joi, 20 mai 2010

Cărţi noi! Dora Pavel -Pudră. Mortul ca mortul... Fanfara și coliva!


Antecedentele Dorei Pavel în domeniul prozei o recomandă în mod deosebit cititorilor. Romanul „Pudră” (Editura Cartea Românească) începe tare! Deși cu o frază de o pagină. Un tip, Carasiniu pe nume, restaurator de artă, învie din moarte clinică și se trezește în miez de noapte în cosciugul său. În capela cimitirului ortodox din orașul său, între alți morți. E îmbrăcat frumos, dat și cu pudră. Aici, amatorul de realism și chiar cel de convenții care fac proza să meargă înainte tresar: cine primește la capelă un mort neîmbălsămat? Adică l-au dat cu pudră cei de la pompe funebre dar, din fericire, din neglijența lor (sau a autoarei?), au uitat să-l îndoape cu formol după datină. Mă rog... Înviatul scapă din sicriul de altfel încă necăpăcit, dar care are, rarisim, „balamale”, apoi, nu știm cum, din capelă. Un șir de neglijențe funerare se vede, căci, în lumea de toată ziua, capelele se încuie cu strășnicie noaptea. Dar să zicem că a forțat ușa.
Carasiniu, nume imposibil și indimenticabil, are la început o reacție normală: se duce la Urgență. Acolo nu e considerat în stare prea gravă, el – nu înțelegem de ce – nu explică situația sa specială (eu nu mă lăsam) și, invadat de gînduri care trec greu prin capul unui înviat, renunță la controlul medical. Iese, se întîlnește cu o prietenă veche care nu aflase de decesul său. Pierde timpul cu ea în loc să-i expună faptele și să-i ceară mobilul ca să-și sune rudele – aflăm că avea rude - și să le spună: „Fraților, am înviat! De 2010 ani nu s-a mai întîmplat chestia asta!”
Din cele ce aflăm că le gîndește Carasiniu, el nu e un nebun, dimpotrivă. Șocul morții, a cărei cauză la început nu și-o amintește, ba și al învierii trec relativ repede și ar fi cazul ca un om tînăr și lucid ca el să se comporte firesc sau aproape. El se duce însă, în puterea nopții într-un parc unde, destul de previzibil, e umflat de niște gabori și cărat la secție. N-are acte, e suspect de răpire, din fericire victima nu-l recunoaște și, inexplicabil totuși pentru un neindentificabil, e eliberat, ba chiar i se oferă să fie condus acasă. Ei bine, Carasiniu nu numai că nu spune nimic despre cazul lui „aparte”, dar refuză să fie condus în siguranță! E un contrast total între luciditatea și precizia gîndirii personajului, pe care le aflăm pas cu pas, și refuzul lui de a face gestul elementar de a clarifica statutul său și de a se pune la adăpost și sub îngrijire.
Astfel o temă ofertantă, în loc să desfășoare un parcurs epic palpitant, se pierde în cugetările unui ins care nu e interesant în calitate de cugetător, ci numai în cea de aflător într-o postură senzațională. Pînă la terifiantul final pe care nu vi-l dezvălui, am citit mecanic. Nu am procedat bine, pentru că vlumul are totuși finețe psihologică și, minus verosimilitatea acțiunii, este un roman de tip brebanian propunînd un erou problematic și memorabil.

2 comentarii:

  1. Corect! Polirom, nu CR. Desi la rigoare e tot una, CR fiind administrata de Polirom.

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog