sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Cultura din Azerbaijan și gustul ei minunat


Cultura azeră este străveche, religiile antechristice de pe teritoriul actual și părțile cedate sau căzute în stăpînirea altora fiind tengrinismul (de la zeitatea Tengri), și zoroastrismul, strîns legat de cultul focului, inevitabil într-un loc în care focul iese din pămînt de la sine, mai precis gazul natural care se aprinde. Se pare că, în ceea ce privește cultul focului și implicit al soarelui, caucazienii de sud l-au exportat în Egiptul antic și însuși numele orașului Baku apare în Cartea morților egipteană. A urmat creștinismul, Azerbaijan fiind prima țară care l-a adoptat ca religie de stat după ce însă propăvăduitorul ei, Sf. Apostol Bartolomeu, a fost martirizat chiar acolo unde oficia, într-un loc pe care l-am văzut, la doi pași de Turnul Fecioarei, în anul 71 al Erei Christice. Dar influența și ocupația triburilor turcice, începînd cu secolul VIII, atestată și de moscheele milenare vizibile și azi din Ișari Șeher (Orașul Vechi, literal Orașul Interior), au impus islamismul și limba, rămasă și azi o limbă turcică, foarte interesantă, cu alfabet latin în prezent, aglutinantă, fără genuri și fără plural cînd numeralul îi ține locul, asemeni limbii turce contemporane.
Cultura azeră ce se oferă călătorului cu ospitalitate orientală – cinstirea musafirilor fiind o regulă imuabilă în Azerbaijan - trece și prin papilele gustative. Bucătăria azeră conține, ca un relicvariu, rețete vechi de secole dintre care 90 numai pentru plov (pilaf) și cîteva zeci pentru dolma (sarma, umplutură), aceasta devenind chiar un brand disputat, pe care hrăpăreții vecini de la Vest ar vrea să-l treacă pe numele lor. Li se adaugă dulcețurile de tot felul precum cele de vinete, roșii sau dude, merele pădurețe și prunele verzi murate, zecile de kebaburi, supele tradiționale între care crema de linte e la mare preț și cu dreptate, berbecul copt în cocă și puiul copt la puț, variantă originală de țest vertical, cu focul jos și pasărea atîrnată deasupra, în miezul unui ev aprins (lut încins) pînă la topirea oaselor, dar răcită ulterior cu vin roșu. Vinul azer, în special cel roșu e remarcabil. Despre sturioni și icrele lor ar fi și mai multe de spus. Despre coniacul local Sultan Ismail, un sultan care a fost și poet, dimpotrivă, cuvintele sînt prea puține. Rețete în curînd și fără copyright ca să dau ocazia prietenei noastre Lucia Verona să le preia în cartea ei.

4 comentarii:

  1. Draga Lucia, le vei gasi desigur pe aici. Nu sint chiar usor de executat mai ales din cauza unora dintre ingrediente.

    RăspundețiȘtergere
  2. domnule Garbea cu tot respectul pe care trebuie sa-l port unui scriitor, totusi, nu pot sa ma abtin sa nu va spun ca Azerbaidjanul NU A FOST - si repet acest lucru de cite ori doriti dvs - primul stat crestin din lume
    Ati fost intoxicat! sau cine stie unele popoare, cu bani si apucaturi dictatoriale isi rescriu istoria asa cum am mai vazut si pe aceste meleaguri

    RăspundețiȘtergere
  3. Chiar credeti in tot ce ati scris,D-l Garbea?!Sunt nascuta in Azerbaijan,sunt armyanca si am fugit din Baku in anul 1989 gravida si cu un copil de 16 luni in brate.Si daca vreti sa stiti istoria adevarata,ar fi bine se va apelati la cineva care a trait o parte din istoria tarii respective!!!Cu stima,D-a Oganesova.

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog