joi, 11 iulie 2013

Cărți (ca și) noi. Gelu Negrea - Caragiale – Marele paradox * * *


Ajuns pe plaiurile Gorjului, mai exact în lunca Gilortului, am regăsit în computerul de-aici o întîmpinare la un volum care mi-a plăcut în chip deosebit anul trecut: Caragiale – Marele paradox de Gelu Negrea. Ulterior, recent, cartea i-a adus autorului nominalizarea la premiile USR și Premiul Luceafărul de dimineață pe 2012.
Redau mai jos părerea mea la cald, de acum un an.

*

Așa cum onorabilul domn Nae Cațavencu era tare în machiaverlîcuri, autorul său e tare în paradoxuri. La 160 de ani fix de la nașterea lui Ion Luca Caragiale, Gelu Negrea, unul dintre cei mai reputați specialiști în opera clasicului, ne-a oferit o nouă carte, de întindere considerabilă. În ea este vorba despre romanticul Ion Luca Caragiale, un mare paradox al cunoscutului și mult-comentatului prozator și dramaturg. Astfel, Caragiale nu ar fi fost un element complementar lui Mihai Eminescu, ci o altă față a romantismului tîrziu, curent de care, în epocă, nu putea face abstracție. Gelu Negrea își argumentează teza mai puțin prin aserțiuni directe și mai mult prin înfășișarea unor teme și elemente de recuzită din opera lui I.L.Caragiale ca și a unor formule stilistice prezente la acesta.

Ne convinge prin asemenea reprezentări că sarcasticul, clasicul, neiluzionatul părinte al lui Anghelache este romantic? În parte da. Ne convinge mai degrabă de un lucru care apărea evident și pînă acum: de complexitatea și anvergura geniului caragialian și de deschiderea operei sale spre tot felul de interpretări ce nu pot fi integral contrazise, ducînd la diferote ipostaze: Caragoiale sociologistul și „pictorul de moravori”, naturalistul, mizantropul definitiv și nelecuit, precursorul literaturii absurdului, clasicistul – „sînt vechi, domnule”- unoristul și comediograful din linia lui Labiche, Courteline, Alphonse Allais etc.
Gelu Negrea este autorul unor cărți care polemizează cu interpretările curente asupra operei și personalității lui I. L. Caragiale: Anticaragiale și Dicționarul subiectiv al personajelor lui I. L. Caragiale. Marele paradox se înscrie în această serie oferind cititorilor, dacă nu tocmai un alt Caragiale, în orice caz destule motive de contrarietate și reacții posibile de tipul: dar eu știam că... La Caragiale s-au referit numeroși exegeți cărora Gelu Negrea le face la nevoie reverența meritată dar îi și contrazice ferm acolo unde i se pare că nu se apropie de adevărul operei. Între ei desigur Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu, Paul Zarifopol, N. Iorga dar și N. Davidescu, ajungînd la Șerban Cioculescu cu care de regulă Gelu Negrea cade de acord. Apoi, în perioada postbelică, trecînd peste sociologismul vulgar al proletcultiștilor, autorul volumului se referă la Nicolae Manolescu și Florin Manolescu, la Mircea Iorgulescu, Ion Vartic și Alexandru George, pe care îl elogiază deși sînt vechi puncte de divergență între autorul Marelui paradox și cel al Marelui Alpha.

A fost I. L. Caragiale un romantic? Gelu Negrea nu răspunde de fapt net la această întrebare. În fond, natura paradoxală a lui I. L. Caragiale nu se rezumă la romantismul său „ascuns” sub ironie, sarcasm, realism frust. La urma urmei oniricul, nocturnul, selenarul, excesivul Caragiale este la fel de „la vedere” ca și umoristul. Gelu Negrea însuși este un creator paradoxal, răzlețit, conflictual în raport cu habitudinile omului curent. „Romantismul lui Caragiale” stă în formula „simț enorm și văz monstruos” care poate fi caracterizantă și pentru Gelu Negrea însuși. Această enormitate monstruoasă poate fi pusă în relație cu expresionismul, cu absurdul, cu comicul irezistibil sau chiar cu stilul gazetelor de senzație utilizat din plin de I. L. Caragiale fie pentru că „nu avea altul” cum crede Al. George - contrazis în aceasta vehement de Gelu Negrea – fie pentru că era consubstanțial naturii lui „romantice”. Nu doar Zița citise repetat Dramele Parisului, ci și autorul ei. Cu consecințe, se pare.

S-ar putea zăbovi mult mai mult asupra fiecărui capitol din cartea lui Gelu Negrea. Unele dintre afirmațiile lui nu că stîrnesc contrarietate dar chiar zgîndăresc voit în cititor fiara contrazicerii. Toate sînt însă argumentate. Ceea ce țin să semnalez ca pe un punct în favoarea criticului este stilul acestuia, la fel de liber, de dezinhibat, de încărcat cu umor și ironie directă ori subînțeleasă. Este același din Dicționarul subiectiv... și anume unul lipsit de pedanterie, aluziv, ușor superior, serios fără a fi grav sau solemn. Îndrăznesc să cred că autorului Momentelor i-ar fi plăcut o asemenea modalitate de a se scrie despre el. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog