inima mea ca o maşină. Adolescența – sau partea ei care nu părăsește niciodată simțirea unui poet -  răzbate sonor, plenar în textele lui Sorin Lucaci - un fel de johnny depp, mereu în căutarea iubirii sau, tot el o spune, un soi de james dean. Proaspătă, eclatantă, veșnic îndrăgostită (de femeile înalte cu simțul umorului dar nu numai), această efuziune a unui suflet candriu ne va bucura mereu, pentru că nu cu ochiul vezi, ci cu inima. Ea pendulează între râsul boem și plânsul discret la o bere nefiltrată într-o cârciumă fără ferestre.

Cezar C. Viziniuck Unde ești, Maria?, Ed. Neuma

Cezar C. Viziniuck este mai puțin cunoscut publicului nostru, prin împrejurarea că locuiește în Consuegra, un mic oraș din Spania, în Castilia-La Mancha, în provincia Toledo, unde peisajul este dominat de siluetele morilor de vânt care-i stârneau porniri războinice lui Don Quijote. Această cunoaștere limitată este nedreaptă, pentru că poetul este abil, sensibil, decupează precis imagini și simboluri care se smulg din banalitate. Ceva din melancolia Cavalerului iluzionat al lui Cervantes se strecoară în versuri și se impune cititorului prin metafore inspirate: să te iubesc/ nimic mai mult/ te-am creat pe măsura singurătății mele/ să te așezi pe pleoapele mele/ la primul surâs al cărnii tale.
                                                                                    Horia Gârbea


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

Arhivă blog