Reluare! Ce ne facem cu literatura?

     Am participat ieri la ședința unei secții a ASB la care s-au „judecat” dosarele unor candidați la calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. Ce mi-au văzut (citit) ochii m-a îngrozit - vorbim de volume publicate și de autori cu 5-8 cărți! Cîteva minute mai tîrziu participam, la Muzeul Literaturii, la lansarea unui volum excepțional de eseuri ale profesorului Adrian Mihalache (Spații seducătoare - Editura Tracus Arte). Diferența între acest (și el) membru al USR și „colegii” lui aspiranți nu este de la Pămînt la Lună, ci de la Călărași la Sirius. Inteligența, cultura, rafinamentul stilistic ale lui Adrian Mihalache sînt puse, confratern, pe același raft cu inepțiile acelor ratați care au găsit totuși membri să-i recomande și care, mai cu voturi împotrivă, mai cu opinteli, au ajuns în majoritate să își facă loc către Comisia de Validare a USR. Un cititor neavizat îi va găsi, poate, pe toți în raftul unei librării și, dacă va alege aleator, va avea șanse 5-1 să dea peste vreun netrebnic dintre „catindați” și nu de cartea adevărată. În acest context, simt nevoia să reiau fragmentar, mai jos, un articol scris mai demult despre niște veleitari (nu aveam pe atunci blog).

*

        De ce urîm poeții?  

    Se vorbeşte cu dreptate despre criza literaturii contemporane, a poeziei în special. Să urcăm de la efect spre cauze şi să vedem ce se mai publică pe hîrtia atotrăbdătoare.

Doi autori, Ana S. și N. S. M. sînt prezentaţi astfel pe coperta volumului lor, apărut la Editura A... în 2009: „...poezia acestor minunaţi poeţi, contemporani de-ai noştri, răspîndeşte un aer de bunătate şi înţelepciune, de preţuire şi respect întru fiinţa pămîntului străbun, a patriei în care cei doi trăiesc”. În interior citim: „Republica mea, România,/ floarea măiastră-ntre florile lumii,/ cîntecul meu ţie ţi-l închin” (A.S.) sau „Am lăsat calul alb/ să pască floarea albastră/ culcat, lîngă izvorul din drum,/ mi-am pus între buze/ o fruză (sic!)” (N.S.).  Apoi: „Am luat cu mine/ un spic/ din Bărăganul galben de grîu/ încins cu brîul Dunării mele/ şi un strop din marea albastră/ cu tot soarele ei...” plus „...sunt o floare pentru tine/ PATRIA MEA”(A.S.) etc.

Cineva care s-ar pricepe la poezie, dar nu la poeţi, ar conchide că este vorba de doi imbecili sau, în cel mai bun caz, de doi nebuni lăsaţi în libertate. Cu totul fals! Autorii sînt în fapt nişte oameni cumsecade, perfect raţionali şi izbutiţi în profesiile lor, inteligenţi cînd se exprimă normal şi nu „poetic”, plini de bunătate şi cu virtuţi deasupra multora, în plus iubindu-şi ţara. Ei nu sînt defel cretini, cretină este numai concepţia lor despre poezie. Ei trăiesc, din punct de vedere literar, într-o realitate paralelă, asemeni unor triburi izolate în junglă.

Un primitiv care vieţuieşte azi la nivelul epocii de piatră, adus într-un oraş, ar observa cu uimire că oamenii vorbesc singuri ţinînd la ureche un obiect dreptunghiular. Ar crede că e o formă de şamanism prin care inşii discută cu zeii lor. Ar lua un obiect similar  - de exemplu o telecomandă, un aprinzător de aragaz etc. şi ar porni un monolog cu el lîngă ureche. Chiar dacă reacţiile celorlalţi sînt adverse, poeţii noştri nu-şi dau seama că e ceva în neregulă: „Mă întorc mereu în mine/ Şi cânt pe drumul drept.// Din jur îmi strigă lumea/ Şi-mi spune că-s dement”. Mai ales că se găseşte careva să-i şi încurajeze.

Autorii noştri, e vădit, nu citesc poezie contemporană, cărţi de critică, reviste literare sau, dacă le văd, le consideră altceva, precum sălbaticii telefonul. Ei aduc lumea la nivelul înţelegerii lor. Asta numai în poezie sau în ceea ce cred ei că e poezia! În rest sînt normali şi adaptaţi. Am pierdut atîta vreme cu aceşti bieţi oameni (e tragic faptul că ei nu au acces real la literatură) pentru că ei reprezintă o categorie destul de largă pe care o întîlnim mereu în jurul nostru: persoane de standard mediu care, pe un singur segment al existenţei lor, sînt la nivelul unor copii oligofreni. Problema reală e cu cine-i publică şi-i laudă. (...)