Ehei, Liviu Ioan Stoiciu, mult m-ai mai înjurat dumneata și mult am mai răbdat eu „în considerearea misiei mele” de cronicar. Nu-mi pare rău, căci de la un poet trebuie să suporți multe, dacă vrei să înțelegi literatura. Ehei, LIS, peste doar cîteva decenii, amîndoi nu vom mai exista, dar versurile tale și, eventual, cronicile mele vor rămîne ca să arate că n-am fost noi pe-aici degeaba.
*
Sînt peste 28 de ani de cînd l-am auzit și văzut prima dată pe Liviu Ioan Stoiciu, la Cenaclul Amfiteatru de la Clubul Universității, într-o sală alăturată celei unde aveau să se țină cenaclurile Universitas și Junimea după ce revistele studențești se vor fi mutat lîngă Podul Cotroceni. Știam cine este, citisem „La Fanion” cum citeam tot ce apărea nou în acei ani 1980-1982. Era deci anul apariției volumului „Aer cu diamante” și al debutului meu în „Amfiteatru”. Am citit și eu ceva în acea seară, Liviu venise doar pentru o zi de la Focșani. Ulterior am scris o cronică elogioasă la „Inima de raze”, cartea care a produs scandal și sancționarea editorilor de la Albatros. L-am auzit din nou recitînd cu voce neschimbată acum cîteva zile. Nu s-a schimbat nici el prea mult. Dar poezia lui? Parcă în „Pe prag” poezia lui Liviu Ioan Stoiciu s-a cristalizat, s-a mineralizat aș zice, nu mai are acel amestec amintind de o încîlceală vegetală, de junglă misterioasă. Poemele au acum mai mult epic explicit și chiar o „încheiere”, dacă nu o morală, tind către fabulă, către parabolă. Vale-Deal nu e un loc, e un personaj, o deghizare a poetului recunoscut de altfel pentru modul său aparte de a fi cînd sus, bun și generos, cînd jos, furios și nemulțumit de toate. Dar, dincolo de aceste fluctuații, poezia lui a rămas una a disperării de a fi: „e un chin” se numește un text. „cine-și mai amintește de ce sunt eu pe aici?” întreabă retoric poetul. Viața „e un chin inutil”. „Parcă nici mie nu-mi mai folosesc la nimic”. Personajul liric își apare singur în vis într-un halucinant poem despre iluzia de a poseda un cal și spaimele legate de această posesiune și dorită, și nedorită, text intitulat „A băut mercur încălzit”. Sinuciderea cu „mercur încălzit” eșuează, în alt poem se beau două „pahare de neîmpliniri” pe care poetul are grijă să le ciocnească înainte de a bea. Și în aceste poeme în care, cum ziceam, contorsionarea și pulverizarea frazelor capătă un contur explicit și forme cristaline, poezia lui Liviu Ioan Stoiciu rămîne una a disperării de a fi, a întrebării fără răspuns asupra rostului existenței, a încercării de a comunica incomunicabilul. O simplă plimbare într-un parc este o emblemă a nenorocului și a urîtului care îl invadează pe cel ce pierde (acum ca mereu) pînă și la loz în plic, cumpărat și acela de la o vînzătoare urîtă și murdară. Eșecul repetat la roata norocului vieții și încăpățînarea de a juca mai departe: iată metafora centrală a cărții și chiar a operei lui LIS. Nimic nu-i iese, pînă și sinuciderile sînt ratate grotesc. „Gustul cenușii însă a rămas neschimbat” constată poetul și el se grăbește să o guste mereu. Autorul nu vrea să farmece nici să înduioșeze. Ceea ce impresionează și dă valoarea acestei poezii este lupta cu destinul, cu „monstrul” și izbirea „cu cuțitu-n piatră” că împărțirea norocului s-a făcut în absența celui plecat pe drumuri grele și întortocheate. Într-un poem parabolic, un oier, Vasile, vrea să fugă în lume cu o călugăriță. Nu iau cu ei decît o icoană care însă „nu vrea să meargă” unde vor ei și devine incomensurabil de grea. Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu e un cîntec de revoltă despre un război de o sută de ani în care ambele părți pierd fiecare bătălie. Este mărturia zguduitoare a neacceptării (cu toate declarațiile contrare) că un om poate fi refuzat în chip absolut de destin.
Postări
