Proiectul legii timbrului cultural –partea
editorială - a făcut să treacă un frison prin vertebrele coccigiene ale unor
editori, cîtă vreme ei au început să se vaite public de buzunarul cititorului.
Ipocritul lector nu am auzit să se plîngă de un timbru literar de 1 leu pe care l-ar plăti în prețul cărții
sub forma unei sume invariabile materializate într-un timbru lipit pe fiecare
volum. Pe discuri se pune acest timbru de ani de zile și n-a zis nimeni nimic.
Îi doare pe editori de prețul ce-l vor
plăti cititorii? Greu de crezut, întrucît ei pun prețuri mari, adesea abuzive,
care multiplicate cu comisionul librarilor fac să-ți lase gura apă în fața
rafurilor fără să-ți poți permite volumul dorit.
Sensul plîngerii e altul: editorul nu
va mai putea să contracteze cu autorul 1000 de exemplare și, dacă volumul va
avea succes, să mai tragă 1-2-3 mii fără să-i dea acestuia nimic, pentru că
autorul nu are control asupra tirajului tipărit. Iar dacă va pune în vînzare
cartea legată de vreun ziar, la preț mic, tot va trebui să timbreze, ca să
trăiască și creatorul viu, clasicul de mîine, din prețul clasicului de ieri. Ba
și traducătorul muritor de foame – membru și el al Uniunii - căruia editorul îi
aruncă 2-3 euro pe pagină, va avea un folos.
De peste 20 de ani de zile (mai exact
din 1994 de cînd există legea imperfectă actuală) unii editori, cei mari de
predilecție, care chiar au încasări, nu au vărsat creatorilor vii nu 2%, cît
prevede legea, dar nici 0,002%. De regulă au dat zero. Adică 0 direct (cine
vrea să publice să vină cu bani!) și 0 indirect (timbru neachitat cu anii). Taxa
pe copia privată e și ea blocată de vreo patru ani. De ce să plătești cînd poți
să nu? Și-apoi banul din evaziune e mai dulce.
Acum editorul – după 20 de ani, ca în
Dumas - îl plînge pe cititor. Cine-i, monsieur Charles Baudelaire, ipocritul în
chestia asta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu