Cronică de Dan Cristea la „Trecutul e o sărbătoare”

Despre volumul meu de versuri din 2012 au scris cu multă pertinență Gabriela Gheorghișor (în România literară), Daniela Firescu (în Ramuri, puteți s-o citiți aici), Irina Petraș (în Apostrof, disponibilă aici) și Ion Pop (în Steaua, de citit aici). Cea mai recentă cronică, foarte profundă, o semnează Dan Cristea în „Luceafărul de dimineață”, nr. 7/2012. Drept care citez cîteva pasaje relevante:


Colocviale, ușor narative, neocolind nici umorul, cu variantele lui, nici expresiile familiare sau lejere, poemele lui Horia Gârbea, prin care trece adesea umbra dramaturgului, atrag atenția, pe de altă parte, prin conținuturile lor grave, câteodată chiar neliniștitoare. Tehnica expresiei, aparent fără mari secrete, mizând pe construcție și nu pe metaforă, contrazice într-un fel exprimatul, căci acesta ține, în genere, de natura misteriosului, a paradoxalului, a ambiguității ori a problematicului.

Nu mai departe, în poemul care dă titlul volumului (să se remarce, deopotrivă, și ironia la adresa „trecutului sărbătoresc“), trei slujbași ai cimitirului și, implicit, ai morții, tâmplarul, groparul și popa, clienți ai cârciumii din sat, îmbătrânesc iremediabil, transformându-se în niște zdrențe umane, în timp ce, într-un teribil contrast cu ei, Vasile, cârciumarul, parcă întinerește, dobândind forțe neștiute. Tonul poemului e declamativ-jovial, cititorul e luat drept martor al întâmplărilor, detaliile de viață oferite sunt realiste până la un punct. Așadar, ce vrea să spună autorul cu această „istorie“, asamblată foarte ingenios, și care eludează motivele pentru care lucrurile se petrec într-un asemenea mod inexplicabil ? Să fie vorba de o veselă antiteză între cimitir și cârciumă, între moarte și viață ? Să fie doar ironia referitoare la un „trecut“ (popa, tâmplarul, groparul), care numai sărbătoresc nu este, pus în contrast cu un „prezent“ (Vasile cârciumarul), straniu revigorat ? Astfel de supoziții sunt, firește, legitime, nu se exclud, dar lor li se mai adaugă cel puțin una. La finalul poemului, ni se comunică, aproape în treacăt, într-o bine dozată surdină, faptul că unii săteni l-ar fi văzut pe Vasile zburând peste sat aidoma unui liliac. Micul amănunt deschide portița unui registru diferit de interpretare, realitatea plonjează astfel în supranatural, în fantastic, metamorfoza ducându-ne cu gândul la o poveste cu vampiri. (...)

Repetițiile și simetriile frecvente, întrebările fără răspuns, alăturările oximoronice, recursul la numere fatidice, trei, șapte, doisprezece („doisprezece copii în straie grele de gală poartă lumânările albe“ sau „au trecut douăsprezece clipe/ și totul e în sfârșit/ adevărat liniștit înspăimântător“) au același rol, acela de a întări elementul insolit.

Mergând mai departe, pe firul exprimatului, să notăm că, în poemul „Infirmitate“, poetul se mărturisește a fi atins, și el, de „boala de neocolit“ pe care unii o numesc postmodernism („nu poți scăpa de ea/ cum nu poți scăpa de moarte“). În vizită la Praga, în loc să gândească la ceea ce vede, poetul se gândește la literatură, la poezie. Cu alte cuvinte, semnele, reprezentările literare au prioritate, în cazul său, în fața realului, accesul la acesta fiind unul mediat, filtrat de discursuri poetice anterioare. E vorba de ceea ce teoria a numit „denaturalizarea naturalului“. Nimic nu e inocent, capabil să producă bucuria noutății absolute, venim mereu, așadar, pe urmele altora. Poemul însă spune toate astea printr-o frumoasă îmbinare de conceptual și evocativ. Lucrurile nu rămân doar aici, pentru că, la drept vorbind, relația dintre realitate și semnele care spun despre ea (la rândul lor, netransparente, traductibile, instabile) ar putea fi socotită ca temă majoră a multor poeme din acest volum. (...)

Un soi de exerciții de parodie ori de pastișă superioară ar putea fi considerate textele narative din ciclul Amintiri din închisoare. „Contele de Monte Cristo“, „Masca de fier“, filmul american de mare succes „Lanțul“ ar figura printre referințele originale recunoscute. Dar dincolo de latura amuzantă sau captivantă a povestirilor, mesajul exprimat de Horia Gârbea e unul cât se poate de serios. Astfel, aproape fiecare dintre texte demonstrează, într-un mod subtil, pe un fond de umor și de divertisment cu scenariu „horror“, faptul că semnele recluziunii, ale întemnițării sunt inutile. Zăbrelele, ghiulelele agățate la picioare, masca de fier, chiar condamnarea la execuție se dovedesc a fi accesorii superflue. Un simplu decor semnificând „temniță“. Nu se poate scăpa, așadar, dintr-o închisoare care e pretutindeni, precum un loc fără loc, atopic, căci celula din narativul lui Gârbea e, deopotrivă, o „pivniță într-o veche pulberărie“, o gaură săpată în pământ sau în zidul gros al clădirii, o cetățuie deasupra mării.

Două lucruri, după cum ni se sugerează, sunt sigure, irevocabile: destinul sau Vocația, precum și faptul că singura evadare posibilă e evadarea în sinele propriu. Astfel nu e întâmplător că într-unul din poemele „lirice“ din volum, înțelegând prin asta poemele care exprimă eul, e descris un peisaj oriental, cu o pagodă care se oglindește în apele lacului, un loc al liniștii, al tăcerii și al contemplației, în care întrebarea practică „ unde mergem“ nu-și află rostul. Mergem, altfel spus, spre noi înșine. Precum apele înșelătoare, poemele lui Horia Gârbea sunt pline de surprize în această confruntare dintre exprimare și exprimat.

Puteți citi cronica integrală pe situl revistei