Muzica și abolirea lexicului. „Îuu, Au-au. Va fi bine”

Textele de muzică ușoară nu sînt de regulă investite cu virtuți poetice în afara cazului că se folosesc anume texte lirice clasice sau moderne.

În trecut, stupiditatea unora era pe drept prilej de ironii. De pildă personificarea macaralelor care „rîd în soare argintii” sau glorificarea proletarilor prin asimilarea lor cu profesioniști de altă categorie: „pe schele, zidarii sînt... aviatori”. Se atribuiau mării sentimente omenești și pariotice: „marea salută Romnânia” iar lipsa cailor la metrou era un succes al tracțiunii electrice care trebuia exaltat:  ”trenu-l galben fără cai/ nu-i nici birjă nici tramvai” (dar nici supersonic sau transatlantic!).

Aceste textulețe cretine, care i-au îmbogățit însă pe mulți, aveau o oarecare coerență și chiar o prozodie compatibilă cu punerea pe note a silabelor.

Mergînd însă deunăzi cu curse regulate de transport auto am fost constrîns să dau atenție muzicii contemporane cu care șoferul dorea probabil să le taie pasagerilor cheful de lectură, știut fiind că nu e sănătos pentru ochi să citești în mașină. Am înregistrat în memorie, fără să vreau, unele texte dintr-un număr mai mare în care se distingeau interjecțiile. Practic nu mai e text de „hit” (înainte se spunea „șlagăr”) din care să lipsească gemete, vaiete, oftaturi, chiuieli și diverse onomatopee neidentificabile.

Am reținut prin frecvența repetării cîntecelor, probabil hituri ale verii:

„Bîlî-bîlî bîlî-bău – o stea!

Bîlî-bîlî bîlî-bou – a mea!” - adică steaua e în posesia eului liric.

și

„Ăhăuu – va fi bine.

Aăău, Ahăhău, va fi bine

Îuuu! După rău vine bine!

Au-au. Vine bine!”

Înțelegem că personajul are o suferință exteriorizată prin vaiete, interjecții exprimînd durerea fizică insuportabilă (deși emise pe un ton săltăreț) și se consolează că viitorul va fi mai luminos, eventual într-un loc cu verdeață, cu penurie de întristare și suspinare.

Ceea ce am notat ca indiscutabil este procentul cuvintelor cu sens: tot mai redus (bine, vine, stea, mea)  în raport cu simplele emisii de silabe (ne)investite cu sens. Dacă în jazz improvizația vocală este un fapt în sine, premeditat, eliminînd verbul, aici sensul trebuie dedus, în sărăcia sau lipsa bagajului lexical, din tonalitățile boncăluitului. Ăăăuuu!

Pentru comparație, iată prima strofă a unei unoscute balade interpretate de Kenny Rogers:

On a warm summer's evenin' on a train bound for nowhere,
I met up with the gambler; we were both too tired to sleep.
So we took turns a starin' out the window at the darkness
'Til boredom overtook us, and he began to speak.

Îuuu! Va fi bine.

P.S. De la google care le știe pe toate am aflat acum că piesa se intitulează oprimist „Inevitabil va fi bine” și este - să zicem așa - interpretată de o anume Andra (și mai cum?).