miercuri, 5 mai 2010

Texte comentate. Virgil Mazilescu (1942-1984) - „dormi dragostea mea”

plînsul în oraş: mîini fricoase îşi schimbă într-ascuns culoarea – şi
încă o noapte izabela va fi a dreptăţii a nisipurilor (respiraţia
cavalerului printre cavaleri e cea mai galbenă)
şi spre dimineaţă la castel – dacă s-ar auzi cîntece: o cheie pe buze
oho şi pe trădare. dulce strigăt. sarea depusă la porţi. spera să se
joace mai frumos (cavalerul în depozite mari de sînge)

tu dormi dragostea mea. sînt singur am inventat poezia şi nu mai
am inimă


Poemul (apărut în 1970 și reluat în antologia antumă „Va fi liniște, va fi seară”) este unul dintre cele mai frumoase ale regretatului poet. Texul defășoară un scenariu terifiant și suprarealist ca o cortină care se va ridica, lăsînd la vedere finalul, cel în așteptarea căruia se face pregătirea „de artilerie”. Elementele sînt numai aparent aleatoare, de dicteu. Un matematician neinspirat a citat acest poem ca exemplu că „arta computerului” din anii 1970, cu sintaxă corectă și noțiuni întîmplătoare, e comparabilă cu ce umană. Nimic mai fals. În preambul avem semne clare, căutate, ale unei stări de angoasă: plînsul, (mîini) fricoase, strigăt (fie și dulce), sînge. Apar de asemeni semne ale unui scenariu „retro”: cavalerul, izabela (nume medieval, romantic, să ne gîndim ce efect ilariant ar fi avut substituirea Izabelei cu Margareta sau Veta), castel, sarea „depusă” (trimitere la impozitul în sare, tipic medieval). Se produce o învăluire, o deghizare, o ascundere: mîinile își schimbă culoarea, respirația e și ea cromatică, cheia pecetluiește buzele, sîngele e depozitat, chiar și izabela va aparține unei abstracțiuni și unui peisaj arid deci se va abstrage din „oraș”. Iată că se configurează o lume „hermetică”, relativ coerentă în sine, dar și lipsită de un sens clar. Clarificarea vine la sfîrșit. Eul liric, pînă acum absent, se adresează direct. „Iubita” generică doarme. Sau poate „dragostea” e adormită. Sugerînd că preambulul este sinteza unui vis al celei care doarme. În contrast, „personajul auctorial” veghează, e singur (perechea sa, dormind, se constituie în fapt ca o absență). Ceea ce îl ține treaz este inventarea poeziei dar și/sau absența inimii. Aici se dă așadar cheia: poetul „inventator” își pierde prin invenția sa inima și implicit somnul și reveria. Singurătatea poetului, ca și a Luceafărului, constă în interdicția „lumirii” (= visării), în lipsa de acces la cotingent care este visul haotic, în care s-ar putea alătura, omenește, iubitei. Tensiunea lirică este o condamnare la luciditate. Acest splendid poem confirmă ideea că Virgil Mazilescu a fost unul dintre cei mai străluciți poeți români postbelici, pus în umbră de contextul istoric defavorabil în care a trăit ca un marginal, în paralel cu strălucirea efemeră a unor „poeți naționali” adaptabili.

4 comentarii:

  1. Va felicit pentru ideea de a comenta diverse texte, mai astept si altele, dar i special un text al poetului Virgil Mazilescu, as putea zice, poetul ale carui texte, putine cate sunt, din pacate, le recitesc aproape zi de zi, gasindu-le alte semnificatii.La excelentele idei ale dvs despre acest poem mi-as permite sa adaug dublul simbol al cheii care inchide (o cheie pe buze) si inchide (si pe tradare).Poezia este "dulce strigat" iar alt simbol al cheii pe buze ar fi menirea ei de a deschide calea spre mesajul poetului.Desigur, ca in cazul oricarei creatii mari, sensurile sunt multiple.Va multumesc.

    RăspundețiȘtergere
  2. Vă mulțumesc pentru pertinentele adăugiri. Sensuri se pot găsi infinite, totdeauna ele depășesc vhiar gîndul autorului cînd e vorba de o mare creație

    RăspundețiȘtergere
  3. Felicitări pentru idee!
    Într-o locuinţă din Bucureşti unde literatura era la ea acasa, am văzut pe un perete coşcovit de vreme şi de nepăsarea noilor locatari, un tablou înrămat care mi-a stârnit curiozitatea. O frumoasă poză în sepia a autorului celor „Cincizeci de poeme închipuite ale lui Shakespeare”, iar mai jos o frumoasă strofă, banuiesc in ortografia poetului, pe care am reţinut-o, şi la care mă gândesc adesea, încercând să dau alte tâlcuri înţelegerii. Am păstrat ortografia autorului.

    Nici`un nume, nici`o vreme...
    Chipul nud al nimănui
    Să`şi trăiască printre steme,
    Fără insul care geme
    Pura veşnicie-a lui.

    RăspundețiȘtergere
  4. Iata ca versurile au fost premonitorii si poetul, stema lui, efigia, isi traieste vesnicia in anonimatul.

    RăspundețiȘtergere

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Arhivă blog