miercuri, 3 octombrie 2018

Amintiri de pe Walk of Fame


             Steaua lui Trump


Cînd am pășit pentru prima dată pe Walk Of Fame, bulevardul cu pavajul înțesat de stele al Holywood-ului, prima stea pe care am pus piciorul a fost a unui realizator TV de succes: Donald Trump. Am aflat apoi că steaua (vai de steaua lui, la propriu) fusese vandalizată în noaptea de după alegeri. Și reconstruită rapid. Pe Walk Of Fame stelele sînt marcate cu o ideogramă de bronz arătînd domeniul în care s-au afirmat vedetele respective: TV, Film, Muzică, Teatru, Radio. Un singur ins are toate cele cinci stele: Gene Autry. Nu auzisem de el și cred că n-am văzut nici unul dintre cele peste 100 de filme în care a jucat, multe westernuri. E drept că s-a retras înainte să mă fi născut eu, în 1962, și a trăit fericit pînă în 1998, adică 91 de ani.
Orice nume important din Showbiz are o stea. Chiar Woody Woodpecker și Scooby Doo au stele. Am aflat că o stea îl costă pe cel onorat 30 de mii de dolari dintre care 15 mii construcția și întreținerea stelei și 15 mii merg la municipalitatea Los Angeles. Hollywood făcînd parte, administrativ, din LA. Nu e clar cum au accesat conturile lui Woody și Scooby, dar în America totul e posibil.
            Un lucru cu adevărat miraculos este însuși orașul LA și zona conexă, cu cele 17, după unii 19, milioane de locuitori din cei 36 de milioane ai Californiei. Din avion, munții care mărginesc California, Sierra Nevada, par inaccesibili. În sudul lor e un pustiu îngrozitor. E clar că primii albi care izbutit să ajungă aici dinspre Est au fost oameni vajnici, nu glumă. Nu-i de mirare că, o vreme, California a fost un stat autonom și ar avea tot ce trebuie ca să redevină. Dacă ar fi așa, ar fi a șaptea economie a lumii.

            Apeducte pentru fructe

            Veniturile celor din LA provin mai ales din agricultură și showbiz. Deși am ajuns la Hollywood ca invitați (soția mea și cu mine) ai industriei cinematografice și n-aș spune că ea nu ne-a impresionat, partea cu agricultura, mai exact cu horticultura, nu ne-a lăsat reci deloc. Duminică, am fost prezenți într-o piață volantă de legume și fructe, obținută prin închiderea unei străzi pe o lungime de vreun kilometru. Pe ambele părți, corturi cu tarabe. Deși în martie, temperatura urca la 26 de grade Celsius (adică 79 de-ale lor, Farenheit) și umbra era necesară. Vînzătorii erau 80% hispanici bine bronzați și 20% asiatici. Niciun blond sau măcar șaten printre ei. Spaniola era de rigoare și printre negustori, care erau producători direcți, fermieri, și printre mușterii. Toate standurile ofereau spre gustare mostre generoase. Parfumul și savoarea fructelor erau de nedescris, neavînd nicio legătură cu ceea ce noi numim căpșune sau portocale. Sucurile de fructe, preparate pe loc în mai multe puncte, le-ar fi băut și zeii. Un producător de miere oferea vreo 60 de sortimente pe gustate. Din cauza limitării greutății bagajelor am ales un singur fel: miere din flori de bumbac, delicioasă ca și celelalte. În mod absolut, dar mai ales prin raportare la restul prețurilor dintr-o regiune „scumpă”, aceste fructe minunate erau derizorii ca preț.
            Ceea ce ne-a uimit și ne-a umplut de admirație a fost că LA își datorează aproape integral prosperitatea și chiar existența unui sigur om, care nu s-a numit Warner și nici a fost actor sau regizor ci, spre cinstea breslei din care fac și eu parte, inginer hidrotehnician. William Mulholland (1855-1935), irlandez născut la Belfast din părinți „Dubliners”, a pus bazele infrastructurii alimentării cu apă a orașului. Tot ce a urmat, inclusiv urbanizarea rapidă a zonei s-a bazat pe lucrările lui din primele trei decenii ale secolului XX. Cînd Mulholland a venit a venit la LA, în 1877, populația era de 9000 de locuitori. În 30 de ani a ajuns la peste 300 de mii. La sfîrșitul vieții sale, erau peste un milion și jumătate de locuitori, de 160 de ori mai mulți decît găsise. O șosea de promenadă, foarte frumoasă, pe o culme de deal, îi poartă numele.
            E limpede că LA e un oraș al setei, în care apa e scumpă și drămuită cu grijă. Am avut norocul să ajungem acolo după o iarnă extrem de bogată în precipitații. Totul era verde. Altfel, spuneau localnicii, am fi văzut doar ierburi uscate și în pericol de a lua foc la prima neglijență. Totul se irigă prin picurare și cu ape uzate. Numai cei 13 milioane de cetățeni din zona unde ajunge metroul produc destulă „apă” pentru a udările zilnice: 6500 de metri cubi pe zi, dacă am calculat bine. 

            Casablanca și Biroul Oval

   
         Revenind la stelele filmului, vizita la studiourile Warner a fost lungă și bogată în informații. Există și vizite în grup, pentru unele părți din studiouri. Noi avînd regim de VIP, am avut un însoțitor foarte calificat și am întîlnit specialiști în diferite domenii și am luat un lunch la restaurantul vedetelor, în timpul căruia am discutat și despre scenarii. Mie mi s-a părut cel mai interesant un expert în sunet de film care lucra într-un studiou unde aveau loc și vizionări pe niște pupitre de sunet imense. Vedete nu s-au arătat sau nu le-am recunoscut. Am mers și pe platouri de seriale de tip sitcom, dar și în studiouri de talk show cu public. De pildă am fost pe platoul emisiunii lui Ellen DeGeneres, care durează din 2003 și are în medie 4 milioane de telespectatori pe episod. Ellen, acum în vîrstă de 59 de ani, nu era pe-acolo. Dar ni s-a adresat de pe un ecran. Am stat și pe canapeaua din studioul sitcomului Friends, dar și în biroul oval, reconstituit pentru toate filmele cu președinți și la masa de ruletă din cafeneaua lui Rick de la Casablanca. Impresionante și costisitoare mi s-au părut mașinile lui Batman, un întreg parc auto, care erau strict funcționale, construite ca prototipuri unicat de fabrici de automobile adevărate. În ceea ce ne privește, ne-am deplasat cu o mașinuță electrică deschisă, avînd doar un acoperiș care ne proteja de soare, pentru că studiourile sînt un orășel întreg.
În studioul 25 al WB s-au filmat Casablanca, Blade Runner, Vrajitoarele din Eastwick, dar și multe alte features. Acum, acolo e micul muzeu cu vehiculele lui Bateman. 
Și, dacă am trecut prin SUA, n-am scăpat ocazia să semnez cîteva decrete în Biroul Oval, la biroul la care au stat toți președinții SUA de după război. Și biroul și fotoliul sînt puțin uzate, dar confortabile. E vorba de replicile lor pentru uz artistic, inclusiv cea a peisajului (foto) cu grădina Casei Albe, ce se vede prin fereastra Biroului.
            Desigur, am vizitat și locul unde actorii și realizatorii de la Warner, ca și alții, sînt răsplătiți cu Oscaruri. Am și ținut în mînă o statuetă, iar pe cele de la Emmy doar le-am văzut. Dolby Theatre este de fapt parte dintr-o galerie comercială, un fel de mall foarte original, format din terase și pasarele în aer liber de-a lungul cărora sînt magazinele. Intrarea în teatru se face printre buticuri cu haine și bijuterii. În ziua decernării premiilor, se pune doar covorul roșu de la trotuarul Walk Of Fame pînă la ușă și se acoperă cu niște draperii magazinele care rămîn închise o vreme. Hotelul în care am stat era în imediata vecinătate, la intersecția dintre Walk Of Fame și Hollywood Blv, așa că am trecut inevitabil de multe ori prin galerie și prin „foaierul” comercial. Alături e și Chinese Theatre unde s-au ținut ceremonii de decernare în trecut și unde și-au imprimat pe ciment palmele și tălpile pantofilor o mulțime de vedete. M-a uimit faptul că palmele Gretei Garbo sînt atît de mici, aproape ca ale Oliviei de Haviland care sînt minuscule. Erau imprimate și labele lui Donald Duck, mai celebru decît tizul lui – Trump.

            De la Loews la Getty Center

            Apropos de hotel, ajunși acolo, la Loews – cu black car, nu cu yellow cab, țin să precizez – m-am îndreptat spre recepționerul care părea cel mai simpatic și purta ecusonul Steven. După ce i-am dat pașapoartele, el, foarte drăguț cu adevărat, mi s-a adresat în românește: „E prima dată cînd întîlnesc oaspeți români”. Am aflat că s-a născut la noi, se numește Ștefan, dar a plecat de la o vîrstă foarte fragedă. Ne-a rugat să așteptăm puțin și, după o convorbire la telefon, ne-a oferit o cameră „specială”, imensă și cu vedere panoramică la Hollywood Sign. Solidaritatea lui Steven cu conaționalii lui (foști) m-a bucurat și mișcat. Hotelul era oricum excelent, acolo stau și nominalizații la Oscar cînd vin pentru ceremonia decernării. Numai prize europene n-avea pentru încărcătoarele noastre, fabricanții chinezi de adaptoare trebuie să trăiască și ei. În schimb Hotelul Roosevelt, aflat ceva mai încolo, chiar pe Walk Of Fame, și pe care l-am vizitat din obligație culturală, mi s-a părut teribil de rece, întunecos, neprimitor și foarte uzat în toate.

            Impresia cea mai puternică ne-a făcut-o însă Getty Center. J. Paul Getty nu a construit acest centru, ci fundația pe care a creat-o l-a înălțat deasupra Hollywood-ului. O idee genială - toți vizitatorii, mai ales americanii dependenți de mașini, le lasă jos și apoi urcă, numai cu un funicular-trenuleț, la spendidele grădini și pavilioane de expoziție: sec XVII-XX în pictură, sculptură, mobilier și decorațiuni. Se plătește doar parcarea. În rest totul e liber și la îndemîna vizitatorilor. La Getty Centrer, noi am dat doar 15$ (parcarea) și restul: trenulețul și accesul în toate spațiile, au fost gratuite. Poate cînd e vreo expo temporară specială să existe o taxă pentru aceea. În rest, am văzut opere eminente de Monet, Manet, Cezanne, Degas, Gainsborough, Rosalba, Turner etc. etc. absolut free. Și nu dintre cele care se găsesc prin albume și față de care, oricît de frumoase, intersul s-a mai tocit. Getty este, oricum, excepțional ca spațiu construit în primul rînd, dar și ca ambient natural. Grădinile, cu deosebire cea de cactuși, sînt mirifice în soarele de martie, care ardea cam cît cel de la noi din mai.
            Multe ar mai fi de povestit dar le păstrez pentru o eventuală ocazie viitoare.           

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

Arhivă blog