Cărțile arse și focul gheenei

Lucrul cel mai oribil care se poate imagina este arderea cărților. Procedeul a fost totuși folosit în istorie, chiar în cea recentă, ca mod de exterminare a unei gîndiri presupuse „nocive” sau ca procedeu demonstrativ, simbolic de exorcizare a „gîndirii greșite”. De aici succesul utopiei negre a lui Ray Bardbury (1953, ecranizare de Fr. Turffaut în 1966) Fahreneit 451, care totuși are un final optimist.

Totuși, în ultima vreme, am simțit acut nevoia să distrug niște cărți. Cărți ce se voiau de „literatură”!

Le-aș fi pus și pe foc dacă precedentele n-ar fi fost atît de terifiante și dacă nu m-aș fi temut că poluez mediul cu încă o fumegare. Așa, pur și simplu le-am deschis, le-am apucat zdravăn de cîte o jumătate și le-am rupt în două, de-a lungul cotorului. Am aruncat jumătățile obținute nu pe tubul gunoaielor menajere, cum am fost tentat inițial, ci în conteinerul potrivit, cel pe care scrie „hîrtie” și care are în mine un furnizor constant de ambalaje, ziare dar pînă deunăzi nu de cărți.

Cînd am vrut să scap de cărți slabe, abuzive, netrebuitoare, le-am adunat totuși în cutii și le-am donat unor așezăminte unde, poate, puțin probabil, cineva ar putea să le găsească totuși un minim folos.

Dar în ultimul timp am întîlnit unele care mi s-au părut atît de impardonabil de proaste încît menținerea lor în „viață” poate fi nocivă. Am fost înfricoșat de ele nu prin conținutul lor ofensiv sau „eretic”. Nici vorbă! O erezie, oricît de teribilă, presupune totuși o încordare a gîndirii. E vorba aici de texte ale unor persoane care aspiră și uneori primesc (de la nemernici asemeni lor) statut de „scriitori”. Dar incapabile funciar, structural (și cultural/gramatical) să scrie chiar și o frază cumsecade. Și care totuși au lăsat semnele lor aberante pe cîteva zeci, uneori sute de pagini.

În loc să planteze un pom, să sădească flori, să adune gunoiul de pe stradă sau pur și simplu să citească ei înșiși pentru a-și deschide mintea, acești nenorociți au pierdut ore și zile să „scrie”, activitate incompatibilă cu puținătatea minții lor. Ca să le tipărească (rușine editorilor care sub pretextul că „omul a plătit” le-au editat) au cheltuit bani cu care se puteau înzestra orfelinate sau castra maidanezi.

De ce? Defulare demențială, sete de o recunoaștere care oricum le e interzisă? Nu știu. Admit că există cărți slabe, neglijabile chiar, de la Cezar Petrescu și Victor Moldovanu (cîndva președinte al SSR)  pînă la amatorii care populau o rubrică a lui Alex Ștefănescu dedicată cărților ridicole. La cărțile de care vorbesc aici e altceva, e mult mai rău, e un atentat ecologic.

Dar ceea ce mă înspăimîntă cel mai tare este sensibila lor înmulțire și sufocarea cărților măcar onorabile de această buruiană fără leac. Să nu alegem totuși focul ca ultimă soluție: trebuie să reciclăm, măcar un sul de hîrtie igienică să iasă din fiecare!