joi, 10 ianuarie 2013

Ura viscerală la români

Am citit pe situl unui post TV că un cunoscut personaj, băgat la închisoare pe o vină cam anodină, ar putea ieși mai devreme din pîrnaie pentru că a avut un comportament bun și a muncit. A scris o carte. Găsind probabil liniștea care îi lipsea în „libertate”, omul a scris. Acest lucru, după regulament, fiind considerat muncă, îi va putea scădea cu 45 de zile pedeapsa (dreaptă, nedreaptă, nu discut aici).

Poate nu veți crede, dar pe sit erau 77 de comentarii la acel moment. Absolut toate deplîngeau „halul în care a ajuns justiția”, recomandau ca deținutul să fie închis mai mult, chiar împușcat cereau unii, să nu i se mai permită să scrie sau să fie trimis „la muncă” (în sensul fizic). Niciun comentariu nu manifesta, nu zic compasiune pentru autor sau admirație că în loc să se drogheze, să înjunghie alți deținuți a scris, dar măcar o atitudine neutră.

Cu numai cîteva zile în urmă, mii de oameni s-au înghesuit în curțile bisericilor să ia agheasmă, călcîndu-se creștinește în picioare. Să fie printre ei și cei care s-au manifestat așa față de aproapele lor? Dacă da, înseamnă că băutul apei sfințite are efecte foarte ciudate asupra națiunii.

Ce-ar trebui să facă atunci autorul cînd va părăsi (prematur după comentatorii postării) pușcăria? Să se transforme într-un Conte de Monte-Cristo? Din fericire oamenii care scriu au alte planuri decît răzbunările.

6 comentarii:

  1. Nu cred ca este vorba neaparat,sau numai de ura viscerala;este,cred, si pasiune politica prost inteleasa,pliata pe o lipsa de educatie,din pacate,constient sau nu intretinuta.(A se vedea si episodul cu sfarsitul unui regizor...).Va multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nici eu nu cred că despre ură e vorba, ci, mult mai grav, despre prostie.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ura presupune și prostie, de regulă, dar nu neapărat. În orice caz, e o lașitate să dai în om cînd e căzut (nu mai zic de protecția anonimatului) care oricum, pe net, e forma curentă de lașitate.

      Ștergere
  3. Ura e un subiect interesant, dar numai in literatura. Ce bine-ar fi sa lipseasca din viata de zi cu zi!
    Spunea A. Daudet: ,,Ura este mania celor slabi".
    Numai cei neputinciosi urasc!
    Poate ca toti acei oameni la care faceti referire, zic si eu, au gandit asa, in lasitatea si neputinta lor: ala, un puscarias, a scris o carte...si noi?
    Ura exista peste tot (indiferent de natie si sex) si e bine ca exista: asa ne putem da seama de frumusetea dragostei! Alta e problema: proportile ar trebui ... regandite!
    Eu, de cate ori aud vorbindu-se despre ura, ma gandesc la Al. Macedonski. Iata de ce:

    Daca-as fi trasnet v-as trasni,
    V-as ineca daca-as fi apa,
    Si v-as sapa mormant adanc
    Daca-as fi sapa.

    Daca-as fi streang v-as spanzura,
    Daca-as fi spada v-as strapunge,
    V-as urmari daca-as fi glont,
    Si v-as ajunge.

    Dar eu, desi raman ce sunt,
    O voce adanca imi murmura
    Ca sunt mai mult decat orice,
    Caci eu, sunt ura.

    Scuzati-mi vorba lunga. O zi frumoasa va doresc!

    RăspundețiȘtergere
  4. Iată un adevăr : „Numai cei neputincioși urăsc ! ”

    RăspundețiȘtergere
  5. Nu e ură. E reacţia banală, normală, a celui care se ştie prost – dar care n-ar recunoaşte-o în ruptul capului , că dac-ar recunoaşte-o, cum o fac eu, ar fi considerat inocent, sau naiv, cumva natural, cum vreţi să spuneţi – faţă de un intelectual rasat, un om de cultură, un profesionist recunoscut, aflat la ananghie, pe drept sau nu, eu îmi menţin în continuare părerea, dar respect regula pe care aţi fixat-o, nu spun că pe nedrept. :)
    Cât despre cele creştineşti – off... iar mi-am adus aminte că sunt dator la dumneavoastră de două ori, numai pentru anul 2012, aţi făcut două lucruri mari, vă sunt dator vândut... dar să nu ne aducem aminte de datorii, nu-i aşa? la început de an – ca să fiu scurt, vă spun un mare adevăr, nu am fost la Sfânta Biserică de Bobotează. N-am luat aghiasmă. Domnule Gârbea, de Crăciun nu am putut să mă duc, de Sfântul Vasile aşijderea, ce-ar fi spus părintele tinerel, cu care am vorbit câte în lună şi câte în stele despre cele sfinte, despre istorie, despre literatura veche şi despre scriitorii în viaţă, despre Vasile Voiculescu şi Gheorghe Stroe, dacă mai înainte nu m-a văzut la biserică - acasă mă văzuse, când a venit cu botezul, tocmai se minunase zărindu-mă, de după gard, cum vorbea cu mine Brahma , suit pe o buturugă, aflat la nivelul nasului meu... nu-i venea să creadă, Brahma mă dojenea, părinteşte, dar în acelaşi timp, cumva, de sus – dacă eu, hodoronc-tronc, la aghiasmă mă băgam în faţă. N-am avut nas ca să mă duc.
    PS Am recitit ce-am scris. Dincolo de inocent, naiv, tot natural, există şi denumirea de neghiob. Tot despre mine vorbeam. Mare neghiob aş fi fost dacă nu vă spuneam că Brahma este cel mai mare şi cel mai tare dintre cei trei cocoşi ai mei! :)

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog