sâmbătă, 19 iulie 2014

Cărți noi! Ioan Viștea „Țara Bolnavă”, antologie lirică, eLiteratura


Un volum foarte elegant adună versurile lui Ioan Viștea din perioadele 1980-1990 și 1990-2013, etape de creație nu radical diferite. Cartea este ilustrată cu fotografii color ale lucrărilor de sculptură ale autorului și este deschisă de prefața lui Ștefan Ion Ghilimescu.

Din „nota autorului”, cei care nu știau pot afla că primele volume, de pînă în 1990 ale autorului,
au circulat ca samizdat în ediții „hand-made” confecționate de autor. Asta justifică faptul că între poemele de dinainte și de după revoluție ale lui Ioan Viștea nu e mare diferență de ton și de stil, nici de conținut. În esență, Ioan Viștea este un insurgent care nu pune mare preț pe meșteșugul cuvintelor ci își revarsă aluvionar, precipitat, aproape stihial nemulțumirea față de lumea din jur, de țara sa și de altele, de mersul nepotrivit al lucrurilor.

Versurile aglomerează fapte diverse, secvențe pamfletare, momente istorice repovestite și răstălmăcite, rechizitorii morale și cîte altele. Țara bolnavă sau Țara lui Dacă evocată înainte de 1989 nu s-a însănătoșit nici după. Așa că în 1995, cu primul volum editat în condiții firești, Ioan Viștea își continuă seria de reportaje violente și imprecații învîrtejite, frizînd un suprarealism provenit din emisia fragmentară – din cauza urgenței și a indignării – a secvențelor puse într-o ordine a dezordinii și într-un antilirism programatic și furios.

E limpede că poetul n-are timp și nici chef de metafore. „Băiatul ăsta o să explodeze într-o zi” ar fi zis cei strînși la un imaginat spital unde e adus dimpreună cu „diminețile albe” cărate pe tărgi ca fiind „grav rănite”. Dar explozia se tot amînă! Pînă la urmă se trage concluzia că hemoragia este numai internă și deci... rănitul e de competența „Afacerilor interne”. Asemenea scenarii parabolice sînt numeroase în cele aproape 400 de pagini ale volumului.

Ilustrațiile arată niște sculpturi, majoritate în lemn, mai cuminți și mai polistate decît versurile care aruncă țepi și asperități în toate direcțiile.Poezia bătăioasă și mizantropică a lui Ioan Viștea „sănătos într-o țară bolnavă, coleric într-un ținut temperat” se revarsă fără țărm și zăgaz de 33 de ani încoace, ca Dunărea ducînd cu ea „cadavrul” eului poetic spre... Nu se știe spre ce, dar sigur la vale strigînd obstinat (titlul ultimului poem): „Nu mai e timp! Nu mai e timp!”

3 comentarii:

  1. Citind cronica dumneavoastra,imi dau seama ca daca altfel as fi intentionat sa parcurg aceste poezii (nestiind nimic despre ele),acum nu as mai face-o si nu atat pentru faptul ca as considera-o o cronica nefavorabila,ci pur si simplu pentru ca vorbiti prea convingator despre antilirism,dezordine si mediu bolnav,iar eu ca multi altii (amatori) iubesc lirismul si firicelul de optimism care ar trebui sa fie sesizabil in poezie,fie ea si expresie a razvratirii.Parerea mea de „urmaritoare”a cronicilor dumneavoastra,dar,mai ales,de cautatoare a unui punct de optim printre ...ale vietii...Va multumesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. De acord cu dvs. Dacă iubiți lirismul și optimismul nu citiți nimic de Ioan Viștea. E un violent, un anticalofil și un pesimist, și irascibil pe deasupra (m-am certat rău cu el înainte să devenim prieteni). Cred că numai cînd sculptează se mai liniștește. În ceea ce mă privește, am învățat de la maestrul meu, prof. Mircea Marin, că în critica de vîrf „trebuie să iubești și ce nu înțelegi și să înțelegi și ceea ce nu iubești”. Ader mai ales la partea a 2-a.

      Ștergere
    2. Aceasta...parte a doua este cea logica,fiindca ,dupa parerea mea ,daca vrei sa ai o opinie sau o atitudine,trebuie sa fi inteles mai intai.Va multumesc.

      Ștergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog