Cărți noi! Cătălin Mihuleac Zece povestiri multilateral dezvoltate, Cartea românească

Proza lui Cătălin Mihuleac are calitatea că nu plictisește cititorul niciodată. Prozatorul are o scriitură nervoasă, neliniștită, caustică. Mihuleac este un ironist, ceea ce nu înseamnă că nu ia lumea și personajele sale în serios. Doar că vede mai ales partea lor ridicolă. Cele zece povestiri nu sînt multilateral dezvoltate și nici nu pretind să fie. Spre deosebire de „societatea socialistă” care avea această pretenție și în care povestirile se petrec sau, măcar, cu care au legătură. Autobiograficul nu este deloc mascat la Cătălin Mihuleac. Aș supun chiar că de aici vine farmecul poveștilor – din faptul că autorul le-a și trăit, măcar în parte, că este implicat în ele, cum arată cu tăioasă autoironie, și, în orice caz, e pe deplin creditabil. Unele sînt poate mai ușurele, dar toate sînt scrise bine. Volumul lui Cătălin Mihuleac se încadrează trendului care, dacă ar trebui să poarte un nume, s-ar numi după un volum colectiv apărut mai demult: „cartea roz a comunismului”. În comunism oamenii au trăit prost dar s-au distrat bine, în special pe seama aspectelor grotești ale propriei lor vieți. Cătălin Mihuleac nu e nostalgic și chiar explică într-un text, caustic, ce sînt nostalgicii dar se trezește cîteodată cu cîte un regret – de pildă la desființarea armatei obligatorii prin tortura căreia a trecut cu greu. Uite-așa mă apucă și pe mine un fel de mîndrie că am trăit chestii care, povestite acum unor oameni de douăzeci de ani pot fi considerate SF-uri: de exemplu cluburile clandestine de bridge și serviciul la cantina sudențească, pe care evident că noi, localnici din oraș, nici nu o foloseam, și care consta, între altele, în spălarea a 3000 de tăvi de inox de 3 ori pe zi de către 20 de inși. Povestirile lui Mihuleac abundă de asemenea lucruri, pe unele chiar le uitasem. Sigur, că prozele nu se limitează la înșirarea acestor fenomene tipice pentru ceea ce se numea SSMD. Ele au acțiune corerentă, adesea palpitantă, personaje variate și dialoguri inspirate. Uneori artistul mai cade în jurnalism și alteori, rar ce-i drept, chiar în didacticism. Nu se ferește, ci anunță: „iar deschid o paranteză”. Explică pe înțeles cum era cu mitingurile pentru pace și propaganda pacifistă a lui Ceașcă din faza delirantă, apoi revine la acțiunea lui. Sigur, aș fi preferat ca momentele acestea să fie mai bine „topite” în materialul prozei. Cea mai izbutită piesă din cele zece este cea intitulată „Nea Ghiță și Nea Vali: doi regi”. Căci regi erau deși neîncoronați: unul era „naș” pe tren, altul chelner la vagonul restaurant. Aveau doi copii, băiat și fată pe care îi visau medici și pentru care percepeau birul în regatele lor pe osii și boghiuri favorizînd infracțiunea nevinovată de a călători fără bilet, respectiv comițînd-o pe cea de fals și uz de fals asupra berii, completate nevinovat cu apă și dero. Chibzuiți, cei doi regi și-au împins copiii spre o căsătorie dinastică, lucru petrecut fix în anul șase de medicină. După absolvire, cuplul dotat cu apartament și Dacie 1300 full option a fost trimis în voiaj de nuntă în Occident pe bază de pile și șpăgi. Cum orice naș își are nașul, regii au rămas fără urmași, care au plecat în lume fără rămas bun sau vreun cuvînt ulterior, și fără regatelor lor, detronați la pensie peste noapte. Căsătoria fusese și ea parte din planul odraslelor nerecunoscătoare. Cătălin Mihuleac povestește totul strălucitor, grăbit, precis, sarcastic. L-am și prins, chiar pe motiv de grabă probabil, cu cîteva inadvertențe: carnea de vier nu poate fi consumată și nimeni nu crește vieri pentru consum. Apoi, nici un cal folosit la muncă nu are treabă cu iepușoarele rezervate doar armăsarilor. Vita de muncă e musai jugănită! Detalii… Mai grav: un popă ortodox, fie și preot militar de după 1989, nu poate fi flăcău cu planuri matrimoniale pentru că, dacă nu era căsătorit, nu era miruit popă. Astea așa, ca un omagiu – să vadă prietenul meu că l-am citit cu atenție mărită. Cătălin Mihuleac este un autor care știe să-și încînte cititorii.