joi, 10 mai 2012

Colocviul romanului românesc - 2012


Colocviul romanului românesc a avut ca temă o întrebare adresată de moderatorul lucrărilor, profesorul Nicolae Manolescu: „Cum se scrie un roman?”. Au fost două zile de dezbateri formale și informale cu o participare distinsă autorii fiind din toate generațiile (Nicolae Breban, D. R. Popescu, Radu Mareș ca și Dan Stanca, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Al. Vlad, Marta Petreu, Nichita Danilov, Radu Aldulescu, precum și debutanți ca un cristian). Romancierii repondenți au fost însoțiți și de critici, și ei din diferite generații: Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu, Irina Petraș, Virgil Podoabă alături de mai tinerii Cosmin Ciotloș, Alex Goldiș, Gabriela Gheorghișor. Unii scriitori s-au implicat ca organizatori: Petre Tănăsoaica, Aurel Pantea, Cornel Nistea, Mircea Stâncel
Mulțumiri deosebite se cuvin: Primăriei orașului Călimănești, Consiliului Județean și Primăriei Alba. Dezbaterile au fost înregistrate de Radio România Cultural. Vor apărea într-un volum editat de România literară.

În ceea ce mă privește am prezentat un punct de vedere la care țin ca romancier și dramaturg, expus în articolul de mai jos din care redau aici prima parte cu „va urma”:


Şamanul şi jocurile

- Domnule Balzac, e greu să scrii un roman?
- Nu e greu, doamnă. E ori uşor, ori cu neputinţă!


Există unii şamani care au convins întreaga lor comunitate că apariţia soarelui în fiecare dimineaţă este rezultatul unui cîntec intonat de ei. În cazul în care s-ar supăra, ca şamanul pe sat, şi n-ar mai îngîna invocaţia, soarele nechemat nu s-ar mai ivi. În chip similar, există autori care îşi închipuie şi uneori conving şi alte persoane că un roman este rezultatul unei încordări a inspiraţiei lor, că e elaborat pe o feudă personală, autonomă şi autarhică, fără determinări şi în deplină libertate a fantazării.
Ahile şi Ajax, jucînd zaruri cum îi arată o frescă, puteau crede că zeii le decid soarta, în speţă frecvenţa cîştigului. Noi, care ne pregătim să sărbătorim 80 de ani de la editarea teoriei axiomatice a probabilităţilor de către Andrei Nikolaevici Kolmogorov, ştim că şi întîmplarea îşi are legile ei, intuite de Bayes chiar din secolul XVIII.

Construcţia unui roman nu poate scăpa, indiferent că autorul e sau nu conştient, de ideile de strategie şi joc. Reamintesc că se numeşte strategie a unuia dintre jucatori, un ansamblu de reguli, care definesc în mod unic mutările libere în funcţie de situaţia concretă ivită. Rezultă că strategiile sînt în principiu finite.
Chiar dacă la generarea situaţiei de joc intervine un fenomen aleator, de pildă aruncarea zarului la table sau la Monopoly sau împărţirea cărţilor la bridge în una dintre cele combinări de 52 luate cîte 13 posibile distribuţii ale unui jucător, în continuare, strategiile nu mai sînt aleatorii. Să observăm că la bridge, deşi numărul de combinaţii aleatorii este enorm, pentru licitarea mîinii jucătorul este redus, ca strategie, la numai 36 de anunţuri.
La fel şi în roman, fiecare detaliu în fixarea cadrului acţiunii şi a personajelor, limitează drastic libertatea, doar aparent nemăsurată, a autorului. Căci şi haosul are teoria lui şi efectele micilor variaţii sînt marile răsturnări, cum ne arată şi teoria catastrofelor.

Revenind, o simplă fixare de cadru, ucide dintr-o dată milioane de posibilităţi, conducînd autorul spre soluţii limitate, cînd nu unice. Astfel, mergînd pe strada Antim din Bucureşti într-o seară a anului 1911, Felix Sima nu poate auzi un răget de leu, nici sunetul unui avion cu reacţie şi nici nu poate întîlni, ca Dante, o panteră sau măcar o lupoaică.

Uneori, nu numai că jocul autorului are strategii foarte limitate, dar el este şi de sumă nulă. Aşa de pildă, în privinţa lui Felix şi a Otiliei, autorul a avut doar două posibilităţi: A. Felix şi Otilia se căsătoresc, B. Felix şi Otilia nu se căsătoresc. Tertium non datur, joc de sumă nulă sau, în termeni de probabilităţi, un cîmp de evenimente finit cu două evenimente contrare. Analizînd situaţia celor trei surori, căci toate observaţiile de mai sus sînt valabile şi pentru teatru ori scenariu cinematografic, vom constata că autorul a avut un cîmp de evenimente cu opt evenimente disjuncte: cele trei surori ajung la Moscova, nu ajung la Moscova, una din ele sau combinări de trei luate cîte două dintre ele ajung la Moscova. Dar e un simplu fapt. Determinările sînt mult mai numeroase şi practic, dacă avem în vedere şi raţiunea autorului de a alege, ca în dilema prizonierului, tipică pentru teoria jocurilor, calea mai bună pentru realizarea cîştigului, vedem că el e drastic limitat. Îndată ce a fixat nişte premise, cu excepţia unor detalii stilistice, de atmosferă şi lexicale, comanda îi zboară din mîini. Dacă e mai sărac cu duhul va continua să butoneze ca un copil care crede că, prin apăsarea telecomenzii televizorului, poate schimba destinul personajelor. Ceea ce într-un viitor oarecare s-ar putea să se întîmple efectiv, dar tot într-un număr limitat de variante.
(va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog