joi, 13 mai 2010

Cărți noi! Adrian Bodnaru - O legătură de chei, Cartea românească

Cheile lui Adrian Bodnaru nu sînt chei potrivite cu care se captează cu orice preț atenția și simpatia cititorului. Nu sînt nici șperacluri universal valabile pentru oricare broască. Ele sînt niște chei strîmbate, vechi, ușor ruginite care produc la deschiderea zăvoarelor un lung și aritmic scîrțăîit. Adrian Bodnaru practică rima în poemele sale, dar ignoră aproape complet ritmul și măsura, astfel încît textele par cu intenție căznite, silnice. Poetul vrea să spună că el pune cuvîntul care trebuie și nu cel lustruit, cel care să placă, plasează în montură piatra neșlefuită. Peisajul din texte este și el neatractiv, unul urban vetust. Chiar cînd el lipsește îl simți în cenușiul cuvintelor, configurînd un neo-bacovianism. Adrian Bodnaru nu vrea să semene cu nimeni și reușește, în aceleși timp el insistă să comunice așa cum vrea el și nu cum s-ar aștepta ceilalți. E un pic de cochetărie în această bolovăneală insistentă, în acest scrîșnet cultivat cu încăpățînare. În aceeași „cheie” se înscrie faptul că niciun poem nu are titlu, fiind o simplă cheie anonimă într-o legătură în care posesorul cunoaște (sau poate a uitat și el?) ce deschide fiecare. Unele texte au forță, o elocvență care vine de siguranța tonului, nu din logica frazei. Altele sînt complicări intenționate pînă la obscuritate ale unor trasee și ne spun că realitatea e un labirint cu un singur drum de ieșire și cu nenumărate altele ce se înfundă. Ziua poetului însăși e o zi de fiare vechi pe care toți o caută fără a ști de ce, hipnotic: „În afișe, fetelor pe culmi/ de femei, pe uși de vestiare,/ le ia locul ziua mea cu fiare/ vechi, pe jos, în ploaie între ulmi.// Înrămată numai sau lipită/ la fel, înăuntru și pe străzi,/ pe cutii, cadouri, dopuri lăzi/ e demult și de atunci dorită,// și de o vreme, și mai cunoscută,/ decît eu de ea oriunde am zis:/ în vagoane, noaptea, peste vis,/ lin se scutură pe orice rută”. Așadar ziua poetului (aniversară sau oarecare?) este o imagine, un fel de poster bun la toate, e dorită și multiplicată aproape monstruos și va ajunge, la finalul poemului, să fie emisă de niciunde chiar pentru stăpînul ei, autorul. Din astfel de bizarerii neliniștitoare ca tablourile lui Chirico, dar pictate sfumato și cu o mînă tremurătoare, se compune poezia lui Adrian Bodnaru, care vrea să placă neplăcînd. Un lucru e sigur – autorul și-a asigurat patentul ei, nu poate fi imitat, nimeni nu îi poate falsifica legătura de chei sau măcar una dintre ele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog