Plagiatori și originali

Desigur, recentele acuzații și contra-acuzații de plagiat vor declanșa o isterie a plagiatelor la noi, unde totul se judecă într-o totală lipsă a măsurii. De altfel, în majoritate, cei care își dau cu părerea nu au făcut probabil lucrări de tip doctoral - cu atît mai puțin le-au coordonat - și vorbesc după ureche. Alții, chiar dacă le-au făcut, le au în alte domenii și aici lucrurile nu sînt comparabile. Pentru o lucrare de drept apar cu totul alte criterii decît la una de filologie sau de hidraulică în aprecierea originalității. În domeniiile științelor fudamentale, să zicem în algebră, dezvoltările originale posibile sînt puține și însăși realizarea istoricului rezolvării unor probleme este o lucrare de interes.

Nu mai puțin, pot exista lucrări care să nu aibă nimic „copiat” din altele dar să fie perfect neoriginale și/sau inutile. O sinteză de puncte de vedere (de genul istoria receptării lui Eminescu) poate fi mult mai utilă și interesantă decît o „originalitate” gen „Eminescu și mitologia chineză”.

Am avut un profesor (fie iertat!) care era doldora de articole și brevete perfect originale ba și bazate pe experimente și chiar am lucrat la unele dintre acestea ca student, în practică. Omul se ocupa, printre altele, de materiale de etanșare. El combina, nu tocmai fantezist, dar orișicît cu anumite impulsivități, diferite materiale de bază, în felurite proporții supunînd masticurile rezultate la probe standard. Cîrnații de masticuri rezultați - realizați chiar cu o mașină de tocat obișnuită prevăzută la „output” cu dispozitiv pentru cîrnați - fie se făceau praf, fie rezistau puțin, fie mai mult. După, să zicem, 50 de probe, profesorul publica un articol despre influența dozajului componentei X asupra masticului, altul despre a componentei Y etc. Dacă rezultatul amestecului nu se pulveriza, el obținea de regulă și un brevet asupra combinației care, desigur, nu ajungea niciodată să fie fabricată industrial. Articolele erau adunate în volume.

Alt obiect de studiu al seriosului magistru erau cenușile din care pretindea că se pot realiza lianți mai ieftini decît banalul ciment. Sigur, nu și mai buni. Și aici dozajele variau, finețea de măcinare și ea, brevetele se adunau. Precizez că omul era foarte serios și, în bazele științei lui, era inatacabil, știind totul despre ciment, argilă, bitum etc. pe care doar năzuia să le întreacă, tot clădind, în același timp, o irefutabilă carieră pe cenușă (la propriu). El nu era deloc, dar deloc, un plagiator. Dar cui servea originalitatea lui în afara sieși, pînă în ziua cînd s-a prefăcut și el în cenușă? Nici măcar nu știu dacă rămășițele lui au format baza vreunui mortar.

Orice om cît de cît hîrșit în ale redactării articolelor, mai ales dacă are și puțin stil, poate concepe o compilație strălucită și inutilă, eventual preluînd ideile unora și prefăcîndu-se că le combate cu ale sale, malaxate de fapt din ale altora. O astfel de lucrare este o zădărnicie scandaloasă și am văzut zeci de tipul acesta. Dar nu poate fi dovedită că ar fi plagiat.

Alt procedeu „științific” este acela bazat pe confuzia planurilor în care excelează, între alții, marginalii criticii și istoriei literare. Ei numără, de pildă, versurile lui Arghezi, pe poeme, cicluri, volume și expun cu rigoare rezultatele sau compară substantivele utilizate de I. L. Caragiale în comedii cu cele din Momente și respectiv scrisori. Expun astfel (eventual la simpozioane academice) niște rezultate cantitative „muncite”, „oneste”, „irefutabile” care nu au desigur nicio relevanță pentru ceea ce ar conta cu adevărat dacă ar ține cineva să afle ceva despre opera autorului.

Recomand așadar celor care vor să se ilustreze în știință fără a risca scandaluri de plagiat să adopte strategiile verificate de mai sus și să-și arvunească bustul ce li se va înălța.