Mihai Dinu Cronosophia, Ed. Spandugino, * * * *

O ediție aniversară, la împlinirea a 70 de ani ai autorului, cuprinde unul dintre cele mai interesante volume ale lui Mihai Dinu: Cronosophia. Această „personalitate inconfundabilă a culturii românești”, cum îl numește, în preambulul volumului, Solomon Marcus pe Mihai Dinu, s-a distins prin tratarea a numeroase și variate teme din literatură, știința comunicării, tehnica versificației, dar și din filosofie.
Subiectul Cronosophiei este ușor de dedus din titlu și este unul fascinant dar și dificil pînă la ininteligibil în anumite aspecte ale sale: timpul. Autorul combină cu strălucire stilistică și ingeniozitate detalii și argumente din fizică, demonstrații matematice, însoțind relații de calcul și grafice, chiar dacă uneori aparent paradoxale, dar și, inevitabil, expuneri legate de biologie și psihologie pentru că durata e măsurabilă prin intermediul subiecților vii și mai cu seamă umani.

Fiecare dintre abordări este însoțită de citate semnificative din opera unor poeți care, dacă le alăturăm observațiilor lui Mihai Dinu, au într-o uimitoare măsură, intuiții excepționale în privința naturii timpului și a relației ființei cu timpul. Îi întîlnim între autorii citați pe Eminescu în primul rînd și nu numai cu celebra strofă din „La steaua”, Nichita Stănescu, Ștefan Augustin Doinaș, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Daniel Turcea. Dintre aceste observații, prin care creatorii lirici se raportează la timp, și care unele deschid capitolele cărții, atrage atenția în special cea a lui Nichita Stănescu: „Timpul e numele ritual dat distanțelor” și de la care pornește capitolul intitulat „Spațializarea mentală a temporalității față cu capriciile timpului interior” urmat de crearea unui „model discret al timpului interior” și de aprecierea „tendințelor timpului subiectiv”. Autorul ajunge la calculul unei „vîrste subiective medii”, printr-o teoremă a cărei demonstrație o dă în anexă, și a cărei relație de calcul, expusă și grafic, duce la o concluzie dificil de anticipat și anume că: „un individ care trăiește cu totul 80 de ani își consumă 90% din trăirile semnificative pînă la vîrsta de numai patru ani, iar la împlinirea a 10 ani vîrsta sa subiectivă atinge 97% din longevitatea totală”.

Volumul abundă în expuneri și concluzii neașteptate precum aceea că muzica (artă în care „repetiția are valoare”) este agreabilă omului prin „sentimentul special al timpului” pe care îl induce. Mihai Dinu reia și dezvoltă o teză a compozitorului Pascal Bentoiu. De aici ideea de repetiție benefică, tautologie agreabilă și ajungerea pe teritoriul binecunoscut de autor al prozodiei în capitolul „Timpul și rostirea poetică”.
Precum era previzibil, inevitabil, volumul se încheie cu supremul paradox temporal: eternitatea. Problema nemuririi, deopotrivă cu imaginarea unei entități veșnice, este expusă pornind tot de la intuiții poetice, ale lui Emnescu în primul rînd, dar și de la cele ale unor teologi, precum definiția „percutantă”, după cum o caracterizează precis Mihai Dinu, a lui Dumitru Stăniloaie: timpul este distanța dintre om și Dumnezeu.

Cartea lui Mihai Dinu este un breviar complet al problemei timpului dar și al abordărilor lui prin diferite științe, prin filosofie, teologie și prin artă. Autorul ia în considerare texte elocvente din toate aceste domenii din antichitate și pînă în secolul XXI. Ultima anexă, foarte importantă pentru că e într-un fel rezumativă, cuprinde în original și în traducerea lui Mihai Dinu o „Odă despre timp” a uitatului autor, deși academicain francez, Antoine-Léonard Thomas, scrisă în 1765 și care cuprinde, cu 25 de ani înainte de nașterea lui Lamartine, celebra invocație, atribuită apoi unanim aceluia: „O, temps, suspends ton vol!”.

Dacă, precum se pare, invocația lui Thomas nu a putut opri săgeata timpului, să observăm, la aniversarea a 70 de ani a lui Mihai Dinu, că pentru el timpul a curs mereu rodnic, în chip benefic pentru cititorii săi, iar axa lui este jalonată de opere însemnate al căror număr va spori desigur în viitor.